ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1253/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, se constată următoarele: Reclamanta SC I. SRL Dr.Tr. Severin, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a comercială, a chemat în judecată pe pârâta RA R. București solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la încheierea Contractului de vânzare -cumpărare în suprafață de 176,61 m 2 anexă la sediul secției din Mehedinți, situat în Drobeta Turnu Severin, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii. Prin Sentința comercială nr. 3959 din 10 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la încheierea Contractului de vânzare -cumpărare în suprafață de 176,61 m 2 anexă la sediul secției din Mehedinți; a respins capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a deținut în exploatare spațiul în suprafață totală de 176,61 m 2 anexă la sediul secției Mehedinți, conform Contractului de închiriere nr. 14 din 5 ianuarie 2004, în cadrul raportului contractual, pârâta comunicând cu Adresa nr. 028 din 19 noiembrie 2004 oferta de vânzare directă a spațiului în litigiu cu respectarea Normelor metodologice aprobate prin Ordinul MCC nr. 2461/2004, raportat la art. 27 din OUG nr. 88/1997 și a Legii nr. 346/2004. S-a mai reținut că pârâta a aplicat metodologia de privatizare cu respectarea normelor în vigoare, Consiliul de Administrație aprobând lista activelor pentru vânzarea prin negociere directă, în care era inclus și spațiul în litigiu.

Instanța a apreciat, raportat la art. 6 din Actul constitutiv și art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, că pârâta are calitatea de regie autonomă, proprietară a bunurilor din patrimoniul său, cu obligația de a încheia contracte de vânzare-cumpărare cu întreprinderile mici și mijlocii pentru activele utilizate, prin negociere directă la solicitarea locatorului. Pe de altă parte s-a reținut că reclamanta întrunește condițiile de fond instituite prin art. 27 alin. (1) din OUG nr. 88/1997 și art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 364/2004, între părți intervenind acordul de voință în cadrul procedurii de negociere directă. Cu privire la capătul 2 de cerere s-a apreciat că dispozițiile art. 580 2 C. proc.

civ. nu sunt incidente în cauză, reclamanta prevalându-se de dispozițiile art. 1073 C. civ. Apelul formulat de pârâta RA R., împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 373 din 11 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut în esență că instanța de fond a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.

S-a reținut că reclamanta se încadrează în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, prevalându-se de drepturi ce decurg din calitatea de locatar, în temeiul Contractului de închiriere nr. 14 din 5 ianuarie 2004, al cărui termen de valabilitate a fost prelungit succesiv prin acte adiționale până la 31 decembrie 2012. Condițiile impuse de art. 12 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 346/2004 raportat la art. 27 alin. (1) din OG nr. 88/1997 în sensul că: folosește activul în temeiul unui contract de închiriere valabil încheiat; este întreprindere în sensul dispozițiilor speciale; activul deținut spre folosință se află în patrimoniul regiei autonome, la care statul este acționar majoritar, activul fiind disponibil în sensul prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. a), existând acordul în scris al regiei conform art. 27 alin. (2) din OUG nr. 88/1997.

Față de conținutul Adresei nr. 028 din 19 noiembrie 2009, în care se face vorbire de Ordinul nr. 2461/2004 al Ministerului Culturii și Cultelor prin care au fost aprobate Normele metodologice privind vânzarea prin negociere directă și încheierea contractului de leasing pentru unele active aflate în patrimoniul RA R., s-a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut oferta pârâtei de vânzare, prin aceasta solicitându-i-se reclamantei să-și manifeste opțiunea de a cumpăra sau de a încheia un contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă a activului deținut în temeiul Contractului de locațiune nr. 14 din 5 ianuarie 2004. Urmare adresei nr. 1916 din 22 noiembrie 2004, prin care reclamanta și-a exprimat opțiunea de cumpărare, între părți a intervenit acordul de voință, valabil exprimat, cu privire la vânzarea-cumpărarea activului, aceasta sub incidența unor dispoziții în vigoare la acea dată, anterior abrogării Ordinului MCC nr. 2461/2004 prin Ordinul MCC nr. 2258 din 5 septembrie 2005. În ceea ce privește calificarea activului ca disponibil, instanța a reținut interpretarea dată textului de lege de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 966 din 6 iulie 2010, în sensul că art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 instituie o obligație în sarcina persoanelor juridice de a cuprinde în listă toate activele disponibile,

așa cum acestea sunt definite de legiuitor, obligație ce exclude posibilitatea acestora de a dispune cu privire la cuprinsul listei, în sensul de a opta pentru vânzare sau pentru păstrarea activelor în patrimoniu, regia autonomă neavând posibilitatea de a aprecia cu privire la disponibilitatea unui activ, fiind obligată, în condițiile întrunirii cerințelor art. 13 alin. (2) să cuprindă activul în listă. Mai mult, actul întocmit conform art. 13 alin. (2) poate face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța judecătorească, aceasta având posibilitatea de a se pronunța asupra conținutului listei. În considerarea acestei decizii de altfel, la dosarul cauzei, apelanta a depus lista incluzând activul în litigiu, ca activ disponibil în sensul legii.

În consecință, s-a constatat că operațiunea privind procedura de vânzare s-a declanșat sub incidența dispozițiilor Ordinului MCC nr. 2461 din 28 octombrie 2004, ale Legii nr. 346/2004 și OUG nr. 88/1997. În aceste condiții, cu respectarea principiului neretroactivității legii civile, în cauză nu pot fi reținute ca aplicabile dispozițiile Ordinului nr. 2258 din 5 septembrie 2005 și ale HG nr. 1874/2006 întrucât raporturile juridice dintre părți s-au născut și s-au derulat sub o lege anterioară. Împotriva acestei decizii, pârâta RA R. București, a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca fiind nelegală și netemeinică.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 13 alin. (4) din Legea nr. 364/2004 și a Ordinului Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005. Astfel, dispozițiile art. 27 din OUG nr. 88/1997 nu instituie o obligație în sarcina unei regii autonome de a vinde active către locatarii cu care a încheiat contracte de închiriere, prin aceste prevederi legale fiind instituită cel mult o posibilitate. Recurenta mai arată că Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2461 din 28 octombrie 2004 a fost anulat pentru nelegalitate încă din anul 2005 prin Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005, iar dispozițiile OUG nr. 88/1997 nu pot avea relevanță juridică în cauză.

Referitor la demararea procedurilor de cumpărare a activului, în afara corespondenței comerciale la care se face trimitere în decizia recurată, în realitate nu s-a demarat nici o procedura de vânzare, și nici o etapă premergătoare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vinderea fiind perfectată doar în conformitate cu dispozițiile art. 1295 C. civ. Cu privire la spațiul ce face obiectul prezentei cauze, recurenta arată că nu este proprietara acestui activ ci doar administratorul său, iar dreptul de administrare fiind un drept real ce are altă natură juridică decât dreptul de proprietate și care nu conferă regiei posibilitatea de a înstrăina bunuri. Prin urmare, ținând cont de condițiile esențiale prevăzute la art. 948 C. civ., recurenta arată că acestea nu pot fi îndeplinite în cazul unei vânzări, în care RA R. nu are capacitatea de a contracta, neexistând un cadrul legal de înstrăinare.

De altfel, corespondența comercială purtată de părți nu a condus la demararea procedurilor de cumpărare a activului, la baza acesteia stând Ordinul Ministerului Culturii si Cultelor nr. 2461 din 28 octombrie 2004, care a fost abrogat prin Ordinului Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005. Pe de altă parte, acțiunea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 25 iunie 2008, mult după data la care Ordinul Ministerului Culturii si Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005 a început să producă efecte juridice. Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a probelor administrate, va admite recursul pentru următoarele considerente: Premergător analizei criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., apreciază că dezvoltarea acestora se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivele invocate neregăsindu-se însă și cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,. În consecință, Curtea va analiza doar acele critici ce vizează greșita interpretare și aplicare a legii. Se constată că instanțele au reținut în mod greșit faptul că între părți a intervenit acordul de voință, valabil exprimat, conform art. 27 alin. (2) din OUG nr. 88/1997, cu privire la vânzarea-cumpărarea spațiului ce face obiectul prezentei cauze, respectiv spațiul în suprafață de 176,61 m 2 anexă la sediul secției din Mehedinți, situat în Drobeta Turnu Severin.

Astfel, regimul juridic aplicabil în cauză trebuie analizat în raport de modul de derulare a raportului juridic în care s-au aflat părțile, iar din această perspectivă, vocația reclamantei de a cumpăra activele s-a născut sub incidența OUG nr. 88/1997 și a Legii nr. 346/2004, procedură de vânzare-cumpărare care însă nu a fost finalizată printr-un acord de voință. În prezenta cauză, se constată că părțile, prin reprezentanții săi legali și conform procedurilor legale, nu au demarat vreo procedură de vânzare sau vreo etapă premergătoare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că cererea introductivă a reclamantei apare ca fiind nefondată, având în vedere că instanța nu se poate substitui voinței părților.

Prin definiție, actul juridic civil este o manifestare de voință intervenită în scopul de a produce efecte juridice, privit lato sensu - consimțământul reprezintă acordul de voința al părților în actele juridice bilaterale, iar privit stricto sensu , consimțământul reprezintă manifestarea voinței de către una din părți la încheierea unui act juridic civil bilateral. Consimțământul este atât un element structural, existența lui determinând existența actului juridic însuși, cât și un element definitoriu al actelor juridice civile. Voința înseamnă, sub aspectul structurii actului juridic civil, mai mult decât consimțământul ca element de structură, ea prelungindu-se peste limitele acestuia, conturând un alt element de structură, și anume cauza.

Totodată, consimțământul este cel mai important element de structură al actului juridic civil și prin aceea că, voința, inclusiv cea încorporată în actele juridice, în general și în actele juridice civile, în special, dă substanță esenței dreptului însuși. Astfel că, în cauză chiar dacă s-a dovedit existența unei corespondențe purtată de părți în sensul de a demara procedura de cumpărare, pentru ca vânzarea - cumpărarea să fie perfectată, în acord cu dispozițiile art. 1295 alin. (1) C. civ. și art. 971 C. civ., părțile trebuiau să se învoiască asupra lucrului și prețului, chiar dacă lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat. În consecință, nu se poate reține că prin Adresele nr. 028 din 19 noiembrie 2004 și nr. 1916 din 22 noiembrie 2004 pârâta și-a exprimat acordul de voință în cadrul procedurii de negociere directă reglementată prin OUG.

nr. 88/1997 și a Legii nr. 346/2004. Prin urmare, atât instanța de apel, cât și cea de fond, au ajuns în mod eronat la concluzia că pârâta și-a exprimat acordul de voință, ajungându-se la încheierea unui act juridic translativ de proprietate, în condițiile în care Codul civil român consacră principiul voinței interne. (art. 977, art. 953 și art. 1175 C. civ.). Pentru considerentele expuse, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 din același cod, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va modifica Decizia nr. 373 din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, în sensul că va admite apelul pârâtei formulat împotriva Sentinței nr. 3959 din 10 martie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și va schimba în tot sentința apelată cu consecința respingerii acțiunii reclamantei SC I. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâta RA R. București împotriva Deciziei nr. 373 din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâta RA R. București împotriva Sentinței nr. 3959 din 10 martie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge acțiunea reclamantei ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2011.