ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1253/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1253/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, se constată următoarele:

Reclamanta SC I. SRL Dr.Tr. Severin, prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a

comercială, a chemat în judecată pe pârâta RA R. București solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la încheierea Contractului

de vânzare -cumpărare în suprafață de 176,61 m

2

anexă la sediul

secției din Mehedinți, situat în Drobeta Turnu Severin, precum și obligarea

pârâtei la plata daunelor cominatorii.

Prin Sentința

comercială nr. 3959 din 10 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la încheierea Contractului

de vânzare -cumpărare în suprafață de 176,61 m

2

anexă la sediul

secției din Mehedinți; a respins capătul de cerere privind acordarea de daune

cominatorii.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a deținut în exploatare

spațiul în suprafață totală de 176,61 m

2

anexă la sediul secției

Mehedinți, conform Contractului de închiriere nr. 14 din 5 ianuarie 2004, în

cadrul raportului contractual, pârâta comunicând cu Adresa nr. 028 din 19

noiembrie 2004 oferta de vânzare directă a spațiului în litigiu cu respectarea Normelor

metodologice aprobate prin Ordinul MCC nr. 2461/2004, raportat la art. 27 din

OUG nr. 88/1997 și a Legii nr. 346/2004.

S-a mai reținut că

pârâta a aplicat metodologia de privatizare cu respectarea normelor în vigoare,

Consiliul de Administrație aprobând lista activelor pentru vânzarea prin

negociere directă, în care era inclus și spațiul în litigiu.

Instanța a apreciat,

raportat la art. 6 din Actul constitutiv și art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 346/2004, că pârâta are calitatea de regie autonomă, proprietară a

bunurilor din patrimoniul său, cu obligația de a încheia contracte de

vânzare-cumpărare cu întreprinderile mici și mijlocii pentru activele

utilizate, prin negociere directă la solicitarea locatorului.

Pe de altă parte s-a

reținut că reclamanta întrunește condițiile de fond instituite prin art. 27 alin.

(1) din OUG nr. 88/1997 și art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 364/2004,

între părți intervenind acordul de voință în cadrul procedurii de negociere

directă.

Cu privire la capătul

2 de cerere s-a apreciat că dispozițiile art. 580

2

C. proc. civ. nu

sunt incidente în cauză, reclamanta prevalându-se de dispozițiile art. 1073 C.

civ.

Apelul formulat de

pârâta RA R., împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, prin Decizia

nr. 373 din 11 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut în esență că instanța de fond a procedat la

o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.

S-a reținut că

reclamanta se încadrează în categoria întreprinderilor mici și mijlocii,

prevalându-se de drepturi ce decurg din calitatea de locatar, în temeiul Contractului

de închiriere nr. 14 din 5 ianuarie 2004, al cărui termen de valabilitate a

fost prelungit succesiv prin acte adiționale până la 31 decembrie 2012.

Condițiile impuse de art.

12 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 346/2004 raportat la art. 27 alin.

(1) din OG nr. 88/1997 în sensul că: folosește activul în temeiul unui contract

de închiriere valabil încheiat; este întreprindere în sensul dispozițiilor

speciale; activul deținut spre folosință se află în patrimoniul regiei

autonome, la care statul este acționar majoritar, activul fiind disponibil în

sensul prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. a), existând acordul în scris al

regiei conform art. 27 alin. (2) din OUG nr. 88/1997.

Față de conținutul Adresei

nr. 028 din 19 noiembrie 2009, în care se face vorbire de Ordinul nr. 2461/2004

al Ministerului Culturii și Cultelor prin care au fost aprobate Normele

metodologice privind vânzarea prin negociere directă și încheierea contractului

de leasing pentru unele active aflate în patrimoniul RA R., s-a apreciat că în

mod corect prima instanță a reținut oferta pârâtei de vânzare, prin aceasta

solicitându-i-se reclamantei să-și manifeste opțiunea de a cumpăra sau de a

încheia un contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin

negociere directă a activului deținut în temeiul Contractului de locațiune nr. 14

din 5 ianuarie 2004.

Urmare adresei nr. 1916

din 22 noiembrie 2004, prin care reclamanta și-a exprimat opțiunea de

cumpărare, între părți a intervenit acordul de voință, valabil exprimat, cu

privire la vânzarea-cumpărarea activului, aceasta sub incidența unor dispoziții

în vigoare la acea dată, anterior abrogării Ordinului MCC nr. 2461/2004 prin

Ordinul MCC nr. 2258 din 5 septembrie 2005.

În ceea ce privește

calificarea activului ca disponibil, instanța a reținut interpretarea dată

textului de lege de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 966 din 6

iulie 2010, în sensul că art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 instituie o

obligație în sarcina persoanelor juridice de a cuprinde în listă toate activele

disponibile, așa cum acestea sunt definite de legiuitor, obligație ce exclude

posibilitatea acestora de a dispune cu privire la cuprinsul listei, în sensul

de a opta pentru vânzare sau pentru păstrarea activelor în patrimoniu, regia

autonomă neavând posibilitatea de a aprecia cu privire la disponibilitatea unui

activ, fiind obligată, în condițiile întrunirii cerințelor art. 13 alin. (2) să

cuprindă activul în listă.

Mai mult, actul întocmit

conform art. 13 alin. (2) poate face obiectul controlului de legalitate

exercitat de instanța judecătorească, aceasta având posibilitatea de a se

pronunța asupra conținutului listei.

În considerarea

acestei decizii de altfel, la dosarul cauzei, apelanta a depus lista incluzând

activul în litigiu, ca activ disponibil în sensul legii.

În consecință, s-a

constatat că operațiunea privind procedura de vânzare s-a declanșat sub

incidența dispozițiilor Ordinului MCC nr. 2461 din 28 octombrie 2004, ale Legii

nr. 346/2004 și OUG nr. 88/1997.

În aceste condiții,

cu respectarea principiului neretroactivității legii civile, în cauză nu pot fi

reținute ca aplicabile dispozițiile Ordinului nr. 2258 din 5 septembrie 2005 și

ale HG nr. 1874/2006 întrucât raporturile juridice dintre părți s-au născut și

s-au derulat sub o lege anterioară.

Împotriva acestei

decizii, pârâta RA R. București, a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii

acțiunii reclamantei ca fiind nelegală și netemeinică.

În dezvoltarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține

că decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 13 alin.

(4) din Legea nr. 364/2004 și a Ordinului Ministerului Culturii și Cultelor nr.

2258 din 5 septembrie 2005.

Astfel, dispozițiile

art. 27 din OUG nr. 88/1997 nu instituie o obligație în sarcina unei regii

autonome de a vinde active către locatarii cu care a încheiat contracte de

închiriere, prin aceste prevederi legale fiind instituită cel mult o

posibilitate.

Recurenta mai arată

că Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2461 din 28 octombrie 2004 a

fost anulat pentru nelegalitate încă din anul 2005 prin Ordinul Ministrului

Culturii și Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005, iar dispozițiile OUG nr. 88/1997

nu pot avea relevanță juridică în cauză.

Referitor la

demararea procedurilor de cumpărare a activului, în afara corespondenței

comerciale la care se face trimitere în decizia recurată, în realitate nu s-a

demarat nici o procedura de vânzare, și nici o etapă premergătoare încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, vinderea fiind perfectată doar în

conformitate cu dispozițiile art. 1295 C. civ.

Cu privire la spațiul

ce face obiectul prezentei cauze, recurenta arată că nu este proprietara

acestui activ ci doar administratorul său, iar dreptul de administrare fiind un

drept real ce are altă natură juridică decât dreptul de proprietate și care nu

conferă regiei posibilitatea de a înstrăina bunuri.

Prin urmare, ținând

cont de condițiile esențiale prevăzute la art. 948 C. civ., recurenta arată că

acestea nu pot fi îndeplinite în cazul unei vânzări, în care RA R. nu are

capacitatea de a contracta, neexistând un cadrul legal de înstrăinare.

De altfel,

corespondența comercială purtată de părți nu a condus la demararea procedurilor

de cumpărare a activului, la baza acesteia stând Ordinul Ministerului Culturii

si Cultelor nr. 2461 din 28 octombrie 2004, care a fost abrogat prin Ordinului

Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005.

Pe de altă parte,

acțiunea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a VI-a comercială, la data de 25 iunie 2008, mult după data la care Ordinul

Ministerului Culturii si Cultelor nr. 2258 din 5 septembrie 2005 a început să

producă efecte juridice.

Înalta Curte, analizând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a probelor administrate, va

admite recursul pentru următoarele considerente:

Premergător analizei

criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 306

alin. (3) C. proc. civ., apreciază că dezvoltarea acestora se încadrează în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivele

invocate neregăsindu-se însă și cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.,.

În consecință, Curtea

va analiza doar acele critici ce vizează greșita interpretare și aplicare a

legii.

Se constată că

instanțele au reținut în mod greșit faptul că între părți a intervenit acordul

de voință, valabil exprimat, conform art. 27 alin. (2) din OUG nr. 88/1997, cu

privire la vânzarea-cumpărarea spațiului ce face obiectul prezentei cauze,

respectiv spațiul în suprafață de 176,61 m

2

anexă la sediul secției

din Mehedinți, situat în Drobeta Turnu Severin.

Astfel, regimul

juridic aplicabil în cauză trebuie analizat în raport de modul de derulare a

raportului juridic în care s-au aflat părțile, iar din această perspectivă,

vocația reclamantei de a cumpăra activele s-a născut sub incidența OUG nr. 88/1997

și a Legii nr. 346/2004, procedură de vânzare-cumpărare care însă nu a fost finalizată

printr-un acord de voință.

În prezenta cauză, se

constată că părțile, prin reprezentanții săi legali și conform procedurilor

legale, nu au demarat vreo procedură de vânzare sau vreo etapă premergătoare

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că cererea introductivă a

reclamantei apare ca fiind nefondată, având în vedere că instanța nu se poate

substitui voinței părților.

Prin definiție, actul

juridic civil este o manifestare de voință intervenită în scopul de a produce

efecte juridice, privit

lato sensu

- consimțământul reprezintă acordul

de voința al părților în actele juridice bilaterale, iar privit

stricto

sensu

, consimțământul reprezintă manifestarea voinței de către una din

părți la încheierea unui act juridic civil bilateral.

Consimțământul este

atât un element structural, existența lui determinând existența actului juridic

însuși, cât și un element definitoriu al actelor juridice civile. Voința

înseamnă, sub aspectul structurii actului juridic civil, mai mult decât

consimțământul ca element de structură, ea prelungindu-se peste limitele

acestuia, conturând un alt element de structură, și anume cauza.

Totodată,

consimțământul este cel mai important element de structură al actului juridic

civil și prin aceea că, voința, inclusiv cea încorporată în actele juridice, în

general și în actele juridice civile, în special, dă substanță esenței

dreptului însuși.

Astfel că, în cauză

chiar dacă s-a dovedit existența unei corespondențe purtată de părți în sensul

de a demara procedura de cumpărare, pentru ca vânzarea - cumpărarea să fie

perfectată, în acord cu dispozițiile art. 1295 alin. (1) C. civ. și art. 971 C.

civ., părțile trebuiau să se învoiască asupra lucrului și prețului, chiar dacă

lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat.

În consecință, nu se

poate reține că prin Adresele nr. 028 din 19 noiembrie 2004 și nr. 1916 din 22

noiembrie 2004 pârâta și-a exprimat acordul de voință în cadrul procedurii de

negociere directă reglementată prin OUG. nr. 88/1997 și a Legii nr. 346/2004.

Prin urmare, atât

instanța de apel, cât și cea de fond, au ajuns în mod eronat la concluzia că

pârâta și-a exprimat acordul de voință, ajungându-se la încheierea unui act

juridic translativ de proprietate, în condițiile în care Codul civil român

consacră principiul voinței interne. (art. 977, art. 953 și art. 1175 C. civ.).

Pentru considerentele

expuse, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art.

304 pct. 9 din același cod, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va

modifica Decizia nr. 373 din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VI-a comercială, în sensul că va admite apelul pârâtei formulat împotriva Sentinței

nr. 3959 din 10 martie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

și va schimba în tot sentința apelată cu consecința respingerii acțiunii

reclamantei SC I. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de pârâta RA R. București împotriva Deciziei nr. 373 din 11 octombrie

2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâta RA R. București

împotriva Sentinței nr. 3959 din 10 martie 2009 a Tribunalului București, secția

a VI-a comercială.

Schimbă în tot

sentința apelată în sensul că respinge acțiunea reclamantei ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2011.