ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1314/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1314/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta B.V. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București

prin Primarul General, în calitate de expropriator, solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

1) desființarea Deciziei nr. 57 din

26 iunie 2007 emisă de Primăria Municipiului București, prin Comisia pentru

soluționarea întâmpinărilor, conform Legii nr. 33/1994;

2) exproprierea întregului imobil (teren

și construcții) din sector 1, București aflat în proprietatea sa;

3) acordarea despăgubirilor pentru

exproprierea imobilului mai sus indicat, astfel:

a) pentru imobilul compus din teren în

suprafață de 94,39 mp și construcție în suprafață utilă de 51,53 mp solicită

prețul pieții de 400.000 Euro la cursul de la data introducerii acțiunii, în

care sunt incluse și îmbunătățirile imobilului;

b) solicită daune pentru expropriere,

conform Legii nr. 33/1994, în cuantum de 300.000 Euro, în care se includ și

prejudiciile provocate de rezilierea contractului de închiriere încheiat cu SC

B.F. SRL;

c) evaluează prejudiciile morale

provocate de expropriere, precum și de atitudinea expropriatorului înainte și

după existența Hotărârii nr. 160/2006 emisă de CGMB pentru aprobarea

exproprierii la 500.000 Euro, ținând cont și de încercările nelegale, repetate

ale pârâtei de sistare a furnizării apei potabile și ale altor utilități;

d) solicită despăgubiri de 100.000

de Euro pentru prejudiciile aduse construcției provocate prin începerea

demolării trotuarului din dreptul imobilului aflat în litigiu, și datorită

nerespectării normelor de organizare a șantierului care, datorită vibrațiilor

produse de mașinăria de spart asfaltul, a provocat crăparea pereților

imobilului aflat în proprietatea sa, care face obiectul exproprierii.

atacate; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare, prin

care a invocat excepția inadmisibilității cererii de expropriere a întregului imobil

și de acordare de despăgubiri pe cale de contestație, iar pe fond, a solicitat

respingerea contestației și a cererii de suspendare a Deciziei nr. 56 din 26

iunie 2007.

Pe parcursul

procesului, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 160/2006.

Prin încheierea din 06 februarie 2008,

instanța a respins excepția de necompetență materială a instanței, invocată de

pârât, iar în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a suspendat cauza

și a înaintat dosarul către Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ

și fiscal, pentru soluționarea excepției de nelegalitate invocată de reclamantă.

Prin sentința nr. 1597 din 20 mai 2008

- devenită irevocabilă - această ultimă instanță a respins excepția de

nelegalitate ca fiind rămasă fără obiect, întrucât Tribunalul București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal, a anulat H.C.G.M.B. nr. 160/2006,

astfel că obiectul excepției de nelegalitate nu mai este în ființă.

La termenul de judecată din data de

17 iunie 2009, reclamanta și-a modificat acțiunea în sensul că a solicitat:

- să se constate nelegalitatea

deciziei atacate și a exproprierii sale, având în vedere că decizia a fost

emisă în temeiul H.C.G.M.B. nr. 160/2006, care a fost anulată prin sentința nr.

1176 din 09 aprilie 2008, rămasă irevocabilă;

- acordarea daunelor materiale în

cuantum de 300.000 Euro, echivalentul în lei, cu luarea în considerare a

faptului că a fost supusă aplicării unui act administrativ nelegal;

- acordarea daunelor materiale de

100.000 Euro, echivalentul în lei, pentru deteriorările suferite de imobilul

său prin începerea demolărilor și a construirii pasajului, care au afectat grav

structura de rezistență a imobilului aflat în proprietatea sa, astfel încât i-a

fost diminuată valoarea de piață, bunul fiind în pericol de prăbușire;

- acordarea de daune morale în

cuantum de 250.000 de Euro, în contextul în care reclamanta susține că a

suferit leziuni psihice provocate de suspendarea unei proceduri ilicite de

expropriere prin promovarea unor măsuri nelegale și abuzive de preluare forțată

a proprietății sale.

Prin sentința nr. 4478 din 23 decembrie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins excepția inadmisibilității și a admis, în parte, acțiunea

completată și precizată, a anulat Decizia nr. 56 din 26 iunie 2007 emisă de

pârâtă, prin Comisia

pentru soluționarea

întâmpinărilor, precum și propunerile de expropriere și a r

espins în

rest acțiunea completată și precizată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a apreciat că excepția inadmisibilității este

neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, lipsa de fundament legal a pretențiilor

solicitate ține de fondul cauzei, iar pe de altă parte, prin cererea modificatoare

reclamanta nu a mai solicitat exproprierea întregului său imobil și acordarea

despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului în discuție, ci pretenții

de altă natură.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a

avut în vedere prevederile art. 1 și art. 3 din Legea nr. 33/1994.

În plus, prima instanță a luat în

considerare sentința nr. 1176 din 09 aprilie 2008 a Tribunalul București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost anulată Hotărârea

C.G.M.B. nr. 160 din 06 iulie 2006.

î

n ceea ce privește despăgubirile

solicitate de reclamantă, curtea de apel a constatat că aceasta nu le-a dovedit

în mod corespunzător, deși avea o asemenea obligație, conform art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești s-a promovat recurs, în termen legal, de către reclamanta B.V.,

care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul

admiterii cererii de acordare a daunelor materiale în cuantum de 700

Euro

pe lună, de la data rezilierii

contractului până la data pronunțării acestei hotărâri, precum și a daunelor

morale, în cuantumul apreciat de instanța de control judiciar, ca și reparația

echitabilă a abuzurilor la care a fost supusă.

În dezvoltarea căii extraordinare de

atac, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art.

304

1

C. proc. civ., recurenta susține că imobilul aflat în

proprietatea sa a fost închiriat unei societăți comerciale, care avea stabilit

un punct de lucru, respectiv o farmacie.

În esență, recurenta menționează că

această firmă nu a mai primit de la expropriator autorizație de funcționare,

fiind somată să elibereze casa, întrucât urmează să fie demolată.

În altă ordine de idei, recurenta

afirmă că a dovedit că pe Șoseaua Orhideelor a fost închisă circulația, astfel încât

societatea în discuție nu mai înregistra vânzări la acest punct de lucru, așa încât

nu mai avea niciun interes să mai mențină respectivul contract de închiriere.

În opinia recurentei, faptul că

p

rimăria a transmis SC A.N. SA

confirmarea necesară în vederea rezilierii contractelor de apă potabilă și

canalizare la 3 zile după rezilierea contractului nu face decât să ateste împrejurarea

că autoritatea publică locală efectua deja toate demersurile necesare

demolării, deși procedura de expropriere nu era finalizată.

În aceste condiții, recurenta

consideră că este îndreptățită să primească despăgubiri care constă în valoarea

contractului de închiriere de la data rezilierii și până la data pronunțării

hotărârii judecătorești, precum și daunele morale, având în vedere că s-a

început construirea și s-a blocat folosința imobilului său în mod nelegal.

În acest sens, Primăria a efectuat

demersuri pe care nu avea dreptul să le facă decât după finalizarea

exproprierii. În urma cererilor autorității publice locale de reziliere a

contractelor de furnizare a utilităților, acestea din urmă au și fost sistate,

iar recurenta a fost nevoită să facă demersuri la furnizorii de utilități în

vederea reluării acestora.

Analizând sentința atacată, în

raport de motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cât și din

oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că

se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20

și art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului, ca nefondat.

Hotărârea recurată a reținut corect

situația de fapt în baza materialului probator administrat în cauză și a

realizat o încadrare juridică adecvată, astfel că nu sunt întrunite cerințele

legale în vederea modificării sau casării sentinței.

În primul rând, instanța de control

judiciar constată faptul că recurenta nu a adus veritabile critici hotărârii

contestate, ci a făcut o serie de afirmații în legătură cu fondul pricinii deduse

judecății.

În altă ordine de idei, trebuie

remarcat faptul că, din punct de vedere procedural, recurenta a nesocotit dispozițiile

art. 294 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 316 C. proc.

civ., potrivit cărora în recurs nu se pot face cereri noi.

Or, recurenta-reclamantă din

prezenta cauză a solicitat în această cale extraordinară de atac acordarea unor

daune materiale în cuantum de 700 Euro pe lună, de la data rezilierii

contractului de închiriere și până la data pronunțării deciziei din recurs.

În această situație, Înalta Curte nu

poate primi această nouă cerere în faza recursului.

Pe de altă parte, instanța de

control judiciar își însușește punctele de vedere eximate de judecătorul

fondului cu ocazia analizării excepției de inadmisiblitate invocate de pârâtă

prin întâmpinare, întrucât acestea sunt corecte.

În plus, și soluția dată de

magistrat fondului cererii de chemare în judecată este legală, nefiind vorba de

o greșită aplicare și interpretare a legii – caz de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. – așa cum susține recurenta.

Așa cum s-a prezentat anterior, în

principal, a fost vorba despre anularea Deciziei nr. 56 din 26 iunie 2007 emisă

de intimata-pârâtă prin Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor, prin care a

fost respinsă întâmpinarea depusă de B.V., în baza Legii nr. 33/1994 (fila 3 I

dosar fond).

În acest context, nu trebuie ignorat

art.1 din această reglementare, potrivit căruia exproprierea de imobile, în tot

sau în parte, se poate face numai pentru cauza de utilitate publică, după o

dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, art. 3 din Legea nr. 33/1993

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede că instanțele

judecătorești competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea

publică s-a declarat potrivit prezentei legi.

În plus, trebuie menționat faptul că

pretenția reclamantei în legătură cu constatarea nelegalității exproprierii

sale vizează de fapt anularea propunerilor de expropriere.

Totodată, în urma analizării

prevederilor normative individualizate mai sus, Înalta Curte constată ca și prima

instanță faptul că soarta juridică a actelor efectuate în cadrul procedurii

reglementate în capitolul III din Legea nr. 33/1994 (respectiv, „

m

ăsuri premergătoare exproprierii”) –în

categoria cărora sunt incluse decizia nr. 56/2007 și propunerile de expropriere

– este condiționată de aceea a actului prin care se declară utilitatea publică.

Sub acest aspect, trebuie indicată

sentința nr. 1176/2008 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, (rămasă irevocabilă), prin care a fost anulată

Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 160 din 6 iulie

2006 privind declararea de utilitate publică a lucrării de interes local „Pasaj

Denivelat Superior Basarab”, în zona Bd. Nicolae Titulescu –Șos. Orhideelor –

Intersecția Calea Plevnei - Calea Giulești - Șos. Grozăvești, sector 1

București ( a se vedea sentința de la filele 38 – 45 din dosarul de fond).

Din cele expuse anterior rezultă că,

în speța de față, operează principiul

resoluto iure dantis, resdolvitur ius

accipientis

; cu alte cuvinte, anularea actului prin care a fost declarată o

lucrare de utilitate publică atrage după sine și anularea unei decizii de

respingere a întâmpinării și a propunerilor de expropriere, astfel cum au fost comunicate

reclamantei-recurente prin actul depus la filele 27 – 28 I dosar fond.

În altă ordine de idei, nici

pretențiile recurentei care constau în acordarea unor despăgubiri materiale și

morale nu sunt întemeiate.

Astfel, în privința daunelor de

ordin material în sumă de 300.000 Euro, Înalta Curte constată că partea în

cauză s-a referit doar la închiderea spațiului comercial pe care îl închiriase,

în condițiile în care rezilierea contractului de închiriere a intervenit ca

urmare a demarării procedurii de expropriere (a se vedea acțiunea

modificatoare).

Însă, întregul material probator

administrat în cauză demonstrează suma de 700 Euro pe lună, pe care o plătea

chiriașul numitei B.V.

De asemenea, actele depuse de

recurenta-reclamantă nu dovedesc închiderea spațiului comercial, întrucât a început

procedura de expropriere, dar și un raport de cauzalitate între această

procedură și rezilierea contractului de închiriere.

Sub acest aspect trebuie relevat

conținutul contractului de închiriere și al actului adiționa ( a se vedea

filele 32- 33 dosar fond).

Astfel, art. III alin. (2) din actul

inițial arată că, în afara cazurilor expres prevăzute de lege, modificarea sau

rezilierea înainte de termenul prevăzut a contractului de închiriere se poate

face numai cu acordul scris al părților, iar în lipsa acestuia prin hotărâre a instanței

de judecată.

Pe de altă parte, actul adițional

stipulează că chiria lunară este de 700 Euro, iar termenul de închiriere este

de 5 ani, cu începere de la data de 1 octombrie 2005 până la data de 1

octombrie 2010.

În plus, din actul aflat la fila 54

dosar fond – prezentat de reclamantă – reiese faptul că rezilierea a avut loc

la data de 1 mai 2007.

Totodată, înscrisul de la fila 37

dosar fond atestă confirmarea intimatei-pârâte în privința acțiunii de

reziliere a contractelor de furnizare a serviciilor de apă la data de 4 mai

2007.

Așadar, rezilierea contractului de închiriere

a intervenit anterior procedurii de expropriere.

În ceea ce privește cererea

referitoare la acordarea daunelor materiale de 100.000 Euro pentru deteriorările

suferite la imobilul ce trebuia demolat datorită construirii pasajului, Înalta

Curte consideră că recurenta nu a demonstrat nici existența vreunei deteriorări

și nici vreun raport de cauzalitate între deteriorări și faptele autorității

publice locale.

În acest context, amintim faptul că,

la termenul din 14 octombrie 2009, reclamanta a renunțat la administrarea

probei cu expertiză de specialitate pentru stabilirea deteriorării imobilului

ca urmare a măsurilor de expropriere, evaluarea prejudiciilor și constatarea

condițiilor materiale de acces la imobilul aflat în discuție și care au dus la

rezilierea contractului de închiriere.

În plus, reclamanta nu a administrat

alte probatorii (interogatoriu sau proba testimonială).

De asemenea, Înalta Curte consideră

că nu trebuie acordate daune morale recurentei.

De altfel, actele atacate în speța

de față au fost emise în cadrul unei proceduri legale, însă, ulterior, anularea

lor s-a dispus ca urmare a anulării H.C.G.M.B. prin care s-a declarat de

utilitate publică o anumită lucrare.

În plus, exproprierea nu s-a

realizat, în condițiile în care, în întâmpinare, partea în discuție a

specificat că nu este de acord cu exproprierea.

Prin urmare, instanța de control

judiciar consideră că recurenta-reclamantă a dobândit satisfacție deplină prin

anularea actelor aflate în litigiu.

În concluzie, în raport de cele

menționate anterior, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.V. împotriva

sentinței nr. 4478 din 23 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 4 martie 2011.