ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2871/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2871/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului

1 București la 09 iunie 1996, reclamantele B.S.R. și B.A. au chemat în judecată

pe pârâtul Consiliul Local al sectorului 1 București - Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995, solicitând să se constate că imobilul situat în București,

strada O., a fost preluat de stat fără titlu valabil și ca atare, nu îi sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 112/1995 și nici nu intră în sfera de activitate a comisiei

constituite în baza acestei legi. S-a solicitat, totodată, să se constate valabilitatea

dreptului de proprietate al reclamantelor asupra imobilului menționat.

Judecătoria sectorului

1 București, prin sentința civilă nr. 9846 din 15 octombrie 1996 a respins acțiunea

ca inadmisibilă, reținând în considerente că, prin sentința civilă nr. 9974 din

10 octombrie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a constatat că reclamantele

sunt proprietarele imobilului situat în București, strada O., naționalizat de la

autorul lor, B.I., care făcea parte din categoriile exceptate de la aplicarea acestei

măsuri.

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel reclamantele, apel ce a fost admis prin decizia civilă nr. 1612

din 4 iulie 1997 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a desființat

sentința judecătoriei și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând cauza, Judecătoria

sectorului 1 București a pronunțat sentința civilă nr. 3902 din 10 martie 1999,

admițând excepția autorității de lucru judecat față de decizia nr. 21 din 9 ianuarie

1997 pronunțată în Dosarul nr. 2162/1996 al Curții de Apel București, secția a III-a

civilă.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamantele, apel ce a fost admis prin decizia nr. 1633 din 25

octombrie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a desființat

hotărârea și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se inexistența

autorității de lucru judecat întrucât nu există identitate de cauză și părți între

acțiunea soluționată irevocabil prin decizia nr. 21/1997 și prezenta acțiune.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs R.A. A.P.P.S., recurs ce a fost respins ca inadmisibil prin decizia

civilă nr. 3201 din 12 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a reținut că recurenta

nu a avut calitatea de parte în proces, astfel încât nu are deschisă calea recursului,

împotriva unei hotărâri la a cărei judecată nu a participat.

Judecătoria sectorului

1 București, rejudecând cauza, a pronunțat sentința civilă nr. 4234 din 1 martie

2000, prin care a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 340 din 16 mai 2001, a respins acțiunea

astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

S-a reținut că la 22

ianuarie 2001, reclamantele și-au precizat acțiunea în sensul că înțeleg să cheme

în judecată Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București prin

Primarul General și SC H.N. SA, iar la 14 martie 2001 a formulat cerere de intervenție

în interesul pârâtului Municipiul București, S.C., în calitate de chiriaș al apartamentului

nr. 2, din strada O.

Cererea de intervenție

a fost respinsă în principiu, față de împrejurarea că imobilul nu a fost vândut,

iar acțiunea are caracter de revendicare.

Pe fondul cauzei s-a reținut

că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamantelor, B.I., fiind dobândit

prin actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 6 aprilie

1936 de Tribunalul Ilfov, fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele

B.V.

Prin H.G. nr. AA/1996

și H.G. nr. BB/1996 apartamentul 2 și garajul au fost trecute în administrarea R.A.

A.P.P.S.

Prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. X din 28 aprilie 1949 și transcris sub

nr. Y din 23 aprilie 1949 fostul proprietar a vândut cumpărătorilor L. și T.B. apartamentul

1 de la parterul imobilului.

Față de probele administrate

în cauză, au fost înlăturate ca neîntemeiate susținerile reclamantelor, potrivit

cărora niciun apartament din imobil nu ar fi fost înstrăinat, reținându-se, în același

timp, că apartamentul nr. 2 a fost vândut conform Legii nr. 4/1973 numiților Z.Ș.

și Z.L., acest apartament trecând ulterior în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 223/1974 și a deciziei nr. 995/1983.

S-a mai reținut că, în

ceea ce privește apartamentul 1, vândut de autorul reclamantelor prin actul încheiat

la 23 aprilie 1949, nu mai subzistă dreptul de proprietate, iar în ceea ce privește

apartamentul nr. 2, pot emite pretenții asupra acestuia soții Z., imobilul fiind

trecut cu titlu valabil în proprietatea statului.

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel reclamantele criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 65 din 8 februarie 2002 a respins apelul ca nefondat.

Recursul declarat de reclamante

împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 3062 din 27 aprilie 2004

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a casat hotărârea și s-a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținându-se că nu s-a lămurit

cadrul procesual, respectiv necesitatea citării în cauză a R.A. A.P.P.S., având

în vedere că apartamentul 2 și garajul imobilului au fost transferate de Primăria

Municipiului București la această instituție, cu atât mai mult cu cât, în primă

instanță, s-a dispus citarea acesteia prin încheierea de la 11 septembrie 1998,

însă sentința nu a fost pronunțată și în contradictoriu cu această parte.

De asemenea, s-a menționat

că se impune ca reclamantele să precizeze dacă înțeleg să stăruie în revendicarea

întregului imobil sau renunță să solicite și apartamentul 1, care, așa cum rezultă

din înscrisurile de la dosar, a fost înstrăinat de autorul lor anterior naționalizării.

O altă indicație a Înaltei

Curți de Casație și Justiție a privit și necesitatea efectuării unei expertize pentru

identificarea și individualizarea imobilului revendicat.

Rejudecând cauza după

casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, prin decizia civilă nr. 297 din 24 mai 2006, a respins excepția introducerii

în cauză a intimatei pârâte D.V.F., a admis excepția încălcării dublului grad de

jurisdicție, a admis apelul reclamantelor și a trimis dosarul spre rejudecare la

Judecătoria sectorului 1 București.

Prin considerentele acestei

decizii s-a reținut că, la 27 aprilie 2005, reclamantele apelante au solicitat introducerea

în cauză, în calitate de pârâte, atât a R.A. A.P.P.S., cât și a numitei D.V.F.,

respectând astfel dispozițiile deciziei de casare.

Excepția inadmisibilității

invocată de D.V.F. a fost respinsă cu motivarea că aceasta a fost introdusă în cauză,

urmare a precizării de acțiune făcută de reclamante, la rândul lor, acestea acționând

în conformitate cu considerentele deciziei de casare nr. 3062/2004 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs D.V.F., recurs ce a fost soluționat de Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin decizia nr. 4159 din 23 mai 2007, în sensul admiterii, casării

deciziei și trimiterii cauzei pentru soluționarea apelului Tribunalului București.

S-a reținut incidența

în cauză a dispozițiilor art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, normă de imediată

aplicare.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1528 din 7 decembrie 2007, a admis

excepția inadmisibilității și a încălcării dublului grad de jurisdicție, a admis

apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecarea fondului la aceeași

instanță, care este tot Tribunalul București, dosarul urmând a fi repartizat aleatoriu

conform art. 98 din H.C.S.M. nr. 387/2005.

Rejudecând în fond cauza,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 847

din 3 iunie 2009, prin care a admis excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantelor în contradictoriu cu pârâta D.V.F. și a respins acțiunea față de

aceasta.

S-a admis cererea reclamantelor

în contradictoriu cu R.A. A.P.P.S. și a fost obligată această pârâtă să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor apartamentul nr. 2, din

strada O., inclusiv cota de teren aferentă acestui apartament.

A fost admisă cererea

reclamantelor în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și

a fost obligat acest pârât să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

3, din același imobil, inclusiv cota de teren aferentă acestui apartament.

S-au respins ca neîntemeiate

cererea formulată în contradictoriu cu SC H.N. SA, precum și cererea de intervenție

în interes propriu formulată de intervenienții Z.Ș. și L.

Au fost obligate reclamantele

la 2.380 RON cheltuieli de judecată către pârâta D.V.F.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că apartamentul 1 de la parterul imobilului nu

se mai afla în patrimoniul autorului I.B. la data aplicării Decretului nr. 92/1950,

astfel că reclamantele nu puteau dobândi prin succesiune mai multe drepturi decât

putea transmite antecesorul lor, motiv pentru care acțiunea în revendicare îndreptată

împotriva pârâtei D.V.F., moștenitoarea L.B., cumpărătoare a apartamentului conform

contractului de vânzare-cumpărare din 23 aprilie 1949, a fost respinsă pentru lipsa

calității procesuale active.

În ceea ce privește restul

imobilului s-a reținut că apartamentul 2 și garajul se află în proprietatea privată

a statului și în administrarea R.A. A.P.P.S., iar apartamentul 3 se află în administrarea

Primăriei Municipiului București.

Apartamentul 2 și garajul

au fost înstrăinate de stat în 1973 prin actul de vânzare-cumpărare către Z.Ș. și

L., care, la rândul lor, au preluat dreptul de proprietate prin decizia nr. 955/1983,

emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării din țară a intervenienților.

În prezent, acest imobil este închiriat unei persoane fizice, respectiv lui S.C.

Tribunalul a considerat

că preluarea de către stat a imobilului a fost fără titlu, deoarece Decretul

nr. 92/1950 este un act normativ contrar Constituției din 1948, respectiv a dispozițiilor

art. 11 și 8 alin. (1), aceeași concluzie fiind desprinsă și din dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 213/1998, care definește titlul valabil, precum și din

art. 480 C. civ.

În ceea ce privește cererea

de intervenție formulată de Z.Ș. și L., tribunalul a reținut că aceștia au solicitat

să se constate că sunt dobânditori de bună credință ai apartamentul 2, dar că, în

prezent, nici reclamantele și nici intervenienții nu au posesia bunului.

Cum în prezenta cauză

s-a reținut nevalabilitatea titlului statului cu consecința că autorul reclamantelor

nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra părții din imobil ce a fost

naționalizată, s-a constatat că statul nu putea transmite în mod valabil dreptul

real.

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel pârâții Municipiul București prin Primarul General și R.A. A.P.P.S.

și intervenienții Z.Ș. și Z.L.

Municipiul București a

criticat sentința sub aspectul constatării nevalabilității titlului statului, apreciind

că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, prin efectul aplicării Decretului

nr. 92/1950.

Criticile formulate de

R.A. A.P.P.S. în apelul declarat au privit tot constatarea eronată a nevalabilității

titlului statului, în condițiile în care, prin Decretul nr. 92/1950, la care figurează

mama autorului reclamantelor, B.V., au fost preluate 14 apartamente, fiind astfel

aplicabile prevederile art. I din actul normativ menționat.

Intervenienții Z. au criticat

sentința ca nelegală și netemeinică pentru încălcarea art. 480 C. civ. și interpretarea

eronată a Decretului nr. 92/1950, a art. 6 din Legea nr. 213/1998 și a Decretului

nr. 223/1974.

Invocându-se jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (cu titlu de exemplu cauza R. contra României),

s-a susținut că naționalizarea apartamentului în discuție nu a fost contestată până

în momentul în care intervenienții au cumpărat imobilul, în anul 1973, dreptul lor

de proprietate fiind transmis legal de la stat și neexistând niciun element care

să creeze vreun dubiu cu privire la legalitatea contractului de vânzare-cumpărare

și calitatea de proprietar a statului.

S-a învederat că interesul

cererii de intervenție este determinat de notificarea formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001 și înregistrată sub nr. 2933/2001, nesoluționată până în prezent, prin

care au solicitat nerestituirea în natură a apartamentului.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 138A din 22 februarie 2010, a respins apelurile formulate de pârâți și intervenienți

ca nefondate, răspunzând prin considerente comune motivelor de apel invocate de

aceștia, în ceea ce privește critica referitoare la nevalabilitatea titlului statului,

în sensul că trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului

nr. 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri conform art. 481 C. civ.,

nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății (în sensul art. 645 C.

civ.), ci are doar valoarea unui instrument probatoriu autoconstituit pentru a justifica

deposedarea proprietarului.

Referitor la argumentele

apelantei R.A. A.P.P.S., Curtea de Apel a constatat că acțiunea introductivă a fost

înregistrată pe rolul instanțelor la 9 iulie 1996, cu mult anterior apariției Legii

nr. 10/2001, ale cărei dispoziții se aplicau opțional acțiunilor intentate anterior,

fiind în exclusivitate atributul reclamantelor de a uza sau nu de procedura prealabilă

administrativă instituită de acest act normativ.

Reținând nevalabilitatea

titlului statului, Curtea de Apel a apreciat că reclamantele sunt cele care au un

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilo

Omului, din aceeași perspectivă soluționându-se și apelul intervenienților Z.Ș.

și L., care nu au putut dovedi la momentul formulării cererii lor, respectiv la

data de 20 iunie 2008, existența unui bun în sensul convenției.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele B.S.R. și B.A., pârâta R.A.

A.P.P.S. și intervenienții Z.Ș. și Z.L.

Prin recursul declarat,

reclamantele au criticat decizia ca nelegală, invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul nepronunțării instanței de apel asupra cheltuielilor

de judecată.

S-a susținut că, deși

aceste cheltuieli au fost solicitate și acordate prin minuta hotărârii pronunțate,

în sensul obligării solidare a apelanților pârâți și intervenienți la 1.190 RON

cu acest titlu, nici în considerente și nici în dispozitiv instanța de judecată

nu s-a pronunțat cu privire la această cerere. Pe cale de consecință, s-a solicitat

modificarea în parte a deciziei recurate în sensul obligării apelanților la plata

cheltuielilor de judecată.

Dezvoltând motivele sale

de recurs, R.A. A.P.P.S. a criticat decizia atacată pentru motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greșita reținere a preluării fără

titlu a imobilului în proprietatea statului, deși s-a dovedit că, pe numele B.V.,

au fost naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, un număr de 14 apartamente, fiind

astfel evident că autorul reclamantelor nu se încadra în categoriile exceptate de

la aplicarea măsurii, conform art. II din decret.

S-a susținut că, în aceste

condiții, analiza instanței trebuia să se rezume la respectarea de către stat a

legislației existente la momentul preluării imobilului, sens în care trebuia să

se rețină valabilitatea titlului statului, conform dispozițiilor art. 6 din Legea

nr. 213/1998.

Prin motivele de recurs

invocate, intervenienți recurenți Z.Ș. și Z.L. au criticat decizia pentru motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., susținând că, în

mod eronat, instanțele de fond și apel au analizat din oficiu existența sau inexistența

titlului valabil al statului, deși nu au fost sesizate expres în acest sens.

S-a criticat decizia recurată

și pentru încălcarea art. 480 C. civ. și aplicarea eronată a Decretului nr. 92/1950,

a Decretului nr. 223/1974 și a art. 6 din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, s-a susținut

că decizia contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea

ce privește interpretarea noțiunii de „bun”, noțiune ce include totalitatea drepturilor

și obligațiilor referitoare la un bun și nu numai bunul în materialitatea sa.

În acest context, recurenții

intervenienți au arătat că sunt obligați, prin soluția pronunțată de instanțele

de fond și apel, să suporte sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă

cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 Protocolul 1 din convenție,

deși au fost cumpărători de bună credință, vânzarea apartamentului efectuându-se

conform legislației în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

nr. T/1973, iar ulterior bunul trecând în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 223/1974, act normativ contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului,

care interzicea practic dreptul la liberă circulație al persoanelor.

S-a arătat că, în speță,

nu a fost analizată valabilitatea contractelor lor de vânzare-cumpărare și nici

valabilitatea deciziei de trecere a apartamentului în patrimoniul statului, iar

reclamantele nu au făcut dovada că ar beneficia de un bun actual, deoarece nicio

instanță națională nu le-a recunoscut vreodată prin hotărâre judecătorească dreptul

asupra imobilului revendicat.

Recurenta R.A. A.P.P.S.

a formulat întâmpinare la recursul intervenienților Z., solicitând respingerea acestuia,

cu motivarea că aceștia nu își pot valorifica drepturile pe calea unei acțiuni întemeiate

pe prevederile art. 480 C. civ., ci doar pe calea unei acțiuni în justiție întemeiate

pe Legea nr. 10/2001.

Recurenții-intimați Z.Ș.

și Z.L. au formulat întâmpinare la recursul declarat de R.A. A.P.P.S., solicitând

admiterea acestuia și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantelor.

Prin aceeași întâmpinare

s-a solicitat respingerea recursului reclamantelor vizând neacordarea cheltuielilor

de judecată.

Examinând cu prioritate

recursurile declarate de pârâta R.A. A.P.P.S. și intervenienți, raportat la motivul

de nelegalitate invocat, Curtea va constata ca acestea sunt nefondate pentru considerentele

ce succed:

Critica formulată prin

recursul pârâtei R.A. A.P.P.S. și motivată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizând nelegala reținere preluării imobilului din strada O. fără titlu, este

neîntemeiată.

Reclamantele B.R.S. și

B.A. au revendicat imobilul în litigiu, în calitate de moștenitoare ale soțului

și respectiv tatălui, B.I.

Instanțele de fond și

apel au reținut corect situația de fapt, dovedită cu probele administrate, în sensul

că proprietarul imobilului din str. O. a fost autorul reclamantelor, B.I., așa cum

rezultă din contractul de vânzare-cumpărare a terenului și autorizația de construcție,

acte depuse la dosar și necontestate.

Prin criticile sale, recurenta

pârâtă a invocat greșita reținere a împrejurării că autorul reclamantelor ar fi

fost exceptat de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, referindu-se

însă la o altă persoană, B.V., de la care ar fi fost preluate un număr de 14 apartamente,

situație ce ar fi atras incidența art. I.

Naționalizarea s-a făcut

eronat pe numele mamei autorului reclamantelor, B.V. și nu pe numele adevăratului

proprietar, B.I., care era inginer, așa cum rezultă din decizia nr. 68307 din 3

octombrie 1983, fiind astfel exceptat de la aplicarea acestei măsuri, conform

art. II din decret.

Nu este lipsită de relevanță

împrejurarea că instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe a apreciat

că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului nu numai în baza

considerentului expus, ci și având în vedere faptul că Decretul nr. 92/1950 era

contrar dispozițiilor constituționale în vigoare la acel moment, precum și Declarația

Universală a Drepturilor Omului (adoptată în anul 1948) la care România era parte

semnatară și care prevedea, în art. 17 pct. 1 și 2, că orice persoană are dreptul

la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții, nimeni neputând fi lipsit

arbitrar de proprietatea sa.

S-a avut în vedere, de

asemenea, că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul, încălca

și dispozițiile art. 480 C. civ., ca lege organică, astfel încât s-a considerat

în mod legal, în contextul aplicării dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/1998, că titlul statului nu este valabil, impunându-se constatarea preferabilității

titlului reclamantelor în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun.

În ceea ce privește recursul

intervenienților, Curtea va constata ca neîntemeiată critica referitoare la pronunțarea

plus petita, respectiv la analiza eronată a valabilității titlului statului, deși

se pretinde că instanțele nu ar fi fost sesizate în mod expres cu o asemenea cerere.

Acțiunea în revendicare

imobiliară presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de părți, operațiune

ce presupune analiza valabilității titlului statului în contextul aplicării dispozițiilor

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și ale art. 480 C. civ.

Curtea de Apel a reținut

corect că intervenienții nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate asupra

apartamentul nr. 2, astfel încât cererea lor de constatare a calității de dobânditori

de bună credință ai imobilului este lipsită de suport juridic.

Pe calea cererii de intervenție,

recurenții Z. au înțeles să invoce nepronunțarea R.A. A.P.P.S. asupra notificării

lor.

Instanța de apel a reținut,

însă, corect că apelul intervenienților trebuie soluționat din perspectiva verificării

existenței sau inexistenței unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la CEDO.

În acest context, se va

reține că recurenții intervenienți Z.Ș. și L. nu au putut dovedi existența unui

bun la momentul formulării cererii de intervenție, respectiv a dreptului de proprietate

în patrimoniul lor asupra apartamentul 2, ei înșiși solicitând aplicarea legii speciale

de reparație, Legea nr. 10/2001 și soluționarea notificării formulate în temeiul

acesteia.

Jurisprudența invocată

de recurenții intervenienți (cauza R. împotriva României) se referă la situația

în care se recunoaște existența unui bun ce trebuie protejat de orice ingerință

persoanei care a cumpărat un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995. Recurenții nu

se află în această situație, întrucât au dobândit dreptul de proprietate în baza

Legii nr. 4/1973, însă au pierdut dreptul de proprietate prin decizia nr. 955/1983,

emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării din țară.

În ceea ce privește recursul

reclamantelor se va constata că acesta este întemeiat, raportat la dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Într-adevăr, prin minuta

întocmită cu ocazia deliberării, instanța de apel a acordat cheltuielile de judecată

solicitate de reclamante, obligându-i pe reclamanți în solidar la plata sumei de

1.190 RON.

Prin hotărârea atacată,

Curtea de Apel a omis însă a se pronunța asupra acelor cheltuieli prin dispozitiv

și nu a motivat cererea formulată în acest sens nici prin considerente.

Prin urmare, în mod eronat

dispozitivul hotărârii întocmit conform art. 261 C. proc. civ., nu este identic

cu minuta întocmită de judecători cu ocazia deliberării, potrivit art. 258 C. proc.

civ.

În consecință, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se va admite recursul declarat de

reclamante și se va modifica decizia recurată, în parte, în sensul obligării pârâtei

și intervenienților Z. la plata sumei de 1.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată

în apel către reclamante.

În temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile pârâtei

și intervenienților.

Vizând dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., pot fi obligați recurenții intimați R.A. A.P.P.S. și Z.Ș.

și Z.L. la 1.300 RON cheltuieli de judecată către recurentele reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

declarate de pârâta R.A. A.P.P.S. și intervenienții Z.Ș., Z.L. împotriva deciziei

nr. 138/A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie.

Admite recursul declarat

de reclamantele B.A. și B.S.R. împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în

parte, în sensul că obligă pârâta și intervenienții la plata sumei de 1.190 RON

reprezentând cheltuieli de judecată în apel către reclamante.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Obligă pe intimații-recurenți

R.A. A.P.P.S., Z.Ș., Z.L. la 1.300 RON cheltuieli de judecată către recurentele-reclamante.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2011.