ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2871/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București la 09 iunie 1996, reclamantele B.S.R. și B.A. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al sectorului 1 București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, solicitând să se constate că imobilul situat în București, strada O., a fost preluat de stat fără titlu valabil și ca atare, nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995 și nici nu intră în sfera de activitate a comisiei constituite în baza acestei legi. S-a solicitat, totodată, să se constate valabilitatea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra imobilului menționat.

Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 9846 din 15 octombrie 1996 a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând în considerente că, prin sentința civilă nr. 9974 din 10 octombrie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a constatat că reclamantele sunt proprietarele imobilului situat în București, strada O., naționalizat de la autorul lor, B.I., care făcea parte din categoriile exceptate de la aplicarea acestei măsuri. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamantele, apel ce a fost admis prin decizia civilă nr. 1612 din 4 iulie 1997 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a desființat sentința judecătoriei și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând cauza, Judecătoria sectorului 1 București a pronunțat sentința civilă nr. 3902 din 10 martie 1999, admițând excepția autorității de lucru judecat față de decizia nr. 21 din 9 ianuarie 1997 pronunțată în Dosarul nr. 2162/1996 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, apel ce a fost admis prin decizia nr. 1633 din 25 octombrie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a desființat hotărârea și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se inexistența autorității de lucru judecat întrucât nu există identitate de cauză și părți între acțiunea soluționată irevocabil prin decizia nr. 21/1997 și prezenta acțiune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs R.A. A.P.P.S., recurs ce a fost respins ca inadmisibil prin decizia civilă nr. 3201 din 12 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a reținut că recurenta nu a avut calitatea de parte în proces, astfel încât nu are deschisă calea recursului, împotriva unei hotărâri la a cărei judecată nu a participat. Judecătoria sectorului 1 București, rejudecând cauza, a pronunțat sentința civilă nr. 4234 din 1 martie 2000, prin care a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 340 din 16 mai 2001, a respins acțiunea astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

S-a reținut că la 22 ianuarie 2001, reclamantele și-au precizat acțiunea în sensul că înțeleg să cheme în judecată Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General și SC H.N. SA, iar la 14 martie 2001 a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Municipiul București, S.C., în calitate de chiriaș al apartamentului nr. 2, din strada O. Cererea de intervenție a fost respinsă în principiu, față de împrejurarea că imobilul nu a fost vândut, iar acțiunea are caracter de revendicare. Pe fondul cauzei s-a reținut că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamantelor, B.I., fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 6 aprilie 1936 de Tribunalul Ilfov, fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele B.V.

Prin H.G. nr. AA/1996 și H.G. nr. BB/1996 apartamentul 2 și garajul au fost trecute în administrarea R.A. A.P.P.S. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. X din 28 aprilie 1949 și transcris sub nr. Y din 23 aprilie 1949 fostul proprietar a vândut cumpărătorilor L. și T.B. apartamentul 1 de la parterul imobilului. Față de probele administrate în cauză, au fost înlăturate ca neîntemeiate susținerile reclamantelor, potrivit cărora niciun apartament din imobil nu ar fi fost înstrăinat, reținându-se, în același timp, că apartamentul nr. 2 a fost vândut conform Legii nr. 4/1973 numiților Z.Ș. și Z.L., acest apartament trecând ulterior în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 și a deciziei nr. 995/1983.

S-a mai reținut că, în ceea ce privește apartamentul 1, vândut de autorul reclamantelor prin actul încheiat la 23 aprilie 1949, nu mai subzistă dreptul de proprietate, iar în ceea ce privește apartamentul nr. 2, pot emite pretenții asupra acestuia soții Z., imobilul fiind trecut cu titlu valabil în proprietatea statului. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamantele criticând-o ca nelegală și netemeinică. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 65 din 8 februarie 2002 a respins apelul ca nefondat. Recursul declarat de reclamante împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 3062 din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a casat hotărârea și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținându-se că nu s-a lămurit cadrul procesual, respectiv necesitatea citării în cauză a R.A.

A.P.P.S., având în vedere că apartamentul 2 și garajul imobilului au fost transferate de Primăria Municipiului București la această instituție, cu atât mai mult cu cât, în primă instanță, s-a dispus citarea acesteia prin încheierea de la 11 septembrie 1998, însă sentința nu a fost pronunțată și în contradictoriu cu această parte. De asemenea, s-a menționat că se impune ca reclamantele să precizeze dacă înțeleg să stăruie în revendicarea întregului imobil sau renunță să solicite și apartamentul 1, care, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, a fost înstrăinat de autorul lor anterior naționalizării. O altă indicație a Înaltei Curți de Casație și Justiție a privit și necesitatea efectuării unei expertize pentru identificarea și individualizarea imobilului revendicat.

Rejudecând cauza după casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 297 din 24 mai 2006, a respins excepția introducerii în cauză a intimatei pârâte D.V.F., a admis excepția încălcării dublului grad de jurisdicție, a admis apelul reclamantelor și a trimis dosarul spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1 București. Prin considerentele acestei decizii s-a reținut că, la 27 aprilie 2005, reclamantele apelante au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâte, atât a R.A. A.P.P.S., cât și a numitei D.V.F., respectând astfel dispozițiile deciziei de casare. Excepția inadmisibilității invocată de D.V.F. a fost respinsă cu motivarea că aceasta a fost introdusă în cauză, urmare a precizării de acțiune făcută de reclamante, la rândul lor, acestea acționând în conformitate cu considerentele deciziei de casare nr. 3062/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs D.V.F., recurs ce a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4159 din 23 mai 2007, în sensul admiterii, casării deciziei și trimiterii cauzei pentru soluționarea apelului Tribunalului București. S-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, normă de imediată aplicare. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1528 din 7 decembrie 2007, a admis excepția inadmisibilității și a încălcării dublului grad de jurisdicție, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecarea fondului la aceeași instanță, care este tot Tribunalul București, dosarul urmând a fi repartizat aleatoriu conform art. 98 din H.C.S.M.

nr. 387/2005. Rejudecând în fond cauza, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 847 din 3 iunie 2009, prin care a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor în contradictoriu cu pârâta D.V.F. și a respins acțiunea față de aceasta. S-a admis cererea reclamantelor în contradictoriu cu R.A. A.P.P.S. și a fost obligată această pârâtă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor apartamentul nr. 2, din strada O., inclusiv cota de teren aferentă acestui apartament. A fost admisă cererea reclamantelor în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și a fost obligat acest pârât să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul 3, din același imobil, inclusiv cota de teren aferentă acestui apartament.

S-au respins ca neîntemeiate cererea formulată în contradictoriu cu SC H.N. SA, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții Z.Ș. și L. Au fost obligate reclamantele la 2.380 RON cheltuieli de judecată către pârâta D.V.F. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că apartamentul 1 de la parterul imobilului nu se mai afla în patrimoniul autorului I.B. la data aplicării Decretului nr. 92/1950, astfel că reclamantele nu puteau dobândi prin succesiune mai multe drepturi decât putea transmite antecesorul lor, motiv pentru care acțiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâtei D.V.F., moștenitoarea L.B., cumpărătoare a apartamentului conform contractului de vânzare-cumpărare din 23 aprilie 1949, a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active.

În ceea ce privește restul imobilului s-a reținut că apartamentul 2 și garajul se află în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. A.P.P.S., iar apartamentul 3 se află în administrarea Primăriei Municipiului București. Apartamentul 2 și garajul au fost înstrăinate de stat în 1973 prin actul de vânzare-cumpărare către Z.Ș. și L., care, la rândul lor, au preluat dreptul de proprietate prin decizia nr. 955/1983, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării din țară a intervenienților. În prezent, acest imobil este închiriat unei persoane fizice, respectiv lui S.C. Tribunalul a considerat că preluarea de către stat a imobilului a fost fără titlu, deoarece Decretul nr. 92/1950 este un act normativ contrar Constituției din 1948, respectiv a dispozițiilor art. 11 și 8 alin. (1), aceeași concluzie fiind desprinsă și din dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care definește titlul valabil, precum și din art. 480 C. civ.

În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de Z.Ș. și L., tribunalul a reținut că aceștia au solicitat să se constate că sunt dobânditori de bună credință ai apartamentul 2, dar că, în prezent, nici reclamantele și nici intervenienții nu au posesia bunului. Cum în prezenta cauză s-a reținut nevalabilitatea titlului statului cu consecința că autorul reclamantelor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra părții din imobil ce a fost naționalizată, s-a constatat că statul nu putea transmite în mod valabil dreptul real. Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâții Municipiul București prin Primarul General și R.A. A.P.P.S. și intervenienții Z.Ș. și Z.L. Municipiul București a criticat sentința sub aspectul constatării nevalabilității titlului statului, apreciind că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, prin efectul aplicării Decretului nr. 92/1950.

Criticile formulate de R.A. A.P.P.S. în apelul declarat au privit tot constatarea eronată a nevalabilității titlului statului, în condițiile în care, prin Decretul nr. 92/1950, la care figurează mama autorului reclamantelor, B.V., au fost preluate 14 apartamente, fiind astfel aplicabile prevederile art. I din actul normativ menționat. Intervenienții Z. au criticat sentința ca nelegală și netemeinică pentru încălcarea art. 480 C. civ. și interpretarea eronată a Decretului nr. 92/1950, a art. 6 din Legea nr. 213/1998 și a Decretului nr. 223/1974.

Invocându-se jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cu titlu de exemplu cauza R. contra României), s-a susținut că naționalizarea apartamentului în discuție nu a fost contestată până în momentul în care intervenienții au cumpărat imobilul, în anul 1973, dreptul lor de proprietate fiind transmis legal de la stat și neexistând niciun element care să creeze vreun dubiu cu privire la legalitatea contractului de vânzare-cumpărare și calitatea de proprietar a statului. S-a învederat că interesul cererii de intervenție este determinat de notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și înregistrată sub nr. 2933/2001, nesoluționată până în prezent, prin care au solicitat nerestituirea în natură a apartamentului.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 138A din 22 februarie 2010, a respins apelurile formulate de pârâți și intervenienți ca nefondate, răspunzând prin considerente comune motivelor de apel invocate de aceștia, în ceea ce privește critica referitoare la nevalabilitatea titlului statului, în sensul că trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr. 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri conform art. 481 C. civ., nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății (în sensul art. 645 C. civ.), ci are doar valoarea unui instrument probatoriu autoconstituit pentru a justifica deposedarea proprietarului.

Referitor la argumentele apelantei R.A. A.P.P.S., Curtea de Apel a constatat că acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanțelor la 9 iulie 1996, cu mult anterior apariției Legii nr. 10/2001, ale cărei dispoziții se aplicau opțional acțiunilor intentate anterior, fiind în exclusivitate atributul reclamantelor de a uza sau nu de procedura prealabilă administrativă instituită de acest act normativ. Reținând nevalabilitatea titlului statului, Curtea de Apel a apreciat că reclamantele sunt cele care au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilo Omului, din aceeași perspectivă soluționându-se și apelul intervenienților Z.Ș. și L., care nu au putut dovedi la momentul formulării cererii lor, respectiv la data de 20 iunie 2008, existența unui bun în sensul convenției.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele B.S.R. și B.A., pârâta R.A. A.P.P.S. și intervenienții Z.Ș. și Z.L. Prin recursul declarat, reclamantele au criticat decizia ca nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul nepronunțării instanței de apel asupra cheltuielilor de judecată. S-a susținut că, deși aceste cheltuieli au fost solicitate și acordate prin minuta hotărârii pronunțate, în sensul obligării solidare a apelanților pârâți și intervenienți la 1.190 RON cu acest titlu, nici în considerente și nici în dispozitiv instanța de judecată nu s-a pronunțat cu privire la această cerere. Pe cale de consecință, s-a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul obligării apelanților la plata cheltuielilor de judecată.

Dezvoltând motivele sale de recurs, R.A. A.P.P.S. a criticat decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greșita reținere a preluării fără titlu a imobilului în proprietatea statului, deși s-a dovedit că, pe numele B.V., au fost naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, un număr de 14 apartamente, fiind astfel evident că autorul reclamantelor nu se încadra în categoriile exceptate de la aplicarea măsurii, conform art. II din decret. S-a susținut că, în aceste condiții, analiza instanței trebuia să se rezume la respectarea de către stat a legislației existente la momentul preluării imobilului, sens în care trebuia să se rețină valabilitatea titlului statului, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin motivele de recurs invocate, intervenienți recurenți Z.Ș. și Z.L. au criticat decizia pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., susținând că, în mod eronat, instanțele de fond și apel au analizat din oficiu existența sau inexistența titlului valabil al statului, deși nu au fost sesizate expres în acest sens. S-a criticat decizia recurată și pentru încălcarea art. 480 C. civ. și aplicarea eronată a Decretului nr. 92/1950, a Decretului nr. 223/1974 și a art. 6 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, s-a susținut că decizia contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește interpretarea noțiunii de „bun”, noțiune ce include totalitatea drepturilor și obligațiilor referitoare la un bun și nu numai bunul în materialitatea sa.

În acest context, recurenții intervenienți au arătat că sunt obligați, prin soluția pronunțată de instanțele de fond și apel, să suporte sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 Protocolul 1 din convenție, deși au fost cumpărători de bună credință, vânzarea apartamentului efectuându-se conform legislației în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. T/1973, iar ulterior bunul trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului, care interzicea practic dreptul la liberă circulație al persoanelor.

S-a arătat că, în speță, nu a fost analizată valabilitatea contractelor lor de vânzare-cumpărare și nici valabilitatea deciziei de trecere a apartamentului în patrimoniul statului, iar reclamantele nu au făcut dovada că ar beneficia de un bun actual, deoarece nicio instanță națională nu le-a recunoscut vreodată prin hotărâre judecătorească dreptul asupra imobilului revendicat. Recurenta R.A. A.P.P.S. a formulat întâmpinare la recursul intervenienților Z., solicitând respingerea acestuia, cu motivarea că aceștia nu își pot valorifica drepturile pe calea unei acțiuni întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ., ci doar pe calea unei acțiuni în justiție întemeiate pe Legea nr. 10/2001. Recurenții-intimați Z.Ș.

și Z.L. au formulat întâmpinare la recursul declarat de R.A. A.P.P.S., solicitând admiterea acestuia și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantelor. Prin aceeași întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului reclamantelor vizând neacordarea cheltuielilor de judecată. Examinând cu prioritate recursurile declarate de pârâta R.A. A.P.P.S. și intervenienți, raportat la motivul de nelegalitate invocat, Curtea va constata ca acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin recursul pârâtei R.A. A.P.P.S. și motivată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând nelegala reținere preluării imobilului din strada O. fără titlu, este neîntemeiată. Reclamantele B.R.S.

și B.A. au revendicat imobilul în litigiu, în calitate de moștenitoare ale soțului și respectiv tatălui, B.I. Instanțele de fond și apel au reținut corect situația de fapt, dovedită cu probele administrate, în sensul că proprietarul imobilului din str. O. a fost autorul reclamantelor, B.I., așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare a terenului și autorizația de construcție, acte depuse la dosar și necontestate. Prin criticile sale, recurenta pârâtă a invocat greșita reținere a împrejurării că autorul reclamantelor ar fi fost exceptat de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, referindu-se însă la o altă persoană, B.V., de la care ar fi fost preluate un număr de 14 apartamente, situație ce ar fi atras incidența art. I. Naționalizarea s-a făcut eronat pe numele mamei autorului reclamantelor, B.V.

și nu pe numele adevăratului proprietar, B.I., care era inginer, așa cum rezultă din decizia nr. 68307 din 3 octombrie 1983, fiind astfel exceptat de la aplicarea acestei măsuri, conform art. II din decret. Nu este lipsită de relevanță împrejurarea că instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe a apreciat că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului nu numai în baza considerentului expus, ci și având în vedere faptul că Decretul nr. 92/1950 era contrar dispozițiilor constituționale în vigoare la acel moment, precum și Declarația Universală a Drepturilor Omului (adoptată în anul 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea, în art. 17 pct. 1 și 2, că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții, nimeni neputând fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

S-a avut în vedere, de asemenea, că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul, încălca și dispozițiile art. 480 C. civ., ca lege organică, astfel încât s-a considerat în mod legal, în contextul aplicării dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, că titlul statului nu este valabil, impunându-se constatarea preferabilității titlului reclamantelor în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun. În ceea ce privește recursul intervenienților, Curtea va constata ca neîntemeiată critica referitoare la pronunțarea plus petita, respectiv la analiza eronată a valabilității titlului statului, deși se pretinde că instanțele nu ar fi fost sesizate în mod expres cu o asemenea cerere.

Acțiunea în revendicare imobiliară presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de părți, operațiune ce presupune analiza valabilității titlului statului în contextul aplicării dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și ale art. 480 C. civ. Curtea de Apel a reținut corect că intervenienții nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate asupra apartamentul nr. 2, astfel încât cererea lor de constatare a calității de dobânditori de bună credință ai imobilului este lipsită de suport juridic. Pe calea cererii de intervenție, recurenții Z. au înțeles să invoce nepronunțarea R.A. A.P.P.S. asupra notificării lor. Instanța de apel a reținut, însă, corect că apelul intervenienților trebuie soluționat din perspectiva verificării existenței sau inexistenței unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

În acest context, se va reține că recurenții intervenienți Z.Ș. și L. nu au putut dovedi existența unui bun la momentul formulării cererii de intervenție, respectiv a dreptului de proprietate în patrimoniul lor asupra apartamentul 2, ei înșiși solicitând aplicarea legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001 și soluționarea notificării formulate în temeiul acesteia. Jurisprudența invocată de recurenții intervenienți (cauza R. împotriva României) se referă la situația în care se recunoaște existența unui bun ce trebuie protejat de orice ingerință persoanei care a cumpărat un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995. Recurenții nu se află în această situație, întrucât au dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 4/1973, însă au pierdut dreptul de proprietate prin decizia nr. 955/1983, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării din țară.

În ceea ce privește recursul reclamantelor se va constata că acesta este întemeiat, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Într-adevăr, prin minuta întocmită cu ocazia deliberării, instanța de apel a acordat cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, obligându-i pe reclamanți în solidar la plata sumei de 1.190 RON. Prin hotărârea atacată, Curtea de Apel a omis însă a se pronunța asupra acelor cheltuieli prin dispozitiv și nu a motivat cererea formulată în acest sens nici prin considerente. Prin urmare, în mod eronat dispozitivul hotărârii întocmit conform art. 261 C. proc. civ., nu este identic cu minuta întocmită de judecători cu ocazia deliberării, potrivit art. 258 C. proc.

civ. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamante și se va modifica decizia recurată, în parte, în sensul obligării pârâtei și intervenienților Z. la plata sumei de 1.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel către reclamante. În temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile pârâtei și intervenienților. Vizând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pot fi obligați recurenții intimați R.A. A.P.P.S. și Z.Ș. și Z.L. la 1.300 RON cheltuieli de judecată către recurentele reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate declarate de pârâta R.A. A.P.P.S. și intervenienții Z.Ș., Z.L. împotriva deciziei nr. 138/A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Admite recursul declarat de reclamantele B.A. și B.S.R. împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâta și intervenienții la plata sumei de 1.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel către reclamante. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Obligă pe intimații-recurenți R.A. A.P.P.S., Z.Ș., Z.L. la 1.300 RON cheltuieli de judecată către recurentele-reclamante. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2011.