ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3215/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3215/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 1 aprilie 2008 (ca urmare a declinării de

competență pronunțate prin sentința civilă nr. 1517

din 19 februarie 2008 a Judecătoriei sector 2) reclamantele A.L., R.P. și

M.D.A. au chemat în judecată pe pârâții G.J.I. și G.D.D.,

solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate

și liniștită posesie apartamentul nr. X situat în

București, sector 2.

Prin sentința

civilă nr. 745 din 29 mai 2009, Tribunalul București, secția a

V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea principală

formulată reclamante și a respins ca rămase fără

obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâții G. împotriva

Municipiului București și a Statului Român, precum și cererea de

chemare în garanție formulată de Statul Român împotriva SC F. SA.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut, cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii, că este neîntemeiată

pentru următoarele motive întrucât, împrejurarea că reclamantelor

le-a fost deschisă o cale specială de reparație prin Legea nr. 10/2001

nu atrage inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, reclamantele având

dreptul să aducă litigiul în fața instanțelor de

judecată pentru a statua asupra pretențiilor privind dreptul lor de

proprietate, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 21 din

Constituția României, din art. 6 din C.E.D.O. și din Decizia nr. 33

din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție - Secțiile Unite dată în recursul în interesul legii.

Analizând

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor,

Tribunalul a constatat, de asemenea, că este neîntemeiată.

Astfel, prin actul de

vânzare cumpărare din 24 mai 1940, imobilul din București, compus din

teren din 860 m.p., a intrat în proprietatea lui C.M., de pe urma căruia

au rămas ca moștenitori M.E., soție supraviețuitoare

și M.G., în calitate de fiu; de pe urma defunctei M.E. a rămas ca

moștenitor M.G. iar de pe urma acestui defunct au rămas ca

moștenitoare reclamantele, în calitate de fiice (aspecte rezultate din

certificatele de moștenitor depuse la dosar).

Prin urmare,

reclamantele și-au justificat calitatea procesuală activă într-o

acțiune în revendicare prin care urmăresc redobândirea posesiei

și recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun ce a

aparținut autorului lor.

Examinând pe fond

acțiunea în revendicare, Tribunalul a reținut, în fapt, că pe

terenul dobândit prin actul de vânzare cumpărare din 24 mai 1940, M.C. a

edificat un corp de construcții (compus din pivniță, demisol,

parter, trei etaje și mansardă), imobil preluat de stat în baza

Decretului nr. 92/1950, iar ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare

nr. 243 din 25 octombrie 1996, a fost vândut pârâților în baza Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a

constatat că asupra imobilului în litigiu invocă un drept de

proprietate atât reclamantele, în calitate de moștenitoare ale fostului

proprietar anterior preluării imobilului de către stat, cât și

pârâții, în calitate de dobânditori ai imobilului de la stat în temeiul

unei legi speciale, dar acțiunea în revendicare promovată este

neîntemeiată.

Astfel, autorul

direct al reclamantelor, M.G., a mai formulat o acțiune în revendicare

împotriva statului, autor al titlului pârâților, soluționată

prin sentința civilă nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoriei

sect. 2, rămasă irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea

ca neîntemeiată, constatându-se că preluarea imobilului în temeiul

Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod valabil.

Întrucât în

această acțiune în revendicare anterioară titlul statului a fost

constatat preferabil în raport cu titlul autorului reclamantelor, această

statuare asupra situației juridice a imobilului își produce efectele

și față de succesorii în drept ai lui M.G., respectiv

reclamantele din prezenta cauză, fiind lipsit de relevanță

faptul că după pronunțarea acestei hotărâri a fost

adoptată Legea nr. 10/2001, modificată ulterior prin Legea nr. 247/2005,

care a stabilit că preluarea imobilelor în temeiul Decretul nr. 92/1950

este abuzivă, întrucât prezenta acțiune este una de drept comun,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. (chiar dacă în

cuprinsul acțiunii au fost invocate și dispozițiile art. 2 din

Legea nr. 10/2001).

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamantele.

Apelantele au

susținut că în cauză a fost pronunțată o hotărâre

cu interpretarea și aplicarea greșită a legii întrucât:

- dispozițiile art.

2 din Legea nr. 10/2001 au fost invocate ca temei de drept substanțial

și nu ca temei de drept procedural al acțiunii concomitent cu art. 480

C. civ. Prin urmare, nu se poate susține că aceste dispoziții

exclud temeiul de drept al acțiunii reclamantelor, fiecare temei de drept

având un rol diferit. Chiar și pe aspectul temeiului de drept

substanțial aceste dispoziții au fost invocate doar pentru a

arăta modul de preluare de către Stat a imobilului din patrimoniul

autorului lor. Pe cale de consecință, instanța de fond a

făcut o greșită interpretare a temeiului de drept al cererii

reclamantelor, confundând temeiul de drept procedural cu temeiul de drept

substanțial al acțiunii acestora.

- sentința civilă

nr. 2688/2000, de care instanța de fond face vorbire în motivarea

hotărârii, nu are opozabilitate în cauză întrucât prin aceasta s-a

soluționat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de

autorul lor în contradictoriu cu SC F. SA, fiind excluse apartamentele vândute

în baza Legii nr. 112/1995. Apartamentul pe care-l revendică în prezenta

acțiune este unul vândut în baza Legii nr. 112/1995 și, pe cale de

consecință, această hotărâre nu poate fi opozabilă

raportului juridic actual.

- prin sentința

civilă nr. 2688/2000 s-a constatat aplicabilitatea Decretului nr. 92/1950

față de autorul lor. Însă, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005,

Decretul nr. 92/1950 a fost declarat abuziv în totalitate, fără a se

mai distinge între persoanele exceptate sau nu de la naționalizare. Prin

urmare, o hotărâre judecătorească nu poate avea putere în

fața dispozițiilor imperative ale unei legi.

De asemenea, s-a

susținut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, precum și nesocotirea jurisprudenței instanței

europene în materie.

Intimații

pârâți G.D.D. și G.J.I. au formulat cerere de aderare la apelul

declarat de reclamante, solicitând modificarea hotărârii instanței de

fond numai în ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată, în

sensul obligării reclamantelor la suportarea lor (în cuantum de 56.388,72

lei reprezentând onorarii avocațiale - 56.087,02 lei - și onorariu

expert 301,7 le).

Prin Decizia

civilă nr. 134/ A din 22 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția

a III-a a respins ca nefondat apelul reclamantelor și a admis apelul

pârâților, desființând în parte sentința atacată cu

trimiterea cauzei spre rejudecare numai în partea referitoare la cheltuielile

de judecată solicitate de pârâți.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut în fapt, că prin sentința

civilă nr. 832 din 6 iulie 2000 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă (rămasă

irevocabilă prin Decizia nr. 4394 din 12 octombrie 2001 a C.S.J.) s-a

statuat cu putere de lucru judecat asupra trecerii în proprietatea statului a

imobilului în litigiu prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, cu titlu valabil.

Deși între acea

cauză și cererea care formează obiectul prezentului dosar nu

există tripla identitate de elemente pentru a se opune excepția

autorității de lucru judecat, în același timp, reclamantele al

căror autor a pierdut în prima acțiune, nu mai pot pune în

discuție în procesul ulterior modalitatea de preluare a bunului de

către stat, întrucât pe acest aspect s-a statuat pe cale incidentală

prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Așadar, trebuie

reținut aspectul statuat cu putere de lucru judecat al transmiterii

proprietății în temeiul legii (Decretul nr. 92/1950), prin

ieșirea dreptului din patrimoniul autorului reclamantelor și intrarea

lui în patrimoniul statului.

Analizând titlurile

de proprietate deținute de părți, instanța a constatat

că nu există două șiruri distincte de transmisiuni

succesive (pentru a se pune problema comparării acestora) ci unul singur,

situație în care ultimul titlu este preferabil.

Nicio altă

modalitate de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de

părți nu corespunde într-o asemenea situație principiului de

drept pe care trebuie să îl reflecte acțiunea în revendicare, astfel

că aplicarea oricărui alt criteriu de preferabilitate care să

ignore scopul urmărit de o asemenea acțiune, și anume stabilirea

patrimoniului în care se regăsește dreptului de proprietate asupra

bunului revendicat, nu poate fi admisă.

Împrejurarea că,

urmare a modificării aduse prin prevederile Legii nr. 247/2005,

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilele

naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 au fost în mod expres calificate

ca imobile preluate în mod abuziv nu poate conduce la o altă concluzie.

Din conținutul textului de lege menționat rezultă că sunt

imobile preluate în mod abuziv atât cele preluate de stat cu titlu valabil,

astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cât și

cele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării. Prin urmare,

faptul că imobilul a fost preluat abuziv, necontestat de altfel în

cauză, nu infirmă aspectul reținut de instanță, al

preluării sale cu titlu.

Or, din perspectiva

mijloacelor juridice de apărare a dreptului de proprietate pe care le are

la dispoziție titularul său, esențială este distincția

care trebuie făcută între preluarea imobilului fără titlu

valabil și cea cu titlu valabil.

Art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 prevedea în mod expres că persoanele proprietare ale unor

imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil

își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este

vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și

retroactivă a supraviețuirii vechiului drept.

Întrucât concursul

dintre legea specială și legea generală, așa cum s-a

statuat și prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

protecția juridică a acestui vechi drept nu se realizează prin

redobândirea posesiei ca urmare a formulării unei acțiuni în

revendicare de drept comun, ci prin obținerea măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 (restituire în natură, compensare cu

alte bunuri sau servicii ori despăgubiri).

În schimb, în ipoteza

unui imobil preluat cu titlu valabil, dreptul de proprietate care a

aparținut fostului titular s-a transmis în patrimoniul statului, urmând ca

în temeiul acestui act normativ să îi fie recunoscut un drept nou (un

drept de proprietate sau un drept de creanță în virtutea căruia

poate pretinde măsuri reparatorii prin echivalent). În condițiile în

care fostul proprietar nu poate obține recunoașterea vreunui drept în

cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, întrucât imobilul a

ieșit din patrimoniul său la momentul naționalizării

și ca atare nu mai este titularul său la data formulării

acțiunii, nici nu există concurs între legea generală și

cea specială.

Instanța de apel

a reținut, de asemenea, că, potrivit art. 20 din Constituție,

legile interne trebuie interpretate în conformitate cu tratatele privind

drepturile omului la care România este parte și că jurisprudența

instanței europene are o aplicare directă în dreptul intern dar că

dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului

reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1,

întrucât „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui

vechi drept de proprietate care este de mult imposibil de exercitat în mod efectiv

nu poate fi considerată ca un bun” în sensul articolului menționat.

Curtea europeană

a făcut de asemenea, distincție între „simpla speranță de

restituire” și „speranța legitimă”, între „bunuri actuale”

și valori patrimoniale, inclusiv creanțe al căror titular

demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul

intern pentru ca reclamantul să poată pretinde că are cel

puțin speranța legitimă de a obține exercitarea

efectivă a unui drept de proprietate.

În speță

însă, imobilul fiind preluat de către stat cu titlu valabil,

pretențiile reclamantelor își pot găsi suport juridic numai în

prevederile Legii nr. 10/2001, care prin dispozițiile art. 1 stabilesc

natura măsurilor reparatorii ce pot fi acordate, iar prin art. 18 lit. c)

reglementează dreptul la măsuri prin echivalent, atunci când imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Actul normativ

menționat a recunoscut exclusiv dreptul reclamantelor de a obține

măsuri reparatorii prin echivalent, iar în virtutea sa acestea au un „interes

patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil

și exigibil, care intră în sfera de aplicare a noțiunii de „bun”

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Este adevărat

că nevalorificarea până în prezent a dreptului de creanță

respectiv, concretizată în lipsa acordării oricărei

despăgubiri efective, constituie o ingerință în dreptul

reclamantelor la respectarea acestui „bun” al lor, însă nu poate constitui

temei pentru transformarea într-un drept de proprietate care să

permită restituirea lui în natură, în detrimentul pârâților

cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, care pretind în mod

legitim că sunt proprietarii acestuia.

În ceea ce

privește hotărârile invocate de către apelantele reclamante,

instanța a reținut că au în vedere situații diferite de cea

a acestora, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând fie că „în

contextul legislativ român ce reglementează acțiunile în revendicare

imobiliare și restituirea bunurilor naționalizate de regimul

comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de

bună-credință, chiar dacă ea a fost anterioară

confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al

acestuia reprezintă o privare de bunul respectiv” (hotărârile

pronunțate în cauzele Buttu și Bobulescu nr. 1 și nr. 2 din data

de 07 februarie 2008, Dragoș împotriva României din data de 11 octombrie 2007,

Silimon și Gross contra României din data de 07 februarie 2008, Dumitrescu

împotriva României din data de 14 februarie 2008 și Yohanna Huber

împotriva României din data de 21 februarie 2008), fie că „faptul că

procurorul general, a cărui opinie a fost confirmată prin decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut un punct de

vedere diferit de cel adoptat de instanțe la soluționarea unei

proceduri contradictorii și după epuizarea căilor de recurs

ordinare nu poate justifica lipsirea de un bun dobândit pe cale legală în

urma unui litigiu civil soluționat în mod definitiv” (hotărârile pronunțate

în cauzele Pușcas contra României din data de 11 octombrie 2007 și

Șerbănescu împotriva României din data de 07 februarie 2008), fie a

apreciat că nu este cazul să analizeze dacă, în speță,

a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

(hotărârea din cauza Faimblat împotriva României din data de 13 ianuarie 2009).

Referitor la apelul

declarat de intimații pârâți în condițiile art. 293 alin. (1) C.

proc. civ., Curtea a reținut că, deși în cursul dezbaterilor

asupra fondului aceștia au formulat și o cerere de obligare a

reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu s-a

pronunțat asupra acesteia, lăsând-o astfel nesoluționată,

ceea ce impune desființarea în parte a sentinței cu trimitere spre

rejudecare pe acest aspect.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamante, care au formulat critici sub

următoarele aspecte:

- Hotărârea este

lipsită de bază legală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât,

în condițiile în care obiectul învestirii instanței l-a reprezentat o

acțiune în revendicare fundamentată pe dispoz. art. 480 C. civ.,

trebuia să se procedeze la compararea titlurilor după criteriile

prevăzute de art. 1295 alin. (2) și art. 644 – 645 C. civ.

Or, instanța de

apel se rezumă la a examina valabilitatea titlului statului, în

condițiile în care reclamantele-recurente nu au contestat valabilitatea

titlului intimaților întrucât, în sine, operațiunea de comparare de

titluri presupune existența a două titluri valabile.

- Cu privire la

titlul de proprietate al reclamantelor, instanța de apel apreciază în

mod greșit că acesta nu ar fi preferabil deoarece prin sentința

civilă nr. 832 din 6 iulie 2000 a Tribunalului București, s-a

constatat preluarea valabilă a imobilului de la autorul recurentelor.

În felul acesta, instanța

a confundat două chestiuni de drept, respectiv „constatarea

valabilității titlului statului” cu „stabilirea

preferabilității unui titlu de proprietate”.

- În mod greșit

instanța a reținut preferabilitatea titlului pârâților sub motiv

că el ar reflecta o situație ulterioară și că atunci

când ar exista mai multe transmisiuni succesive, dreptul de proprietate se

regăsește în patrimoniul ultimului deținător, introducând

astfel un criteriu nou de analiză, în condițiile în care singurul

criteriu regăsit în doctrină și jurisprudență, este

cel al primului dobânditor.

- Este eronată

aprecierea instanței conform căreia la data introducerii

acțiunii reclamantele nu erau titularele unui drept de proprietate, sub

motiv că statul ar fi preluat cu titlu valabil imobilul, având în vedere

că la data promovării acțiunii era în vigoare Legea nr. 247/2005

prin care fusese declarat abuziv Decretul nr. 92/1950.

- Instanța de

apel ajunge în mod greșit la concluzia că dreptul de proprietate al

reclamantelor nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., apreciind că jurisprudența europeană

invocată nu ar fi incidentă speței.

În același timp

însă, instanța a recunoscut că reclamantele sunt private de un

bun, dar în considerarea unor argumente confuze a procedat la înlăturarea art.

1 din Protocolul nr. 1.

Intimații-pârâți

au depus întâmpinare prin care s-au opus admiterii recursului, susținând,

în esență, că instanța a făcut o corectă aplicare

a normelor interne de drept, cât și a Convenției europene, atunci

când a apreciat că în cadrul acțiunii în revendicare promovate

reclamantele nu fac dovada deținerii unui titlu de proprietate valabil,

soluția care se impune fiind aceea a caracterului neîntemeiat al

pretenției formulate.

Analizând criticile

deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte

constată următoarele:

- Contrar

susținerii recurentelor, prin modalitatea de soluționare a

acțiunii în revendicare instanța nu a nesocotit „criterii legale”

care trebuia să stea la baza comparării titlurilor exhibate de cele

două părți în litigiu.

Formulând o astfel de

critică, recurentele ignoră faptul că instituția

acțiunii în revendicare nu are o reglementare legală, în cadrul

căreia să se regăsească și criterii de

soluționare a acesteia, ci este un concept conturat de doctrină

și jurisprudență.

De altfel,

făcând trimitere la dispozițiile legale care ar conține „crierii

pentru compararea a două titluri de proprietate”, nesocotite de

instanță, recurentele indică texte străine de materia

avută în vedere – respectiv, art. 1295 alin. (2) C. civ. (care se

referă la opozabilitatea dreptului față de terți prin

efectul transcrierii) și art. 644, 645 C. civ. (care vizează

modalități de dobândire a dreptului de proprietate).

- În realitate, fiind

învestită cu o acțiune în revendicare formulată la data de 19

septembrie 2006 în condițiile dreptului comun, cu privire la un imobil

naționalizat de stat, instanța a avut de analizat dacă

reclamantele justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat, pe

această cale, în condițiile în care pentru situația acestor

imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.

Or, sub acest aspect,

s-a reținut corect că printr-o hotărâre judecătorească

anterioară (sentința civilă nr. 832/2000 a Tribunalului

București, irevocabilă prin Decizia nr. 4394 din 12 octombrie 2001 a

C.S.J.) nu numai că nu a fost confirmat titlul reclamantelor ci

dimpotrivă, s-a statuat irevocabil că trecerea imobilului în

proprietatea statului s-a făcut în mod valabil.

Împrejurarea

susținută de recurente, conform căreia la data promovării

acțiunii în revendicare, intrase în vigoare Legea nr. 247/2005 care,

modificând dispoz. art. 2 din Legea nr. 10/2001 – prin includerea în categoria

imobilelor preluate abuziv și a celor naționalizate – nu este de

natură, astfel cum se susține, să confirme dreptul reclamantelor

și să ducă la concluzia că erau titularele dreptului de

proprietate la data sesizării instanței.

Statuarea

jurisdicțională anterioară, a preluării imobilului cu titlu

de către stat rămânând valabilă prin efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat, face ca imobilul în litigiu să

intre în categoria bunurilor preluate abuziv de către stat (în sensul art.

2 din Legea nr. 10/2001), dar se opune în același timp, aprecierii că

bunul a fost preluat fără titlu de către stat și că

deci, ar fi rămas în patrimoniul autorului reclamantelor.

De altfel, încercând

să-și valorifice dreptul de proprietate cu privire la partea din

imobil ce făcuse obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare

încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995 (inclusiv pentru apartamentul ocupat de

intimați), autorul reclamantelor a mai promovat anterior o acțiune

(obiect al Dosarului nr. 14.439/1999 pe rolul Judecătoriei sector 2), la

judecata căreia a renunțat.

În valorificarea aceluiași

drept, autorul reclamantelor a transmis și notificare către

Primăria municipiului București prin care a solicitat

despăgubiri, deci măsuri reparatorii prin echivalent.

Ca atare, cu privire

la situația dreptului de care s-au prevalat reclamantele, instanța a

apreciat corect că acesta, ieșind cu titlu valabil din patrimoniul

autorului lor, nu le mai poate justifica pretenția la restituirea bunului

în natură în cadrul unei acțiuni în revendicare.

- Susținerea

că instanța de apel ar fi nesocotit dispoz. art. 1 din Protocolul nr.

1 este de asemenea, eronată.

Pentru a se bucura de

protecția juridică oferită de textul menționat și a

obține restituirea imobilului este necesar ca reclamantele să se

prevaleze de un bun în sensul Convenției.

Or, sub acest aspect,

instanța de apel a constatat corect că dreptul de proprietate care

s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantelor și

speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă

vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, corespunzând în realitate unei

„simple speranțe de restituire”, nici măcar unei „speranțe

legitime” care să poată fi corelată cu o bază

suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudență bine

stabilită care să statueze că în situația unor asemenea

imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparație,

posibilitatea recuperării lor există în condițiile dreptului

comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

- Recurentele fac

referire la diferitele cauze C.E.D.O. pe care le-au invocat și în motivele

de apel, susținând că au fost greșit înlăturate, ca nefiind

incidente la speță, de către instanța de apel, deși

din conținutul acestora rezultă protecția unui drept de

proprietate, prin acțiunea în revendicare, formulată de titularii

dreptului cărora le-a fost preluat imobilul prin naționalizare.

Reclamantele-recurente

ignoră însă, astfel cum s-a menționat anterior, că nu au un

drept de proprietate căruia să-i obțină protecția prin

acțiunea în revendicare promovată întrucât, spre deosebire de cauzele

citate, nu au obținut constatarea caracterului ilegal al

naționalizării (ci dimpotrivă, s-a statuat irevocabil în sensul

preluării cu titlu a imobilului de către stat).

Mai mult, în ce

privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 și

accepțiunea dată noțiunii de bun, în jurisprudența

recentă a instanței europene (cauza Atanasiu și alții

împotriva României) s-a stabilit că „existența unui bun actual în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140),

situație în care, în mod evident, reclamantele nu se regăsesc.

- Așadar,

nedemonstrând existența unui titlu de proprietate, a unui bun actual în

patrimoniul lor în sensul Convenției, recurentele nu pot pretinde

soluționarea greșită a acțiunii în revendicare.

- Totodată, în

pofida susținerii recurentelor, instanța nu este contradictorie în

argumentarea sa, atunci când reține că reclamantele nu au un „interes

patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil

și exigibil, cu referire la faptul că preluarea imobilului, chiar cu

titlu fiind, este una abuzivă, intră în sfera de reglementare a Legii

nr. 10/2001 și ca atare, se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.

Accepțiunea

noțiunii de bun de data aceasta este însă în sensul de drept de

creanță respectiv, dreptul la măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, instanța de apel stabilind corect

că lipsa unei despăgubiri până la acest moment nu poate

constitui temei pentru transformarea ei într-un drept de proprietate, care

să permită restituirea lui în natură.

Raportat la cadrul

procesual ales de reclamante, argumentarea și sub acest aspect a

instanței, vine să demonstreze o dată în plus, inexistența

titlului de proprietate care să poată obține sancțiune în

cadrul acțiunii în revendicare.

Pentru toate aceste

considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele A.L. R.P. și M.D.A.împotriva Deciziei

nr. 134/ A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentele la plata sumei de 1509 lei cheltuieli de judecată către

intimații pârâți.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.