ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3215/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 1 aprilie 2008 (ca urmare a declinării de competență pronunțate prin sentința civilă nr. 1517 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei sector 2) reclamantele A.L., R.P. și M.D.A. au chemat în judecată pe pârâții G.J.I. și G.D.D., solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X situat în București, sector 2. Prin sentința civilă nr. 745 din 29 mai 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată reclamante și a respins ca rămase fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâții G. împotriva Municipiului București și a Statului Român, precum și cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român împotriva SC F. SA.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, că este neîntemeiată pentru următoarele motive întrucât, împrejurarea că reclamantelor le-a fost deschisă o cale specială de reparație prin Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, reclamantele având dreptul să aducă litigiul în fața instanțelor de judecată pentru a statua asupra pretențiilor privind dreptul lor de proprietate, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 21 din Constituția României, din art. 6 din C.E.D.O. și din Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite dată în recursul în interesul legii. Analizând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, Tribunalul a constatat, de asemenea, că este neîntemeiată.

Astfel, prin actul de vânzare cumpărare din 24 mai 1940, imobilul din București, compus din teren din 860 m.p., a intrat în proprietatea lui C.M., de pe urma căruia au rămas ca moștenitori M.E., soție supraviețuitoare și M.G., în calitate de fiu; de pe urma defunctei M.E. a rămas ca moștenitor M.G. iar de pe urma acestui defunct au rămas ca moștenitoare reclamantele, în calitate de fiice (aspecte rezultate din certificatele de moștenitor depuse la dosar). Prin urmare, reclamantele și-au justificat calitatea procesuală activă într-o acțiune în revendicare prin care urmăresc redobândirea posesiei și recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun ce a aparținut autorului lor. Examinând pe fond acțiunea în revendicare, Tribunalul a reținut, în fapt, că pe terenul dobândit prin actul de vânzare cumpărare din 24 mai 1940, M.C.

a edificat un corp de construcții (compus din pivniță, demisol, parter, trei etaje și mansardă), imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 243 din 25 octombrie 1996, a fost vândut pârâților în baza Legii nr. 112/1995. Tribunalul a constatat că asupra imobilului în litigiu invocă un drept de proprietate atât reclamantele, în calitate de moștenitoare ale fostului proprietar anterior preluării imobilului de către stat, cât și pârâții, în calitate de dobânditori ai imobilului de la stat în temeiul unei legi speciale, dar acțiunea în revendicare promovată este neîntemeiată. Astfel, autorul direct al reclamantelor, M.G., a mai formulat o acțiune în revendicare împotriva statului, autor al titlului pârâților, soluționată prin sentința civilă nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoriei sect.

2, rămasă irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, constatându-se că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod valabil. Întrucât în această acțiune în revendicare anterioară titlul statului a fost constatat preferabil în raport cu titlul autorului reclamantelor, această statuare asupra situației juridice a imobilului își produce efectele și față de succesorii în drept ai lui M.G., respectiv reclamantele din prezenta cauză, fiind lipsit de relevanță faptul că după pronunțarea acestei hotărâri a fost adoptată Legea nr. 10/2001, modificată ulterior prin Legea nr. 247/2005, care a stabilit că preluarea imobilelor în temeiul Decretul nr. 92/1950 este abuzivă, întrucât prezenta acțiune este una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

(chiar dacă în cuprinsul acțiunii au fost invocate și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001). Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele. Apelantele au susținut că în cauză a fost pronunțată o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a legii întrucât: - dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 au fost invocate ca temei de drept substanțial și nu ca temei de drept procedural al acțiunii concomitent cu art. 480 C. civ. Prin urmare, nu se poate susține că aceste dispoziții exclud temeiul de drept al acțiunii reclamantelor, fiecare temei de drept având un rol diferit. Chiar și pe aspectul temeiului de drept substanțial aceste dispoziții au fost invocate doar pentru a arăta modul de preluare de către Stat a imobilului din patrimoniul autorului lor.

Pe cale de consecință, instanța de fond a făcut o greșită interpretare a temeiului de drept al cererii reclamantelor, confundând temeiul de drept procedural cu temeiul de drept substanțial al acțiunii acestora. - sentința civilă nr. 2688/2000, de care instanța de fond face vorbire în motivarea hotărârii, nu are opozabilitate în cauză întrucât prin aceasta s-a soluționat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de autorul lor în contradictoriu cu SC F. SA, fiind excluse apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995. Apartamentul pe care-l revendică în prezenta acțiune este unul vândut în baza Legii nr. 112/1995 și, pe cale de consecință, această hotărâre nu poate fi opozabilă raportului juridic actual.

- prin sentința civilă nr. 2688/2000 s-a constatat aplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 față de autorul lor. Însă, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, Decretul nr. 92/1950 a fost declarat abuziv în totalitate, fără a se mai distinge între persoanele exceptate sau nu de la naționalizare. Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate avea putere în fața dispozițiilor imperative ale unei legi. De asemenea, s-a susținut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum și nesocotirea jurisprudenței instanței europene în materie. Intimații pârâți G.D.D. și G.J.I. au formulat cerere de aderare la apelul declarat de reclamante, solicitând modificarea hotărârii instanței de fond numai în ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată, în sensul obligării reclamantelor la suportarea lor (în cuantum de 56.388,72 lei reprezentând onorarii avocațiale - 56.087,02 lei - și onorariu expert 301,7 le).

Prin Decizia civilă nr. 134/ A din 22 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a a respins ca nefondat apelul reclamantelor și a admis apelul pârâților, desființând în parte sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare numai în partea referitoare la cheltuielile de judecată solicitate de pârâți. Pentru a decide astfel, instanța a reținut în fapt, că prin sentința civilă nr. 832 din 6 iulie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4394 din 12 octombrie 2001 a C.S.J.) s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, cu titlu valabil.

Deși între acea cauză și cererea care formează obiectul prezentului dosar nu există tripla identitate de elemente pentru a se opune excepția autorității de lucru judecat, în același timp, reclamantele al căror autor a pierdut în prima acțiune, nu mai pot pune în discuție în procesul ulterior modalitatea de preluare a bunului de către stat, întrucât pe acest aspect s-a statuat pe cale incidentală prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Așadar, trebuie reținut aspectul statuat cu putere de lucru judecat al transmiterii proprietății în temeiul legii (Decretul nr. 92/1950), prin ieșirea dreptului din patrimoniul autorului reclamantelor și intrarea lui în patrimoniul statului. Analizând titlurile de proprietate deținute de părți, instanța a constatat că nu există două șiruri distincte de transmisiuni succesive (pentru a se pune problema comparării acestora) ci unul singur, situație în care ultimul titlu este preferabil.

Nicio altă modalitate de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți nu corespunde într-o asemenea situație principiului de drept pe care trebuie să îl reflecte acțiunea în revendicare, astfel că aplicarea oricărui alt criteriu de preferabilitate care să ignore scopul urmărit de o asemenea acțiune, și anume stabilirea patrimoniului în care se regăsește dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, nu poate fi admisă. Împrejurarea că, urmare a modificării aduse prin prevederile Legii nr. 247/2005, dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 au fost în mod expres calificate ca imobile preluate în mod abuziv nu poate conduce la o altă concluzie.

Din conținutul textului de lege menționat rezultă că sunt imobile preluate în mod abuziv atât cele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cât și cele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării. Prin urmare, faptul că imobilul a fost preluat abuziv, necontestat de altfel în cauză, nu infirmă aspectul reținut de instanță, al preluării sale cu titlu. Or, din perspectiva mijloacelor juridice de apărare a dreptului de proprietate pe care le are la dispoziție titularul său, esențială este distincția care trebuie făcută între preluarea imobilului fără titlu valabil și cea cu titlu valabil.

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedea în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. Întrucât concursul dintre legea specială și legea generală, așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, protecția juridică a acestui vechi drept nu se realizează prin redobândirea posesiei ca urmare a formulării unei acțiuni în revendicare de drept comun, ci prin obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (restituire în natură, compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri).

În schimb, în ipoteza unui imobil preluat cu titlu valabil, dreptul de proprietate care a aparținut fostului titular s-a transmis în patrimoniul statului, urmând ca în temeiul acestui act normativ să îi fie recunoscut un drept nou (un drept de proprietate sau un drept de creanță în virtutea căruia poate pretinde măsuri reparatorii prin echivalent). În condițiile în care fostul proprietar nu poate obține recunoașterea vreunui drept în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, întrucât imobilul a ieșit din patrimoniul său la momentul naționalizării și ca atare nu mai este titularul său la data formulării acțiunii, nici nu există concurs între legea generală și cea specială.

Instanța de apel a reținut, de asemenea, că, potrivit art. 20 din Constituție, legile interne trebuie interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte și că jurisprudența instanței europene are o aplicare directă în dreptul intern dar că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un bun” în sensul articolului menționat.

Curtea europeană a făcut de asemenea, distincție între „simpla speranță de restituire” și „speranța legitimă”, între „bunuri actuale” și valori patrimoniale, inclusiv creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern pentru ca reclamantul să poată pretinde că are cel puțin speranța legitimă de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate. În speță însă, imobilul fiind preluat de către stat cu titlu valabil, pretențiile reclamantelor își pot găsi suport juridic numai în prevederile Legii nr. 10/2001, care prin dispozițiile art. 1 stabilesc natura măsurilor reparatorii ce pot fi acordate, iar prin art. 18 lit. c) reglementează dreptul la măsuri prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Actul normativ menționat a recunoscut exclusiv dreptul reclamantelor de a obține măsuri reparatorii prin echivalent, iar în virtutea sa acestea au un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil și exigibil, care intră în sfera de aplicare a noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Este adevărat că nevalorificarea până în prezent a dreptului de creanță respectiv, concretizată în lipsa acordării oricărei despăgubiri efective, constituie o ingerință în dreptul reclamantelor la respectarea acestui „bun” al lor, însă nu poate constitui temei pentru transformarea într-un drept de proprietate care să permită restituirea lui în natură, în detrimentul pârâților cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, care pretind în mod legitim că sunt proprietarii acestuia.

În ceea ce privește hotărârile invocate de către apelantele reclamante, instanța a reținut că au în vedere situații diferite de cea a acestora, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând fie că „în contextul legislativ român ce reglementează acțiunile în revendicare imobiliare și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar dacă ea a fost anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al acestuia reprezintă o privare de bunul respectiv” (hotărârile pronunțate în cauzele Buttu și Bobulescu nr. 1 și nr. 2 din data de 07 februarie 2008, Dragoș împotriva României din data de 11 octombrie 2007, Silimon și Gross contra României din data de 07 februarie 2008, Dumitrescu împotriva României din data de 14 februarie 2008 și Yohanna Huber împotriva României din data de 21 februarie 2008), fie că „faptul că procurorul general, a cărui opinie a fost confirmată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție,

a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de instanțe la soluționarea unei proceduri contradictorii și după epuizarea căilor de recurs ordinare nu poate justifica lipsirea de un bun dobândit pe cale legală în urma unui litigiu civil soluționat în mod definitiv” (hotărârile pronunțate în cauzele Pușcas contra României din data de 11 octombrie 2007 și Șerbănescu împotriva României din data de 07 februarie 2008), fie a apreciat că nu este cazul să analizeze dacă, în speță, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (hotărârea din cauza Faimblat împotriva României din data de 13 ianuarie 2009). Referitor la apelul declarat de intimații pârâți în condițiile art. 293 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea a reținut că, deși în cursul dezbaterilor asupra fondului aceștia au formulat și o cerere de obligare a reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu s-a pronunțat asupra acesteia, lăsând-o astfel nesoluționată, ceea ce impune desființarea în parte a sentinței cu trimitere spre rejudecare pe acest aspect. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamante, care au formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea este lipsită de bază legală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, în condițiile în care obiectul învestirii instanței l-a reprezentat o acțiune în revendicare fundamentată pe dispoz. art. 480 C. civ., trebuia să se procedeze la compararea titlurilor după criteriile prevăzute de art. 1295 alin. (2) și art. 644 – 645 C. civ.

Or, instanța de apel se rezumă la a examina valabilitatea titlului statului, în condițiile în care reclamantele-recurente nu au contestat valabilitatea titlului intimaților întrucât, în sine, operațiunea de comparare de titluri presupune existența a două titluri valabile. - Cu privire la titlul de proprietate al reclamantelor, instanța de apel apreciază în mod greșit că acesta nu ar fi preferabil deoarece prin sentința civilă nr. 832 din 6 iulie 2000 a Tribunalului București, s-a constatat preluarea valabilă a imobilului de la autorul recurentelor. În felul acesta, instanța a confundat două chestiuni de drept, respectiv „constatarea valabilității titlului statului” cu „stabilirea preferabilității unui titlu de proprietate”.

- În mod greșit instanța a reținut preferabilitatea titlului pârâților sub motiv că el ar reflecta o situație ulterioară și că atunci când ar exista mai multe transmisiuni succesive, dreptul de proprietate se regăsește în patrimoniul ultimului deținător, introducând astfel un criteriu nou de analiză, în condițiile în care singurul criteriu regăsit în doctrină și jurisprudență, este cel al primului dobânditor. - Este eronată aprecierea instanței conform căreia la data introducerii acțiunii reclamantele nu erau titularele unui drept de proprietate, sub motiv că statul ar fi preluat cu titlu valabil imobilul, având în vedere că la data promovării acțiunii era în vigoare Legea nr. 247/2005 prin care fusese declarat abuziv Decretul nr. 92/1950.

- Instanța de apel ajunge în mod greșit la concluzia că dreptul de proprietate al reclamantelor nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., apreciind că jurisprudența europeană invocată nu ar fi incidentă speței. În același timp însă, instanța a recunoscut că reclamantele sunt private de un bun, dar în considerarea unor argumente confuze a procedat la înlăturarea art. 1 din Protocolul nr. 1. Intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care s-au opus admiterii recursului, susținând, în esență, că instanța a făcut o corectă aplicare a normelor interne de drept, cât și a Convenției europene, atunci când a apreciat că în cadrul acțiunii în revendicare promovate reclamantele nu fac dovada deținerii unui titlu de proprietate valabil, soluția care se impune fiind aceea a caracterului neîntemeiat al pretenției formulate.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte constată următoarele: - Contrar susținerii recurentelor, prin modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare instanța nu a nesocotit „criterii legale” care trebuia să stea la baza comparării titlurilor exhibate de cele două părți în litigiu. Formulând o astfel de critică, recurentele ignoră faptul că instituția acțiunii în revendicare nu are o reglementare legală, în cadrul căreia să se regăsească și criterii de soluționare a acesteia, ci este un concept conturat de doctrină și jurisprudență. De altfel, făcând trimitere la dispozițiile legale care ar conține „crierii pentru compararea a două titluri de proprietate”, nesocotite de instanță, recurentele indică texte străine de materia avută în vedere – respectiv, art. 1295 alin. (2) C. civ.

(care se referă la opozabilitatea dreptului față de terți prin efectul transcrierii) și art. 644, 645 C. civ. (care vizează modalități de dobândire a dreptului de proprietate). - În realitate, fiind învestită cu o acțiune în revendicare formulată la data de 19 septembrie 2006 în condițiile dreptului comun, cu privire la un imobil naționalizat de stat, instanța a avut de analizat dacă reclamantele justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat, pe această cale, în condițiile în care pentru situația acestor imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001. Or, sub acest aspect, s-a reținut corect că printr-o hotărâre judecătorească anterioară (sentința civilă nr. 832/2000 a Tribunalului București, irevocabilă prin Decizia nr. 4394 din 12 octombrie 2001 a C.S.J.) nu numai că nu a fost confirmat titlul reclamantelor ci dimpotrivă, s-a statuat irevocabil că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod valabil.

Împrejurarea susținută de recurente, conform căreia la data promovării acțiunii în revendicare, intrase în vigoare Legea nr. 247/2005 care, modificând dispoz. art. 2 din Legea nr. 10/2001 – prin includerea în categoria imobilelor preluate abuziv și a celor naționalizate – nu este de natură, astfel cum se susține, să confirme dreptul reclamantelor și să ducă la concluzia că erau titularele dreptului de proprietate la data sesizării instanței. Statuarea jurisdicțională anterioară, a preluării imobilului cu titlu de către stat rămânând valabilă prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, face ca imobilul în litigiu să intre în categoria bunurilor preluate abuziv de către stat (în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001), dar se opune în același timp, aprecierii că bunul a fost preluat fără titlu de către stat și că deci, ar fi rămas în patrimoniul autorului reclamantelor.

De altfel, încercând să-și valorifice dreptul de proprietate cu privire la partea din imobil ce făcuse obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995 (inclusiv pentru apartamentul ocupat de intimați), autorul reclamantelor a mai promovat anterior o acțiune (obiect al Dosarului nr. 14.439/1999 pe rolul Judecătoriei sector 2), la judecata căreia a renunțat. În valorificarea aceluiași drept, autorul reclamantelor a transmis și notificare către Primăria municipiului București prin care a solicitat despăgubiri, deci măsuri reparatorii prin echivalent. Ca atare, cu privire la situația dreptului de care s-au prevalat reclamantele, instanța a apreciat corect că acesta, ieșind cu titlu valabil din patrimoniul autorului lor, nu le mai poate justifica pretenția la restituirea bunului în natură în cadrul unei acțiuni în revendicare.

- Susținerea că instanța de apel ar fi nesocotit dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 este de asemenea, eronată. Pentru a se bucura de protecția juridică oferită de textul menționat și a obține restituirea imobilului este necesar ca reclamantele să se prevaleze de un bun în sensul Convenției.

Or, sub acest aspect, instanța de apel a constatat corect că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantelor și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, corespunzând în realitate unei „simple speranțe de restituire”, nici măcar unei „speranțe legitime” care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudență bine stabilită care să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului). - Recurentele fac referire la diferitele cauze C.E.D.O.

pe care le-au invocat și în motivele de apel, susținând că au fost greșit înlăturate, ca nefiind incidente la speță, de către instanța de apel, deși din conținutul acestora rezultă protecția unui drept de proprietate, prin acțiunea în revendicare, formulată de titularii dreptului cărora le-a fost preluat imobilul prin naționalizare. Reclamantele-recurente ignoră însă, astfel cum s-a menționat anterior, că nu au un drept de proprietate căruia să-i obțină protecția prin acțiunea în revendicare promovată întrucât, spre deosebire de cauzele citate, nu au obținut constatarea caracterului ilegal al naționalizării (ci dimpotrivă, s-a statuat irevocabil în sensul preluării cu titlu a imobilului de către stat).

Mai mult, în ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 și accepțiunea dată noțiunii de bun, în jurisprudența recentă a instanței europene (cauza Atanasiu și alții împotriva României) s-a stabilit că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140), situație în care, în mod evident, reclamantele nu se regăsesc. - Așadar, nedemonstrând existența unui titlu de proprietate, a unui bun actual în patrimoniul lor în sensul Convenției, recurentele nu pot pretinde soluționarea greșită a acțiunii în revendicare.

- Totodată, în pofida susținerii recurentelor, instanța nu este contradictorie în argumentarea sa, atunci când reține că reclamantele nu au un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil și exigibil, cu referire la faptul că preluarea imobilului, chiar cu titlu fiind, este una abuzivă, intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 și ca atare, se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent. Accepțiunea noțiunii de bun de data aceasta este însă în sensul de drept de creanță respectiv, dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, instanța de apel stabilind corect că lipsa unei despăgubiri până la acest moment nu poate constitui temei pentru transformarea ei într-un drept de proprietate, care să permită restituirea lui în natură.

Raportat la cadrul procesual ales de reclamante, argumentarea și sub acest aspect a instanței, vine să demonstreze o dată în plus, inexistența titlului de proprietate care să poată obține sancțiune în cadrul acțiunii în revendicare. Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A.L. R.P. și M.D.A.împotriva Deciziei nr. 134/ A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentele la plata sumei de 1509 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.