ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 43/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București la data de 04 octombrie 2007, reclamanții M.R.T. și M.C.M. au chemat în judecată pe pârâții P.I., N.F. și Municipiul București prin Primar General, solicitând obligarea pârâtului P.I. să le lase în deplină proprietate și posesie ap. 2 situat în București, sector 2 și pârâtul N.F. ap. 4 din același imobil și să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat. Pârâtul N.F.

a depus întâmpinare la 1 noiembrie 2007 prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece reclamanții nu sunt singurii titulari a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, excepția prescripției achizitive, deoarece a dobândit proprietatea asupra apartamentului și prin uzucapiune, respectiv prescripția achizitivă de 10 ani împlinită la 13 noiembrie 2006. La data de 13 decembrie 2007, reclamanții au depus precizare de acțiune în sensul că au solicitat să se judece și cu N.M., aceasta fiind parte în contractul de vânzare-cumpărare din 1996. Pârâta N.M.

a depus întâmpinare la 31 ianuarie 2008 prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței deoarece valoarea apartamentului este de aproximativ 170.000 euro (650.000 lei) iar valoarea celor două apartamente este de aproximativ 340.000 euro adică 1.300.000 lei, excepția inadmisibilității acțiunii în raport de prevederilor Legii speciale nr. 10/2001, excepția inadmisibilității acțiunii deoarece reclamanții nu sunt singurii titulari ai dreptului de proprietate, excepția prescripției achizitive deoarece a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 10 ani. Pârâții N.F. și N.M.

au depus la 31 ianuarie 2008 cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General și SC F. SA, solicitând ca, în cazul în care se va admite acțiunea, să se dispună obligarea chemaților în garanție să restituie contravaloarea actualizată a prețului plătit la cumpărarea apartamentului, a comisionului și a cheltuielilor de măsurare și evaluare a apartamentului. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1337 , 1341 C. civ., O.G. nr. 184/2002, art. 60 - 63 din C. proc. civ.. Prin sentința civilă nr. 9024 din 23 octombrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere că valoarea imobilului este peste 500.000 lei, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc.

civ.. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, sub nr. 44.107/3/2008. La data de 27 ianuarie 2009, reclamanții au depus o cerere de întregire a cadrului procesual solicitând introducerea în cauză și a numitei P.M.. La termenul din 3 noiembrie 2009, instanța a respins excepția de necompetență funcțională și a disjungerii capetelor 1 și 2 din cerere, iar la termenul din 9 februarie 2010 a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare formulată pe dreptul comun și excepția lipsei de interes. Prin sentința civilă nr. 1612 din 25 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția de inadmisibilitate pe motiv că acțiunea nu este formulată de toți moștenitorii, excepția lipsei calității procesuale active, excepția prescripției dreptului material la acțiune și prematurității ca neîntemeiate.

Tribunalul a respins acțiunea principală și conexă. Pentru a hotărî astfel, referitor la excepția lipsei calității procesuale active, Tribunalul București a reținut că imobilul litigios a fost dobândit de către M.C.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 25 octombrie 1935. Conform certificatului de moștenitor din 1965, de pe urma defunctului M.C.M. au rămas moștenitori reclamanții și M.J.. Din actele depuse la dosarul cauzei (Dosar nr. 6682/300/2008), tribunalul a reținut că M.J. este una și aceeași persoană cu O.J.I., aceasta decedând în 2000, reclamanții fiind fiii acesteia și ai defunctului M.C.M., astfel cum rezultă din certificatele de naștere. Ca urmare, tribunalul a apreciat că reclamanții au făcut dovada calității procesuale active față de actele depuse.

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate, pe motiv că acțiunea nu a fost pornită de toți moștenitorii, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată față de argumentele reținute cu ocazia analizării excepției lipsei calității procesuale active, reclamanții fiind singurii moștenitori ai defuncților M.C.M. și M.(O.)J.I.. De asemenea, tribunalul a considerat că excepția prescripției dreptului material la acțiune, referitoare la capetele de cerere prin care s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a deciziilor nr. 497/1976 respectiv nr. 1770/1976 în baza cărora imobilul a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974, este neîntemeiată, având în vedere că nulitatea absolută este imprescriptibilă putând fi invocată de orice persoană interesată.

Tribunalul a reținut că imobilul litigios a fost proprietatea autorilor reclamanților, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 octombrie 2035. Prin decizia nr. 497/1976 și nr. 1770/1976 imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, având în vedere că reclamanții au plecat temporar în străinătate și nu s-au mai înapoiat la expirarea termenului prevăzut pentru înapoierea în țară, iar, pe de altă parte, mamei acestora i s-a aprobat plecarea definitivă din țară. Aceste decizii au fost emise în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ care, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, are caracter abuziv în ceea ce privește preluarea imobilului în proprietatea statului.

Pe de altă parte, pârâții persoane fizice invocă drept titlu contractele de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1996, respectiv contractul din 30 septembrie 1996, contracte ce au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995. În urma comparării titlurilor, tribunalul a constatat că titlul pârâților P.M. și N.F. și N.M. este preferabil, întrucât instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostul regim comunist nu este contrară spiritului jurisprudenței CEDO. Tribunalul a apreciat că, în speță, numai pârâții, persoane fizice, se bucură de un „bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceștia bucurându-se de o speranță legitimă în acest sens, fiind cumpărători de bună credință în raport de dispozițiile art. 1898 din C. civ..

De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată deoarece unul din elementele fundamentale ale dreptului este principul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (cazul Brumărescu contra României). Tribunalul a considerat că reclamanții nu pot invoca un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție atâta timp cât nu au făcut dovada că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au o hotărâre judecătorească prin care li s-ar fi recunoscut dreptul asupra bunului revendicat. Tribunalul a respins cererea reconvențională și cererile de chemare în garanție, ca o consecință a respingerii cererii principale, pretențiile invocate în cadrul acestor cereri fiind în strânsă legătură cu modul de soluționare a cererii principale.

Prin decizia civilă nr. 811A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților, reținând, în esență, următoarele: În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel, curtea a constatat că, potrivit art. 293 alin. (1) din C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Potrivit art. 293 1 din C. proc. civ., în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să produce consecințe asupra situației sale juridice în proces.

În cauză, intimata P.M. a solicitat, în cazul admiterii apelului principal, obligarea chemaților în garanție să-i plătească sumele de bani solicitate prin chemarea în garanție și, respectiv, să-i asigure alt spațiu de locuit corespunzător celui avut. În această situație, având în vedere obiectul cererii formulate de intimata P.M., curtea a constatat că, în realitate, aceasta a formulat un apel provocat în condițiile art. 293 1 din C. proc. civ., și nu un apel incident în baza art. 293 alin. (1) din C. proc. civ.. Astfel, apelul promovat a fost declarat în cauză de intimata pârâtă P.M. împotriva intimaților chemați în garanție, solicitând ca aceștia să fie obligați la plata despăgubirilor, respectiv, asigurarea unui alt spațiu de locuit, în cazul în care se va admite apelul principal.

în consecință, reținând că solicitarea intimatei-pârâte P.M. este formulată pe calea procesuală a apelului provocat, cale prevăzută de art 293 1 din C. proc. civ., curtea a respins excepția inadmisibilității acestei cereri. Curtea a constatat că, prin sentința apelată, s-a reținut calitatea procesuală activă a reclamanților în formularea acțiunii în revendicare, cât și admisibilitatea acestei acțiuni formulate pe calea dreptului comun, aspecte care nu au format obiectul analizei curții, care s-a pronunțat în limitele criticilor formulate de apelanții-reclamanți.

Relativ la acestea, curtea a constatat că reclamanți au invocat aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

În ceea ce privește existența în favoarea reclamanților a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea a constatat că noțiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).

În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudentă bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În cauza de față, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu.

Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar. În cauză, instanța de fond a reținut preluarea abuzivă a imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974. În ceea ce privește întrunirea condițiile prevăzute de legea specială, curtea a constatat că reclamanții M.R.T.

și M.C.M. au formulat notificarea din 13 februarie 2002, fiind format Dosarul nr. 42351, notificare prin care au solicitat restituirea prin echivalent, respectiv despăgubiri bănești, pentru apartamentele situate la etajul 1 și 3 ale imobilului din București, sector 2, astfel cum rezultă din copia notificării din dosarul tribunalului. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamanți la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În aplicarea prevederilor legii speciale, prin Decizia pronunțată în recursul în interesul Legii nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța de judecată poate analiza pe fond notificarea și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere. De altfel, în procedura specială, reclamanții au formulat o acțiune, înregistrată la Tribunalul București, registratura civilă, cu nr. 7440/3/2007, prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea pârâtei să emită dispoziția sau, în cazul în care pârâta nu va emite dispoziția, analizarea cererii pe fond și restituirea în natură a imobilului.

În procesul menționat, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal antrenează mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire, în natură sau în echivalent, iar finalizarea procedurii ar fi făcut să se nască „o speranță legitimă" în patrimoniul reclamanților, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1. Această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun", situație care nu se regăsește în speță. În consecință, reclamanții au la dispoziție calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.

Curtea a considerat că împrejurarea vânzării bunului către chiriași nu poate conferi reclamanților dreptul de a uza de calea acțiunii în revendicare de drept comun, în condițiile în care demersul lor judiciar se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai mult, prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010), instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilitătii titlului statului relevanta urmărită de reclamanți, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar dreptul de creanță în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot). Prin urmare, s-a concluzionat că reclamanții sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiți, însă, pentru considerentele arătate, ei nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a apartamentelor pretinse prin cererea dedusă judecății. Împotriva susmenționatei hotărâri, au declarat recurs reclamanții M.R.T.

și M.C.M., respectiv pârâta P.M., criticănd-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea recursului lor, încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că preluarea abuzivă a bunului proprietatea autorilor lor, a reprezentat o atingere adusă dreptului de proprietate, care, în cauză, nu a fost compensată prin plata unei despăgubiri (adresa din 10 martie 2010 emisă de Serviciul Evidența Proprietății din Primăria municipiului București) și care impune, în acest context, restituirea bunului de care au fost deposedați. Au arătat că, opus considerentelor instanțelor, sunt titularii unui „bun", întrucât, așa cum instanța europeană a constatat în repetate rânduri, constatarea caracterului abuziv al preluării bunului, precum și lipsa de titlu a statului asupra aceluiași bun are ca efect recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor.

Acest drept nu este revocabil și nici nu a fost contestat/infirmat până în prezent, constatare în concordanță cu principiile dreptului românesc referitoare la proprietate. Nefiind preluat din patrimoniul proprietarului cu titlu sau cu plata unor despăgubiri care să acopere efectiv valoarea bunului de care au fost lipsiți, dreptul lor de proprietate nu este imposibil de exercitat, astfel cum au conchis instanțele, preluând eronat o constatare a CEDO, neglijând elementele de fapt ale cauzei deduse judecății. Faptul că bunul a devenit proprietatea altei persoane nu este un motiv pentru care cel care sa fost privat ilegal de bun să nu poată pretinde restituirea lui. Această posibilitate este premisă tocmai prin acțiunea în revendicare, de care au uzat și în cauza de față, ale cărei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, atât în raport de dispozițiile de drept comun, cât și în raport de prevederile Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001.

Susținând că titlul lor, comparativ cu cel deținut de pârâți și materializat în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, este mai bine caracterizat și deci preferabil, au arătat că se impune admiterea acțiunii în revendicare și restituirea bunului solicitat. A nu se recunoaște preferința titlului lor echivalează cu o nouă privare de proprietate, lipsită și de această dată de o despăgubire echitabilă, Legea nr. 10/2001 fiind lipsită de un mecanism coerent și eficient de despăgubire, constatat de altfel constant de instanța europeană, ceea ce implică obligarea lor să suporte o sarcină disproporționată, incompatibilă prescripțiilor convenționale.

Greșit s-a reținut ca un argument suplimentar în analiza cauzei deduse judecății, buna-credință a pârâților cumpărători, irelevantă în cadrul unei acțiuni în revendicare și care, de altfel, nu este îndeplinită în cauză, întrucât la data formulării cererilor de cumpărare, exista deja o solicitare de restituire în natură a imobilului, formulată la data de 12 aprilie 1966, în baza Legii nr. 112/1995, anterior cumpărării bunului. Ca urmare, pârâții nu se pot prevala, iar instanța nu poate atribui efectele juridice reținute conduitei pârâților, care au cumpărat în condițiile menționate și fără a manifesta o minimă diligentă în verificarea titlului statului, context în care greșit s-a reținut preferabilitatea titlului acestora.

Cât privește stabilitatea raporturilor juridice civile, au susținut că aplicarea acestui principiu trebuie să se facă în concordanță cu necesitatea asigurării unui echilibru între interesele în cauză, ce nu pot fi asigurate decât prin admiterea acțiunii în revendicare deduse judecății. Au solicitat admiterea recursului și, în urma rejudecării, admiterea acțiunii. Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acțiune.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

În acest sens, prin decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a dispus în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță. Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ..

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege speciala față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, tară să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, în speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat notificare.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existenta unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Referindu-se la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurenții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 6 precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi primită. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun act actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică nu subzistă.

Mecanismul Legii nr. 10/2001, în ipoteza declanșării procedurii administrative, prin formularea unei notificări, în condițiile legii, este unul funcțional, constituind pentru reclamanți o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor lor (de care au și uzat), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, condamnările repetate ale României, decurgând din nefunctionarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intrând în domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a soluționării notificărilor.

Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, repectiv Gladkvist și Bucur împotriva României (cererea nr. 39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de articolul 6 parag. 1 din Convenție, le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu a adus atingere acestui drept.

În fine, contrar celor susținute de recurenți prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurent, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci și Poenaru contra României).

În același sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanții erau simpli solicitanți în privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne, situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Chiar simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în parag.

143 și 144, că: „(...) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual", în sensul art. 1 clin Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala". Astfel, dacă, în jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porteanu; Andreescu Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008). Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35, Atanasiu împotriva României, par. 135,136).

Constatând că, în speță, reclamanții au uzat de dispozițiile legii speciale, exercițiului dreptului lor prin cererea dedusă judecății i se opun, atât regula concursului dintre legea specială și cea de drept comun, sus reliefată, cât și principiul electa una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente și paralele, decât cu riscul încălcării principiilor evocate. Împrejurarea că procedura legii speciale nu a fost finalizată nu este de natură să transfere pe umerii pârâților (al căror titlu este ființă, nu a fost anulat) răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de stat prin actele normative de reparație adoptate în materie.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților dedus judecății va fi respins ca nefondat. Va fi respins, ca nefondat, și recursul pârâtei P.M., dependent de soluția dată recursului reclamanților și care, în condițiile respingerii, face inutilă verificarea aspectelor invocate în calea de atac exercitată de această parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului declarat de către reclamanții M.R.T. și M.C.M., invocată de recurenta-pârâtă P.M.. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții M.R.T., M.C.M. și de către pârâta P.M. împotriva deciziei nr. 811A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.