ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4957/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4957/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin Sentința civilă

nr. 2758/PI din 20 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamantul V.N. împotriva pârâtului Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 9.000 EURO, cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat acordarea de daune

morale pentru suferințele îndurate personal, cât și de familia sa (bunicii

paterni), va efect al dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu,

împreună cu familia, în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în Bărăgan, până

în 20 decembrie 1955 când, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955, s-a dispus

ridicarea restricțiilor domiciliare, împrejurări de fapt atestate de adeverința

nr. 1009 din 17 septembrie 2009 emisă de Ministerul Justiției - Direcția

Instanțelor Militare.

S-a constatat că

reclamantul este îndreptățit la acordarea daunelor morale, în sensul art. 5

alin. (1) lit. a) din legea specială. La acordarea daunelor, instanța a avut în

vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5

alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamantul și antecesorii lui au beneficiat

sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999. În speță s-a constatat că numai reclamantul a beneficiat de

drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar bunicii paterni de

prevederile O.U.G. nr. 214/1999. Instanța a avut, de asemenea, în vedere

plafoanele legale stabilite în O.U.G. nr. 62/2010, ca și cuantum maxim al

despăgubirilor morale.

Prin Decizia civilă

nr. 909 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost

respins apelul declarat de reclamant, s-a admis apelul declarat de pârât, iar

sentința a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a avut în vedere că, urmare a Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, temeiul de drept ce a stat la baza

acțiunii introductive de instanță și-a încetat efectele juridice.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul. Arată că Decizia nr. 1358/2010

pronunțată de instanța de contencios constituțional nu este aplicabilă speței,

ci doar acțiunilor înregistrate pe rolul instanțelor ulterior publicării sale

în M. Of. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct

aplicat persoanelor aflate în situații juridice similare care, deși au depus

acțiunile introductive de instanță în același timp, aceștia au obținut hotărâri

definitive la momente diferite, în funcție de elemente neprevăzute neimputabile

persoanelor în cauză.

Prin Decizia nr.

1354/2010 pronunțată de Curtea Constituțională s-a reținut că principiul

egalității și interzicerii discriminării se regăsește și în art. 1 din

Protocolul nr. 12 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanța de apel era

obligată să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată și să

constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare

la acea dată.

Consideră că la data

introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, astfel că legea în vigoare de la acel moment este aplicabilă pe tot

cursul soluționării procesului.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții europene a

drepturilor omului (cauza Blecic contra Croației), precum și dispozițiile art.

1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Consideră că, pe

lângă prevederile Legii nr. 221/2009 în cauză sunt incidente și prevederile

Declarației universale a drepturilor omului, art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19,

23, 24, 25, Convenției europene a drepturilor omului, art. 3, 5, 7 (Anexa 1),

Rezoluția ACPE nr. 1096/1996 și Rezoluția ACPE nr. 1481/2006, coroborate cu

dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Faptul că legiuitorul

nu a intervenit în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția

României pentru a modifica prevederile declarate neconstituționale nu este imputabil

petenților.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Problema de drept

care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/2009, ci

aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Instanța europeană a

arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6

Paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1)

să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat

pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3)

rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența

dreptului.

De asemenea, instanța

europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării

dispozițiilor art. 6 Paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor

contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la

dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale

normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom,

statuându-se că art. 6 Paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la

recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația

statului contractant în cauză”.

Or, problema dedusă

judecății în recurs vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins

nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu

este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie

analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului.

În acest context

trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția

Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere

procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism

normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă,

preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea

fundamentală.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare (decizia în Cauza Slavov și

alții împotriva Bulgariei), Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că:

„Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost

contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost

declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul

jurisprudenței Curții” (paragraful 87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut

avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate

cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut

spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii,

așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa

cum era ea la momentul pronunțării hotărârii” (paragraful 62).

În conținutul

aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit

căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: „Ar

putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de

compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să

elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important

aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat

ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al

textelor de lege”.

De asemenea, Curtea

de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul

intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema

unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o

dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic

contra Franței).

Rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie

observat că, potrivit jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, se

admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură

jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte,

în special atunci când procedura de control jurisdicțional „nu a atins încă

faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice

aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel”.

Așadar, două ar fi

rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii

jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul

influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv

de interes general imperios.

Raportat la aceste

considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie

făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de

soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă,

ulterior acestui moment.

În ceea ce privește

legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge

din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de

ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale

(înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble

reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 Paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În contextul celor

expuse anterior, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște

limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, la care face trimitere

recurentul, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de

recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei,

iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în

dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai

la tratatele internaționale.

Față de cele ce

preced, criticile reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința

rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul V.N. împotriva Deciziei civile nr. 909 din 25 mai 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG