ÎCCJ, Decizia nr. 316/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 204 din 11 februarie 2010 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta SC M. SRL împotriva rezoluției din 16 iulie 2009 dată în Dosarul nr. 424/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentei la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin rezoluția nr. 424/P/2009 din 16 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. neînceperea urmăririi penale față de intimații V.A., M.D.C., S.D., T.T., I.A., S.B., M.L., C.F., I.M. și V.M., precum și față de magistrații S.B., S.G. - judecători la Tribunalul București, G.C., F.S.A. - procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București și C.D. - procuror la D.N.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 193, art. 194, art. 209, art. 246, art. 247, art. 248 C. pen. Împotriva acestei rezoluții, petenta a formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 8507/4113/II-2/2009 din 26 august 2009. Procurorii au stabilit că actele efectuate în cauză nu au relevat indicii privind comiterea vreunei fapte penale de către persoanele nominalizate în plângere, cu prilejul exercitării atribuțiilor de serviciu specifice funcției deținute.

În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., petenta a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 424/P/2009 din 16 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 204 din 11 februarie 2010 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că din lucrările dosarului rezultă că intimații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis fapte care să atragă răspunderea lor penală.

Împotriva sentinței de respingere a plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, petenta SC M. SRL a declarat recurs solicitând, potrivit motivelor de recurs depuse la dosar, admiterea recursului, casarea sentinței atacate, anularea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale, susținând că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petentă nu este fondat. Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații V.A., M.D.C., S.D., T.T., I.A., S.B., M.L., C.F., I.M. și V.M., precum și față de magistrații S.B., S.G.

- judecători la Tribunalul București, G.C., F.S.A. - procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București și C.D. - procuror la D.N.A. , ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 193, art. 194, art. 209, art. 246, art. 247, art. 248 C. pen. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că petenta a sesizat organele de urmărire penală sub aspectul că fostul primar general al Mun. București, A.V. împreună cu primul lot de intimați cu diverse funcții în cadrul primăriei și prefecturii ar fi săvârșit infracțiunile prev. de art. 193, art. 194, art. 209, art. 246-248 C. pen., facturând și încasând chiria aferentă spațiului în care petenta își are sediul social, promovând fraudulos hotărârile Consiliului local al Mun.

București. Petenta prin reprezentant legal a considerat că judecătorii S.B. și S.G. precum și procurorii G.C., F.S.A. și C.D. care ar fi instrumentat cauzele privind primul grup de intimați, ar fi săvârșit la rândul lor infracțiuni pentru care solicită tragerea la răspundere penală. Au fost reclamați inclusiv „notarii care au autentificat contractele de închiriere” deși singurul contract este cel din 7 ianuarie 1992 care a și fost executat cu peste 10 ani în urmă. Nemulțumirea petentei rezidă în faptul că nu i s-a vândut spațiul comercial în care-și are sediul social, datorită restanțelor pe o perioadă de 6 luni consecutiv. Refuzul vânzării spațiului respectiv are la bază atât Hotărârea C.G.M.B.

nr. 371/2002 cât și Legea nr. 550/2002 care condiționează operațiunea respectivă de inexistența restanțelor la plata chiriei precum și a altor clauze contractuale, cerințe care nu sunt cumulative ci alternative. Petenta a acumulat restanțe de 258.315 lei la chirie pentru perioada 1 decembrie 2006 - 31 iulie 2008 și deși notificată, în fața refuzului de a achita debitul, la data de 27 ianuarie 2009 contractul de locațiune a fost denunțat unilateral de către locatorul SC C. SA. Cererile de suspendare a executării, recte de anulare a Hotărârii C.G.M.B. nr. 215/2006 și nr. 248/2006 au fost respinse prin sentința civilă nr. 2445 din 13 aprilie 2007 și nr. 461 din 19 septembrie 2007 ale Tribunalului București.

Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrați, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care aceștia le-au apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală. În speță, intimații magistrați judecători au pronunțat hotărâri, în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale. Simpla împrejurare că petenta este nemulțumită de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac.

După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat. Mai mult decât atât, instanța penală sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar, și în consecință, nu se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârilor pronunțate de o altă instanță. De asemenea, nu a fost identificat niciun indiciu privind săvârșirea vreunei infracțiuni de către procurorii care au instrumentat cauzele respective.

În cauza de față, magistrații intimați procurori și-au exercitat atribuțiile cu care au fost investiți, analizând probele administrate în scopul aflării adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lor obiective și nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse acestora nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale petentei, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate. Emiterea de soluții nefavorabile petentei, nu conferă automat date sau indicii cu privire la săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc.

Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 193, art. 194, art. 209, art. 246, art. 247, art. 248 C. pen., în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia. Criticile recurentei petente reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe. În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentei împotriva rezoluției nr. 424/P/2009 din 16 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petenta SC M. SRL împotriva sentinței primei instanțe. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petentă va fi obligată la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta SC M. SRL împotriva sentinței nr. 204 din 11 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 7333/1/2009. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 mai 2011.