WITT v. GERMANY

Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 7 din Convenție că termenul „reprensibil” în sensul secțiunii 240 § 2 din Codul Penal era prea vag pentru a face previzibilă o condamnare potențială.

Reclamantul s-a plâns în continuare în conformitate cu art. 10 din Convenție că condamnarea sa a încălcat dreptul său la libertate de exprimare.

Cu privire la art. 6, reclamantul s-a plâns că Curtea Constituțională Federală a refuzat să-și recunoască plângerea fără a da motive.

Reclamantul s-a plâns în cele din urmă că Guvernul German nu a acordat Curții Constituționale Federale resursele financiare necesare pentru a-și trata cu atenție lucrurile pe care le-a petrecut. 1. Reclamantul s-a plâns că termenul „reprehenzibil” în sensul secțiunii 240 § 2 din Codul Penal era prea vag pentru a face previzibilă o condamnare potențială. El a invocat art. 7 din Convenție, care prevede: „1. Nimeni nu este considerat vinovat de orice infracțiune penală din cauza oricărui act sau omisiune care nu constituie o infracțiune penală în temeiul dreptului național sau internațional în momentul comisiei, nici nu se impune o penalitate mai grea decât cea aplicabilă în momentul comisiei infracțiunii penale. Prezentul articol nu aduce atingere procesului și pedepsei oricărei persoane pentru orice act sau omisiune care, la momentul în care a fost comis, a fost criminală în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.” Curtea reamintește că garanțiile consemnate la art. 7 ar trebui interpretate și aplicate astfel încât să ofere garanții eficace împotriva urmăririi judiciare, condamnării și pedepselor arbitrare (a se vedea Streletz, Kessler și Krenz c. Germania [GC], nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, § 50, CEDH 2001 II). În consecință, art. 7 solicită ca actele reclamantului, la momentul în care au fost comise, să constituie o infracțiune definită cu accesibilitate și prevedere suficientă de către legislația germană. O infracțiune este definită în mod clar în legea în care persoana poate ști din formularea dispoziției relevante și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării instanțelor, ce acte și omisiuni îl vor face responsabil penal (a se vedea Bașkaya și Okçuoğlu v. Turcia [GC], nos. 23536/94 și 24408/94, § 36, CEDH 1999 IV). Cu toate acestea, cu toate acestea, o dispoziție juridică clar redactată poate fi, există un element inevitabil de interpretare judiciară și va fi întotdeauna necesară elucidarea de puncte dubioase și adaptarea la circumstanțe modificate (a se vedea Baskaya și Okcuoglu , citat mai sus §§ 36 și 39; și Forum Oy de petrol și gaz v. Finlanda (dec.), nr. 32559/96, 12 noiembrie 2002). art. 7 nu poate fi citit ca interzicând clarificarea treptată a normelor de răspundere penală prin interpretarea judiciară din caz în caz, cu condiția ca dezvoltarea rezultată să fie în conformitate cu esența infracțiunii și ar putea fi prevăzută în mod rezonabil (a se vedea S.W. c. Regatul Unit și C.R. c. Regatul Unit , hotărâri din 22 de judecată . Noiembrie 1995, Serie A nr. 335-B, pp. 41-42, §§ 34-36, și Serie A nr. 335-C, pp. 68-69, respectiv §§ 32-34. Curtea reamintește totuși că este în primul rând în favoarea autorităților naționale, în special a instanțelor, să rezolve problemele de interpretare a legislației interne, iar această Curte nu interzice să își înlocuiască propria interpretare pentru cea a instanțelor interne în absența arbitrarității ( Brualla Gómez de la Torre c. Spania , hotărârea din 19 decembrie 1997, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1997 VIII, p. 2947, § 31). Având în vedere principiile de mai sus referitoare la domeniul de aplicare al supravegherii sale, Curtea nu are sarcina de a se pronunța asupra responsabilității penale individuale ale reclamantului, care fiind în primul rând o chestiune de evaluare a instanțelor interne (a se vedea Streletz, Kessler și Krenz , citat mai sus, § 51), dar pentru a evalua dacă dispoziția relevantă din legislația germană a definit cu suficientă precauție ca actul reclamant să-l facă responsabil penal. Curtea a avut deja ocazia de a lua în considerare chestiunea „legitudinii” în sensul articolului 10 din Convenția, printre altele, în cazul Hashman c. Regatul Unit (a se vedea hotărârea din 25 noiembrie 1999) Raporturile 1999, pp. 13-16, §§ 29-43). În acest caz, un ordin obligatoriu nu a fost exprimat ca fiind o „sanție”, sau pedeapsă, pentru comportamentul de un anumit tip, ci mai degrabă o ordine, impusă reclamanților, pentru a nu încălca pacea sau pentru a se comporta împotriva bonos more în viitor. Reclamanții nu au încălcat pacea și, având în vedere lipsa de precizie, nu se poate spune că ceea ce au fost obligați să nu facă trebuie să fie aparent pentru ei. Curtea a constatat astfel în acest caz că ordonanța contestată nu a respectat cerința de „legalitate” (ibid. 16, § 41). Cazul respectiv este diferit de prezentul caz, în care Curtea Federală de Justiție a definit termenul „reprehenzibil” în secțiunea 240 § 2 din Codul penal, care specifică faptul că are nevoie de un element de disproporție între mijloacele de coerție și obiectivul urmărit (a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai sus). Reclamantul a amenințat să anunțe într-una dintre cele mai largi ziare din Germania că N a furat mărfuri de la un client, deși acest fapt nu a fost dovedit. Instanțele naționale au constatat că punerea în aplicare a acestei amenințări ar putea aduce prejudicii economice grave pentru N, deoarece ar fi probabil pierdut numeroase clienți. Cu toate acestea, executarea cererii de compensare a clientului ar fi fost posibilă în fața instanțelor civile, deoarece N nu a contestat afirmația ca atare. În aceste circumstanțe, ipoteza de disproporționalitate între mijloacele de coerciție și scopul urmărit nu pare arbitrar și reclamantul, un avocat de profesie, ar fi putut prevedea riscul de pedeapsă atunci când își exprimă amenințarea. În momentul în care s-a comis actul reclamantului a constituit, prin urmare, o infracțiune definită cu accesibilitate suficientă și cu prevedere, rezultând că această plângere este evident nefondată și trebuie, prin urmare, respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. 2. Reclamantul s-a plâns în continuare că condamnarea sa a încălcat dreptul la libertatea de exprimare și a invocat art. 10 din Convenție, care prevede în mod relevant: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere; acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică. Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” Curtea consideră că condamnarea reclamantului a constituit o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare în temeiul articolului

Având în vedere că cerințele privind „legea” sunt în mare parte aceleași în temeiul articolului 7 1 și al articolului 10 § 2 (a se vedea Bașkaya și Okçuoğlu , citat mai sus, § 49) interferența a fost, din motivele menționate mai sus, prescrisă de lege, și anume secțiunea 240 din Codul Penal. Condamnarea a urmărit, în plus, mai multe obiective legitime, cum ar fi prevenirea crimei și protecția reputației și drepturile altora. În sfârșit, trebuie evaluat dacă interferența poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența Curții (a se vedea Lehideux și Isorni c. Franța , hotărârea din 23 septembrie 1998, Raporturile 1998 VII , § 51 și Zana c. Turcia , hotărârea din 25 noiembrie 1997, Raporturile 1997 VII , pp. 2547-48 , § 51). În cazul de față, instanța germană a luat în considerare faptul că a fost sarcina reclamantului să pună în aplicare drepturile clientului său și că condamnarea sa a interferat cu dreptul său la libertate de exprimare. Acestea au cântărit acest lucru în fața faptului că N a acceptat deja afirmația în ceea ce privește meritul său și că punerea în aplicare a amenințării ar putea aduce un prejudiciu economic grav pentru N. În plus, ei au subliniat faptul că termenii „expunere” și „furt” au anunțat implicit o modalitate sensațională de raportare în ziar și, prin urmare, a parut disproporționată, deoarece nu s-a dovedit că panoul de masă a fost furat de fapt. Având în vedere, de asemenea, suma modestă a amenzii impuse reclamantului, Curtea consideră că autoritățile echilibrate în mod corespunzător nevoia de a apăra interesele clientului său și necesitatea de a proteja libertatea de acțiune a N și că acestea nu au depășit marja lor de apreciere (a se vedea mutatis mutandis Schöpfer c. Elveția , hotărârea din 20 mai 1998, Raporturi 1998-III, p. 1053-1054, § 33). Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca fiind evident nefondată în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Cu referire la art. 6, reclamantul s-a plâns că Curtea Constituțională Federală a refuzat să-și recunoască plângerea fără a da motive. Curtea reamintește că, pentru instanțele naționale superioare, este suficient să respingă o plângere referind pur și simplu la dispozițiile juridice care permit o astfel de respingere dacă întrebările formulate de reclamație nu sunt de importanță fundamentală (Burg și alții v. Franța (dec.), n 34763/02, ECHR 2003-I, Teuschler v. Germania (dec.), n 47636/99, 4 octombrie 2001 și Vogl v. Germania (dec.), n 65863/01, 5 decembrie 2002). Prezenta litigiu nu a susținut întrebări de importanță fundamentală, deoarece instanțele inferiore nu s-au deviat de jurisprudența Curții Constituționale Federale privind termenul „reprehensabil” angajat în secțiunea 240 din Codul Penal (a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai sus). În consecință, această plângere trebuie respinsă ca fiind evident nefondată în sensul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. 4. Reclamantul a susținut în cele din urmă că guvernul german nu a acordat Curții Constituționale resursele financiare necesare pentru tratarea meticulosă a afacerilor sale în curs de desfășurare. Nu există nici o indicație a unei legături reale între refuzul Curții Constituționale de a recunoaște plângerea reclamantului și presupusa lipsa de mijloace financiare. Plaga este de natură generală și trebuie, prin urmare, respinsă pentru incompatibilitate ratione personae cu Convenția. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Președintele grefierului

The applicant complained under Article 7 of the Convention that the term “reprehensible” within the meaning of Section 240 § 2 of the Criminal Code was too vague as to make a potential conviction foreseeable.

The applicant further complained under Article 10 of the Convention that his conviction violated his right to freedom of expression.

With reference to Article 6, the applicant complained that the Federal Constitutional Court refused to admit his complaint without giving any reasons.

The applicant finally complained that the German Government did not grant the Federal Constitutional Court the financial resources needed to treat its pending affairs meticulously. THE LAW 1. The applicant complained that the term “reprehensible” within the meaning of Section 240 § 2 of the Criminal Code was too vague as to make a potential conviction foreseeable. He invoked Article 7 of the Convention, which provides as relevant: “1. No one shall be held guilty of any criminal offence on account of any act or omission which did not constitute a criminal offence under national or international law at the time when it was committed. Nor shall a heavier penalty be imposed than the one that was applicable at the time the criminal offence was committed. 2. This article shall not prejudice the trial and punishment of any person for any act or omission which, at the time when it was committed, was criminal according to the general principles of law recognised by civilised nations.” The Court recalls that the guarantees enshrined in Article 7 should be construed and applied in such a way as to provide effective safeguards against arbitrary prosecution, conviction and punishment (see Streletz, Kessler and Krenz v. Germany [GC], nos. 34044/96, 35532/97 and 44801/98, § 50, ECHR 2001 ‑ II). Accordingly, Article 7 requests that the applicant’s acts, at the time when they were committed, constituted an offence defined with sufficient accessibility and foreseeability by the German law. An offence is clearly defined in the law where the individual can know from the wording of the relevant provision and, if need be, with the assistance of the courts’ interpretation of it, what acts and omissions will make him criminally liable (see Bașkaya and Okçuoğlu v. Turkey [GC], nos. 23536/94 and 24408/94, § 36, ECHR 1999 ‑ IV). Yet, however clearly drafted a legal provision may be, there is an inevitable element of judicial interpretation and there will always be a need for elucidation of doubtful points and for adaptation to changing circumstances (see Baskaya and Okcuoglu , cited above, §§ 36 and 39; and Forum Oil and Gas Oy v. Finland (dec.), no. 32559/96, 12 November 2002). Article 7 cannot be read as outlawing the gradual clarification of the rules of criminal liability through judicial interpretation from case to case, provided that the resultant development is consistent with the essence of the offence and could reasonably be foreseen (see S.W. v. the United Kingdom and C.R. v. the United Kingdom , judgments of 22 November 1995, Series A no. 335-B, pp. 41-42, §§ 34-36, and Series A no. 335-C, pp. 68-69, §§ 32-34, respectively). The Court yet recalls that it is primarily for the national authorities, notably the courts, to resolve problems of interpretation of domestic legislation and this Court does not interfere to substitute its own interpretation for that of the domestic courts in the absence of arbitrariness ( Brualla Gómez de la Torre v. Spain , judgment of 19 December 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997 ‑ VIII, p. 2947, § 31). In the light of the above principles concerning the scope of its supervision, the Court’s task is not to rule on the applicant’s individual criminal responsibility, that being primarily a matter for the assessment of the domestic courts (see Streletz, Kessler and Krenz , cited above, § 51), but to assess whether the pertinent provision in the German law defined with the sufficient foreseeability that the applicant’s act could make him criminal liable. The Court has already had occasion to consider the issue of “lawfulness” for the purposes of Article 10 of the Convention inter alia in the case of Hashman v. the United Kingdom (see, judgment of 25 November 1999 , Reports 1999, pp. 13-16, §§ 29-43). In that case, a binding-over order was not expressed to be a “sanction”, or punishment, for behaviour of a certain type, but rather an order, imposed on the applicants, not to breach the peace or behave contra bonos mores in the future. The applicants did not breach the peace, and given the lack of precision, it could not be said that what they were being bound over not to do must have been apparent to them. The Court thus found in that case that the contested order did not comply with the requirement of “lawfulness” (ibid. p. 16, § 41). That case is different from the present case, in which the Federal Court of Justice had defined the term “reprehensible” in Section 240 § 2 of the Criminal Code specifying that it required an element of disproportion between the means of coercion and the aim pursued (see “Relevant domestic law and practice” above). The applicant threatened to announce in one of the most widely read newspapers in Germany that N had stolen goods from a client, although this fact had not been proven. The national courts found that implementing this threat was likely to bring about serious economic harm for N in that he would probably have lost numerous clients. Yet, the enforcement of the client’s compensation claim would have been possible before the civil courts since N had not contested the claim as such. Under these circumstances the assumption of disproportionality between the means of coercion and the aim pursued does not appear arbitrary and the applicant, a lawyer by profession, could have foreseen the risk of punishment when voicing his threat. At the time when it was committed the applicant’s act hence constituted an offence defined with sufficient accessibility and foreseeability. It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must therefore be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. 2. The applicant further complained that his conviction violated his right to freedom of expression. He invoked Article 10 of the Convention, which provides as relevant: “1. Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers. This Article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises. 2. The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.” The Court holds that the applicant’s conviction amounted to an interference with his right to freedom of expression under Article

Given that the requirements as to the “law” are largely the same under Article 7 § 1 and Article 10 § 2 (see Bașkaya and Okçuoğlu , cited above, § 49) the interference was, for the reasons stated above, prescribed by law, namely Section 240 of the Criminal Code. The conviction moreover pursued several legitimate aims such as the prevention of crime and the protection of the reputation and rights of others. Finally, it has to be assessed whether the interference can be regarded as necessary in a democratic society having regard to the criteria established in the Court’s case-law (see Lehideux and Isorni v. France , judgment of 23 September 1998, Reports 1998 ‑ VII, § 51; and Zana v. Turkey , judgment of 25 November 1997, Reports 1997 ‑ VII, , pp. 2547–48, § 51). In the present case the German courts took into account that it was the applicant’s task to enforce his client’s rights and that his conviction interfered with his right to freedom of expression. They weighed this against the fact that N had already accepted the claim on its merits and that the implementation of the threat was likely to bring about serious economic harm for N. Furthermore, they underlined that the terms “exposure” and “theft”, impliedly announced a sensational way of reporting in the newspaper and therefore particularly appeared to be disproportionate as it had not been proven that the table cloth had actually been stolen. Having regard also to the modest amount of the fine imposed on the applicant, the Court considers that the authorities duly balanced the applicant’s need to defend his client’s interests and the necessity to protect N’s freedom of action and that they did not go beyond their margin of appreciation (see, mutatis mutandis , Schöpfer v. Switzerland , judgment of 20 May 1998, Reports 1998-III, p. 1053-1054, § 33). It follows that this complaint must be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. 3. With reference to Article 6, the applicant complained that the Federal Constitutional Court refused to admit his complaint without giving any reasons. The Court recalls that for national superior courts, it suffices to reject a complaint by simply referring to the legal provisions allowing such a rejection if the questions raised by the complaint are not of fundamental importance ( Burg and others v. France (dec.), n o 34763/02, ECHR 2003-I, Teuschler v. Germany (dec.), n o 47636/99, 4 October 2001 and Vogl v. Germany (dec.), n o 65863/01, 5 December 2002). The present dispute did not raise any questions of fundamental importance as the lower courts did not deviate from the Federal Constitutional Court’s case-law concerning the term “reprehensible” employed in Section 240 of the Criminal Code (see “Relevant domestic law and practice” above). This complaint must accordingly be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. 4. The applicant finally alleged that the German Government did not grant the Constitutional Court the financial resources needed to treat its pending affairs meticulously. There is no indication of an actual link between the Constitutional Court’s refusal to admit the applicant’s complaint and the alleged lack of financial means. The complaint is of a general nature and must hence be rejected for incompatibility ratione personae with the Convention. For these reasons, the Court unanimously Declares the application inadmissible. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Registrar President