WITT v. GERMANY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
WITT v. GERMANY (CtEDO, 2007)
A cincea secțiune DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 18397/03 de Fritz WITT împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care a stat la 8 ianuarie 2007 în calitate de Cameră compusă din: Președintele Lorenzen, dna Botoucharova Jungwiert Maruste Borrego Borrego, dna Jaeger Villiger, judecători și dna Westerdiek, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 6 iunie 2003, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Fritz Witt, reclamantul, este un național german născut în 1947 și trăiește în Mitterteich. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 2001 un client a ordonat reclamantului, un avocat, să pună în aplicare o cerere de compensare de 2.400 DEM (aproximativ 1.200 EUR) împotriva unei Companii Dry Cleaner (N), care nu a redau clientului o pânză de masă livrată pentru curățare uscată. După cum N a plătit doar o parte din suma solicitată, reclamantul a scris N o scrisoare care conținea următoarea declarație: „Voi (...) sfătui clientul meu să avertizeze publicul de a face afaceri cu tine, dacă nu ar trebui să fie dispus să reglementeze furtul de bunuri care v-au fost încredințate prin plata compensației. O companie care prezintă o astfel de conduită de afaceri nu merită încrederea publică, dar expunerea în ziarul BILD La 31 mai 2002, Curtea de District Weiden a condamnat reclamantul pentru încercarea de coerciție și l-a condamnat la o amendă de 30 de rate zilnice de 70 EUR. Curtea a echilibrat nevoia reclamantului de a apăra cu succes interesele clientului său și necesitatea de a proteja libertatea de acțiune a N. ) astfel cum este descris în secțiunea 240 § 1 din Codul Penal. Amenințarea a fost, în plus, reprezintabilă (verwerflich ) în sensul secțiunii 240 § 2 din Codul Penal (a se vedea „Legea și practicile interne relevante”), deoarece a fost disproporționată față de obiectivul urmărit. Punerea în aplicare a amenințarii ar fi putut aduce prejudicii economice grave pentru N, în timp ce executarea cererii de compensare a clientului ar fi fost ușor posibilă în fața instanțelor civile. În acest context, instanța a subliniat faptul că N nu a contestat reclamația ca atare, ci numai suma în cauză. La 24 septembrie 2002, Curtea Regională de Weiden a confirmat condamnarea, dar a schimbat condamnarea la 50 de rate zilnice de 10 EUR. Acesta a constatat că termenii „expoziție” și „furt” au anunțat implicit o modalitate sensațională de raportare în ziar, care părea disproporționată, deoarece nu s-a dovedit că pânză de masă a fost furată de fapt. La 8 ianuarie 2003, Curtea Supremă bavariană a respins recursul reclamantului asupra punctelor de drept. Acesta a subliniat faptul că un anunț public și, de asemenea, un apel de boicot ar putea fi considerat legal având în vedere libertatea de exprimare în cazul în care deține adecvare socială. Cu toate acestea, aceasta a susținut că amenințarea impușită a anunțului public al faptelor care nu au fost dovedite constituie, în acest caz, o coerciție reproșabilă. La 10 martie 2003, Curtea Constituțională Federală a refuzat să admită plângerea constituțională a reclamantului fără a da motive. (1) Secțiunea 240 din Codul Penal, partea relevantă din care se citește după cum urmează: „(1) Oricine forța o altă persoană care utilizează ilegal forța sau amenințarea de prejudicii grave pentru a lua măsuri, achiziționarea sau o omiterea este pedepsită ... (2) Actul este ilegal dacă utilizarea forței sau amenințarea prejudiciului este considerată reproșabilă în ceea ce privește obiectivul urmărit. ...” (2) În hotărârea sa din 18 martie 1952, Curtea Federală de Justiție a constatat că termenul „reprensibil” în sensul secțiunii 240 din Codul Penal necesită un element de disproporție între mijloacele de coerciție și obiectivul urmărit care s-a prezentat ca fiind contrar standardelor morale. (3) La 24 octombrie 2001 (1 BvR 1190/90, 1 BvR 2173/93 și 1 BvR 433/96), Curtea Constituțională Federală a subliniat că termenul reprensabil a înscris conceptul de proporționalitate și a reamintit în continuare jurisprudența (1 BvR 713/83, 11 noiembrie 1986) în conformitate cu care standardele constituționale impun că, pentru a evalua dacă relația dintre mijloacele de coerciție și obiectivul urmărit este reprensabilă, toate circumstanțele și conexiunile esențiale trebuie luate în considerare și drepturile și interesele în cauză trebuie echilibrate. 1. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 7 din Convenție că termenul „reprensibil” în sensul secțiunii 240 § 2 din Codul Penal era prea vag pentru a face previzibilă o condamnare potențială. 2. Reclamantul s-a plâns în continuare în conformitate cu art. 10 din Convenție că condamnarea sa a încălcat dreptul său la libertate de exprimare. 3. Cu privire la art. 6, reclamantul s-a plâns că Curtea Constituțională Federală a refuzat să-și recunoască plângerea fără a da motive. 4. Reclamantul s-a plâns în cele din urmă că Guvernul German nu a acordat Curții Constituționale Federale resursele financiare necesare pentru a-și trata cu atenție lucrurile pe care le-a petrecut. 1. Reclamantul s-a plâns că termenul „reprehenzibil” în sensul secțiunii 240 § 2 din Codul Penal era prea vag pentru a face previzibilă o condamnare potențială. El a invocat art. 7 din Convenție, care prevede: „1. Nimeni nu este considerat vinovat de orice infracțiune penală din cauza oricărui act sau omisiune care nu constituie o infracțiune penală în temeiul dreptului național sau internațional în momentul comisiei, nici nu se impune o penalitate mai grea decât cea aplicabilă în momentul comisiei infracțiunii penale. Prezentul articol nu aduce atingere procesului și pedepsei oricărei persoane pentru orice act sau omisiune care, la momentul în care a fost comis, a fost criminală în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.” Curtea reamintește că garanțiile consemnate la art. 7 ar trebui interpretate și aplicate astfel încât să ofere garanții eficace împotriva urmăririi judiciare, condamnării și pedepselor arbitrare (a se vedea Streletz, Kessler și Krenz c. Germania [GC], nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, § 50, CEDH 2001 II). În consecință, art. 7 solicită ca actele reclamantului, la momentul în care au fost comise, să constituie o infracțiune definită cu accesibilitate și prevedere suficientă de către legislația germană. O infracțiune este definită în mod clar în legea în care persoana poate ști din formularea dispoziției relevante și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării instanțelor, ce acte și omisiuni îl vor face responsabil penal (a se vedea Bașkaya și Okçuoğlu v. Turcia [GC], nos. 23536/94 și 24408/94, § 36, CEDH 1999 IV). Cu toate acestea, cu toate acestea, o dispoziție juridică clar redactată poate fi, există un element inevitabil de interpretare judiciară și va fi întotdeauna necesară elucidarea de puncte dubioase și adaptarea la circumstanțe modificate (a se vedea Baskaya și Okcuoglu , citat mai sus §§ 36 și 39; și Forum Oy de petrol și gaz v. Finlanda (dec.), nr. 32559/96, 12 noiembrie 2002). art. 7 nu poate fi citit ca interzicând clarificarea treptată a normelor de răspundere penală prin interpretarea judiciară din caz în caz, cu condiția ca dezvoltarea rezultată să fie în conformitate cu esența infracțiunii și ar putea fi prevăzută în mod rezonabil (a se vedea S.W. c. Regatul Unit și C.R. c. Regatul Unit , hotărâri din 22 de judecată . Noiembrie 1995, Serie A nr. 335-B, pp. 41-42, §§ 34-36, și Serie A nr. 335-C, pp. 68-69, respectiv §§ 32-34. Curtea reamintește totuși că este în primul rând în favoarea autorităților naționale, în special a instanțelor, să rezolve problemele de interpretare a legislației interne, iar această Curte nu interzice să își înlocuiască propria interpretare pentru cea a instanțelor interne în absența arbitrarității ( Brualla Gómez de la Torre c. Spania , hotărârea din 19 decembrie 1997, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1997 VIII, p. 2947, § 31). Având în vedere principiile de mai sus referitoare la domeniul de aplicare al supravegherii sale, Curtea nu are sarcina de a se pronunța asupra responsabilității penale individuale ale reclamantului, care fiind în primul rând o chestiune de evaluare a instanțelor interne (a se vedea Streletz, Kessler și Krenz , citat mai sus, § 51), dar pentru a evalua dacă dispoziția relevantă din legislația germană a definit cu suficientă precauție ca actul reclamant să-l facă responsabil penal. Curtea a avut deja ocazia de a lua în considerare chestiunea „legitudinii” în sensul articolului 10 din Convenția, printre altele, în cazul Hashman c. Regatul Unit (a se vedea hotărârea din 25 noiembrie 1999) Raporturile 1999, pp. 13-16, §§ 29-43). În acest caz, un ordin obligatoriu nu a fost exprimat ca fiind o „sanție”, sau pedeapsă, pentru comportamentul de un anumit tip, ci mai degrabă o ordine, impusă reclamanților, pentru a nu încălca pacea sau pentru a se comporta împotriva bonos more în viitor. Reclamanții nu au încălcat pacea și, având în vedere lipsa de precizie, nu se poate spune că ceea ce au fost obligați să nu facă trebuie să fie aparent pentru ei. Curtea a constatat astfel în acest caz că ordonanța contestată nu a respectat cerința de „legalitate” (ibid. 16, § 41). Cazul respectiv este diferit de prezentul caz, în care Curtea Federală de Justiție a definit termenul „reprehenzibil” în secțiunea 240 § 2 din Codul penal, care specifică faptul că are nevoie de un element de disproporție între mijloacele de coerție și obiectivul urmărit (a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai sus). Reclamantul a amenințat să anunțe într-una dintre cele mai largi ziare din Germania că N a furat mărfuri de la un client, deși acest fapt nu a fost dovedit. Instanțele naționale au constatat că punerea în aplicare a acestei amenințări ar putea aduce prejudicii economice grave pentru N, deoarece ar fi probabil pierdut numeroase clienți. Cu toate acestea, executarea cererii de compensare a clientului ar fi fost posibilă în fața instanțelor civile, deoarece N nu a contestat afirmația ca atare. În aceste circumstanțe, ipoteza de disproporționalitate între mijloacele de coerciție și scopul urmărit nu pare arbitrar și reclamantul, un avocat de profesie, ar fi putut prevedea riscul de pedeapsă atunci când își exprimă amenințarea. În momentul în care s-a comis actul reclamantului a constituit, prin urmare, o infracțiune definită cu accesibilitate suficientă și cu prevedere, rezultând că această plângere este evident nefondată și trebuie, prin urmare, respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. 2. Reclamantul s-a plâns în continuare că condamnarea sa a încălcat dreptul la libertatea de exprimare și a invocat art. 10 din Convenție, care prevede în mod relevant: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere; acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică. Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” Curtea consideră că condamnarea reclamantului a constituit o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare în temeiul articolului 10. Având în vedere că cerințele privind „legea” sunt în mare parte aceleași în temeiul articolului 7 1 și al articolului 10 § 2 (a se vedea Bașkaya și Okçuoğlu , citat mai sus, § 49) interferența a fost, din motivele menționate mai sus, prescrisă de lege, și anume secțiunea 240 din Codul Penal. Condamnarea a urmărit, în plus, mai multe obiective legitime, cum ar fi prevenirea crimei și protecția reputației și drepturile altora. În sfârșit, trebuie evaluat dacă interferența poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența Curții (a se vedea Lehideux și Isorni c. Franța , hotărârea din 23 septembrie 1998, Raporturile 1998 VII , § 51 și Zana c. Turcia , hotărârea din 25 noiembrie 1997, Raporturile 1997 VII , pp. 2547-48 , § 51). În cazul de față, instanța germană a luat în considerare faptul că a fost sarcina reclamantului să pună în aplicare drepturile clientului său și că condamnarea sa a interferat cu dreptul său la libertate de exprimare. Acestea au cântărit acest lucru în fața faptului că N a acceptat deja afirmația în ceea ce privește meritul său și că punerea în aplicare a amenințării ar putea aduce un prejudiciu economic grav pentru N. În plus, ei au subliniat faptul că termenii „expunere” și „furt” au anunțat implicit o modalitate sensațională de raportare în ziar și, prin urmare, a parut disproporționată, deoarece nu s-a dovedit că panoul de masă a fost furat de fapt. Având în vedere, de asemenea, suma modestă a amenzii impuse reclamantului, Curtea consideră că autoritățile echilibrate în mod corespunzător nevoia de a apăra interesele clientului său și necesitatea de a proteja libertatea de acțiune a N și că acestea nu au depășit marja lor de apreciere (a se vedea mutatis mutandis Schöpfer c. Elveția , hotărârea din 20 mai 1998, Raporturi 1998-III, p. 1053-1054, § 33). Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca fiind evident nefondată în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. Cu referire la art. 6, reclamantul s-a plâns că Curtea Constituțională Federală a refuzat să-și recunoască plângerea fără a da motive. Curtea reamintește că, pentru instanțele naționale superioare, este suficient să respingă o plângere referind pur și simplu la dispozițiile juridice care permit o astfel de respingere dacă întrebările formulate de reclamație nu sunt de importanță fundamentală (Burg și alții v. Franța (dec.), n 34763/02, ECHR 2003-I, Teuschler v. Germania (dec.), n 47636/99, 4 octombrie 2001 și Vogl v. Germania (dec.), n 65863/01, 5 decembrie 2002). Prezenta litigiu nu a susținut întrebări de importanță fundamentală, deoarece instanțele inferiore nu s-au deviat de jurisprudența Curții Constituționale Federale privind termenul „reprehensabil” angajat în secțiunea 240 din Codul Penal (a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai sus). În consecință, această plângere trebuie respinsă ca fiind evident nefondată în sensul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. 4. Reclamantul a susținut în cele din urmă că guvernul german nu a acordat Curții Constituționale resursele financiare necesare pentru tratarea meticulosă a afacerilor sale în curs de desfășurare. Nu există nici o indicație a unei legături reale între refuzul Curții Constituționale de a recunoaște plângerea reclamantului și presupusa lipsa de mijloace financiare. Plaga este de natură generală și trebuie, prin urmare, respinsă pentru incompatibilitate ratione personae cu Convenția. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Președintele grefierului