ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1431/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 538 din 31 octombrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta

B.I., în temeiul O.G. nr. 105/1999, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de

Pensii Cluj, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut că, prin probatoriul administrat în cauză, respectiv declarațiile

celor doi martori, reclamanta nu a făcut dovada actelor de persecuție pe motive

etnice ce pretinde că ar fi fost exercitate asupra familiei sale.

A mai reținut instanța de fond că singurul

fapt invocat în susținerea cererii, acela că bărbații din localitatea de domiciliu

a reclamantei primeau ordine de concentrare și, din această cauză, se refugiau în

alte localități, nu poate fi considerat motiv de persecuție etnică, întrucât, din

declarațiile martorilor, nu rezultă că opoziția la executarea ordinului de concentrare

ar fi determinat persecuții etnice.

Considerând-o netemeinică și nelegală,

împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs reclamanta,

invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii sale, recurenta arată,

în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de declarațiile notariale ale martorilor

R.P. și L.N., care atestă faptul că refugiul recurentei și al mamei sale, în cursul

lunii septembrie 1940, din localitatea de domiciliu S., jud. Cluj, în localitatea

B., a fost determinat de persecuțiile etnice suferite de familia sa, ca urmare a

cedării Ardealului de Nord, în baza Dictatului de la Viena.

În acest sens, recurenta susține că motivul

pentru care tatăl său s-a refugiat mai devreme decât restul familiei este acela

că „primise ordin de concentrare pentru a presta munci și, de teama de a nu fi considerat

dezertor pentru neexecutarea ordinului și de a nu fi împușcat ca toți dezertorii

a plecat în localitatea B., jud. Cluj".

Examinând cauza și sentința atacată în

raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul

este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate

în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive

etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ

beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus-menționată, a avut de

suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată

în altă localitate.

De asemenea, potrivit art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui

act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute

la art. 1 din Ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente

și, în lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.

În lipsa unor acte oficiale, pentru dovedirea

împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei

declarațiile martorilor R.P. și L.N., care confirmă refugiul reclamantei, precizând,

la modul general, și cauzele care l-au determinat, acestea constând în „persecuțiile

etnice (...) ca urmare a cedării Ardealului de Nord, în urma Diktatului de la Viena".

De asemenea, martorii M.P.V. și B.M., audiați

nemijlocit de instanța de fond, au confirmat refugiul recurentei și al mamei sale,

în cursul lunii septembrie 1940, din localitatea de domiciliu S., în localitatea

B., precum și împrejurarea că, în acea perioadă, bărbații din localitatea respectivă

primeau ordine de concentrare, pentru a presta muncă obligatorie în alte localități,

motiv pentru care, de teamă că vor fi despărțiți de familii sau chiar că vor fi

supuși unor suferințe fizice, își părăseau domiciliile și, refugiindu-se, se sustrăgeau

ordinelor de concentrare.

Cu privire la eventualele consecințe ale

neexecutării ordinului de concentrare, martorii audiați de instanță au declarat

că „nu cunosc situații în care să fi fost opoziție la executarea ordinului de concentrare

pentru muncă și care ar fi fost consecințele acesteia, deoarece (bărbații - n.r.)

ori acceptau ordinul de concentrare și plecau la munci ori, înainte de a primi un

astfel de ordin, părăseau S.".

În aceste condiții, cum declarațiile martorilor

constituie singurele probe pe care instanța de judecată le avea la dispoziție în

vederea stabilirii adevărului în cauză, în mod greșit s-a limitat aceasta la respectivele

dovezi și s-a rezumat să rețină că din conținutul lor nu rezultă că opoziția la

executarea ordinului de concentrare ar fi determinat persecuții etnice.

Or, pentru a ajunge la o soluție temeinică

și legală, instanța de fond trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 129

alin. (5) C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorilor, aceștia fiind

datori a stărui în corecta soluționare a cauzei, prin toate mijloacele legale -

inclusiv prin ordonarea administrării probelor pe care le consideră necesare.

Față de dispozițiile legale menționate,

hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul

cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă, instanța de fond a pronunțat

o hotărâre netemeinică și nelegală.

Pentru aceste motive, recursul va fi admis,

sentința atacată va fi casată și, în temeiul art. 313 teza a I-a C. proc. civ.,

va fi trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, care - în aplicarea

art. 315 alin. (1) și (3) din același cod - va proceda la completarea probatoriului,

pentru a verifica în ce măsură respectivele convocări la „muncă obligatorie"

ale bărbaților din acea localitate pot constitui „persecuții etnice" în accepțiunea

O.G. nr. 105/1999, în sensul că nerespectarea ordinelor de concentrare ar fi putut

atrage consecințe nefaste asupra celor vizați și a familiilor acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

B.I. împotriva sentinței nr. 538 din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza,

spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3

aprilie 2008.