ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1237/2012

Deliberând, asupra recursului de față pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, constată următoarele: 1. Tribunalul Călărași, secția penală, prin sentința penală nr. 9 din 4 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 2061/116/2008, respingând cererea de achitare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul C.M., în baza art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 pct. 1 lit. d) C. pen. la pedeapsa de 1 an închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. și a prevederilor art. 81-82 C. pen., art. 71 alin. ultim. C. pen., pe o durată de 3 ani, ce constituie termen de încercare.

Prin aceeași sentință s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., iar potrivit art. 88 C. pen., s-a computat din pedeapsa aplicată reținerea inculpatului de la 20 septembrie 2007-21 septembrie 2007. În temeiul art. 257 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 1600 lei. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Instanța a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu din 10 aprilie 2008, consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a și investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului C.M., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev. și ped.

de art. 257 alin. (1) C. pen., constând în esență în aceea că în cursul lunii iunie 2007, inculpatul ar fi primit sume de 3600 lei de la denunțătorul T.C.T. pentru a remite membrilor Comisiei de Evaluare constituită la nivelul Grupului Școlar Agricol Călugăreni pentru facilitarea promovării examenului de bacalaureat denunțătorului. Hotărând soluționarea în fond a cauzei penale prin condamnarea în conformitate cu disp. art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condițiile art. 288 – art. 291 C. proc.

pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală și alte probe, instanța fondului a examinat și apreciat materialul evocat, confirmând existența faptului ilicit dedus judecății și vinovăția penală a autorului acestuia, în care sens a reținut următoarele: S-a constatat faptul că inculpatul a primit suma de 3600 lei de la numitul T.C.T., pentru a-i facilita promovarea examenului de bacalaureat, însă nu a reușit acest lucru, pentru că a avut neînțelegeri cu unii dintre membrii comisiei. Totodată, i-a precizat că nu îi restituie toată suma, deoarece a dat o parte din ei membrilor comisiei, motivând că a trecut o parte din examenele pe care i le-a aranjat. Cu ocazia audierilor, inculpatul nu a recunoscut comiterea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Cauza a intrat pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 11 aprilie 2008 și, prin încheierea din 16 octombrie 2008 s-a dispus scoaterea de pe rol a acesteia și trimiterea dosarului la Tribunalul Călărași pentru continuarea judecății, întrucât s-a admis cererea de strămutare formulată de inculpat. Prezent fiind, la Tribunalul Călărași, inculpatul a precizat că nu dorește să dea vreo declarație, prevalându-se de disp. art. 70 C. proc. pen. A fost audiat martorul T.T., acesta declarând că a avut calitatea de martor asistent la procesul verbal încheiat cu ocazia flagrantului, în Postul de Poliție din com. Călugăreni fiind prezent inculpatul și o altă persoană, organele de poliție procedând la numărarea unei sume de bani, fiind vorba de 2000 lei, în bancnote de 100 lei.

Cu privire la această sumă de bani, martorul nu putut să precizeze nimic în legătură cu modul de proveniență a banilor, iar persoanele prezenta nu au discutat asupra acestui aspect. În dosarul de urmărire penală, există procesele verbale ale transcrierilor convorbirilor telefonice purtate între inculpat și numitul T.C.T., la data de 20 septembrie 2007, între orele 12, 57 – 13, 43, din care rezultă cuantumul sumei date de denunțător pentru membrii comisiei de examinare constituită cu ocazia bacalaureatului și faptul că aceasta din urmă solicită restituirea parțială a banilor, întrucât fiul său nu a promovat respectivul examen, inculpatul restituindu-i 2000 lei, în 4 bancnote a câte 500 lei.

În ceea ce privește modalitatea de administrare a acestei probe, inculpatul, prin apărătorul său, a solicitat înlăturarea sa din ansamblul probelor existente la dosar, întrucât respectivele convorbiri telefonice interceptate legal au avut loc înaintea momentului de emitere a rezoluției de începere a urmăririi penale, survenită la data de 20 septembrie 2997, orele 16,00. S-au invocat, în acest sens, considerentele deciziei nr. 962 din 25 iunie 2009 a Curții Constituționale, unde s-a precizat că interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice pot fi dispuse la cererea procurorului care efectuează urmărirea penală, o astfel de probă neputând fi administrată în afara cadrului procesual penal, deci în cadrul actelor premergătoare.

În speță, este adevărat că interceptarea convorbirilor dintre inculpat și denunțător au avut loc anterior momentului începerii urmăririi penale, numai că, potrivit dispozițiilor deciziei nr. 10 din 7 iulie 2008 secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, legalitatea interceptărilor, în baza art. 91 1 și urm. C. proc. pen. nu este condiționată de începerea urmăririi penale. Se mai arătat în decizia menționată că „împrejurarea că în cauza de față autorizațiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice și ambientale au fost date de judecătorul competent, la data de 18 aprilie 2007, iar rezoluția de începere a urmăririi penale împotriva inculpatului a fost dată la 24 aprilie 2007, nu poate constitui un motiv de restituire a cauzei la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile limitativ prev. de art. 332 alin. (2) C. proc.

pen.” Mai mult decât atât, în decizia menționată anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a statuat că, „deși legea nu definește noțiunea de date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, prin aceasta se înțelege orice informații obținute prin orice mijloace, cu excepția celor interzise de lege, de către organele de urmărire penală privind pregătirea sau săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală. Noțiunea de indicii temeinice are semnificația prevăzută în art. 143 C. proc. pen. Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârșirea unei infracțiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua și înainte de săvârșirea oricărei infracțiuni.” De altfel, chiar în motivarea deciziei nr. 962/2009 a Curții Constituționale s-a arătat că „ textul de la art. 91 1 C. proc.

pen. stabilește, în termeni fără echivoc, că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârșirea de infracțiuni, prin această a doua alternativă înțelegându-se și situațiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea în acord cu art. 20 C. pen. și nu în sfera unor simple acte de pregătire.” Prin urmare, analizând cele două decizii, tribunalul a constatat că soluția secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituie izvor de drept, circumstanțiind modalitatea de interpretare și aplicare a unui text de lege, pe care Curtea Constituțională, prin decizia nr. 962/2009, l-a declarat constituțional. Potrivit art. 11 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 R „deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.” Respectiva decizie, pe lângă faptul că analizează și interpretează disp.

art. 91 1 și art. 91 4 C. proc. pen., în considerente și nu se pronunță asupra aspectelor analizate în dispozitiv, poartă și data 25 iunie 2009, deci după 20 septembrie 2007, dată reținută de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu ca dată de comitere a faptei deduse judecății. Examinând dinamica modului de desfășurare a urmăririi penale în speța de față, tribunalul urmează a reține că interceptările și înregistrările convorbirilor telefonice și în mediul ambiental dintre inculpat și denunțătorul T.C.T.

s-au făcut înaintea pronunțării rezoluției de începere a urmăririi penale, cu aproximativ 2 ore, numai că înlăturarea acestor probe din ansamblul celor administrate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, așa cum s-a solicitat, în baza considerentelor deciziei nr. 962/2009 a Curții Constituționale, nu se poate admite, atât timp cât acestea au devenit aplicabile abia la 13 august 2009 (data publicării în M. Of.), iar faptele cercetate au avut loc la 20 sept. 2007. S-a apreciat că este fără relevanță împrejurarea că respectivele fapte se află în curs de judecată, întrucât considerentele deciziei menționate nu sunt norme procesual penale, pentru a fi de imediată aplicare, iar interpretarea disp.

art. 91 1 C. proc. pen. de către Curtea Constituțională urmează a se avea în vedere de către organele judiciare după data de 13 august 2009, acestea fiind aplicabile situațiilor juridice încadrabile în normele penale și procesual-penale, care se săvârșesc după data menționată. Oricum, în chiar considerentele de care s-a prevalat inculpatul, respectiv paragraful penultim, se arată că „înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni”, fără să se mai facă precizarea dacă această probă se administrează înainte sau după începerea urmăriri penale, ori, în speță, tocmai despre acest lucru este vorba, înregistrarea audio-video de la dosar fiind consecința denunțului formulat (ce a furnizat date și elemente despre comiterea unei infracțiuni) și atestând împrejurarea că inculpatul a înmânat denunțătorului T.C.T.

suma de 2000 de lei din suma de 3600 lei primită de la acesta cu scopul de a interveni pe lângă membrii comisiei de evaluare a cunoștințelor din cadrul examenului de bacalaureat din 2007, pentru ca fiul denunțătorului să promoveze menționatul examen. Este imperios necesar a aminti că Tribunalul Giurgiu, prin încheierea nr. 6, a dispus confirmarea ordonanței nr. 340/P/2007 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu (prin care s-a dispus autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor purtate între părțile menționate anterior, pe o durată de 48 de ore), deci după începerea urmăririi penale. Având în vedere toate aceste considerente, tribunalul a reținut proba administrată în baza art. 91 1 și urm. C. proc.

pen. de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu ca și ansamblu de dovezi câștigate cauzei, ținând seama și de decizia nr. 10/2008 din 7 ianuarie 2008, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4044.3/30/2007. În sprijinul tezei potrivit căreia interceptările și înregistrările convorbirilor telefonice s-au putut face chiar și înainte de începerea urmăririi penale stau și dispozițiile art. 91 1 alin. (1) C. proc. pen., unde s-a stipulat că aceste probe se dispun „…. dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni…”.S-a înțeles, așadar, că autorizarea interceptărilor s-a putut dispune când există indicii temeinice privind pregătirea unei infracțiuni și, în acest caz, nu s-a putu vorbi de începerea urmăririi penale, nici măcar in rem.

Oricum, în speța dedusă judecății, la momentul autorizării interceptării convorbirilor telefonice organele de urmărire penală nu au cercetat comiterea unei eventuale infracțiuni, iar inculpatul nu s-a aflat în faza de acte premergătoare, ci s-a instrumentat doar un episod din desfășurarea activității infracționale, dat fiind că fapta s-a comis în chiar momentul în care inculpatul a primit sume de 3.600 lei din partea denunțătorului, pentru a-i facilita promovarea examenului de bacalaureat. Toate actele procedurale îndeplinite de procuror la data de 20 septembrie 2007 nu sunt altceva decât activități specifice urmăririi penale, încadrate în disp. art. 218 și urm. C. proc. pen., obiectul cercetării fiind o infracțiune consumată încă din luna iunie 2007, iar considerentele deciziei Curții Constituționale s-a referit la momentul procesual al actelor premergătoare.

De altfel, chiar și fără proba obținută de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, tribunalul a constatat că declarațiile numiților T.C.T. și ale tatălui acestuia, numitul T.P. sunt unanime, în sensul că, în cursul lunii iunie 2007 l-au contactat pe inculpat, pentru ca acesta din urmă să-l ajute să promoveze examenul de bacalaureat 2007. Ca urmare a înțelegerii, inculpatul le-a solicitat suma de 3.600 lei, bani pe care îi va împărți membrilor comisiei de examinare, precizând că pentru fiecare examen sunt necesari 600 lei. În urma susținerii probelor de bacalaureat, T.C.T. a fost respins la mai multe materii, a făcut contestație, dar nu i s-a aprobat.

După examenul din data de 12 august 2007, pe care nu l-a promovat, T.C.T., împreună cu tatăl său, T.P., au mers la inculpat pentru a-i solicita restituirea banilor, dar aceasta le-a spus că nu le mai poate restitui decât 600 lei, reprezentând suma promisă pentru examenul nepromovat la limba română, lucru cu care aceștia nu au fost de acord, în final căzându-se de acord ca inculpatul să le restituie 2.000 lei, în după amiaza de 20 septembrie 2007, la locuința sa. Procesul verbal aflat la dosarul de urmărire penală a atestat împrejurarea că inculpatul, la data de 20 septembrie 2007, orele 13,50, s-a întâlnit cu denunțătorul și tatăl său în fața școlii generale din Hulubești, au purtat discuții și le-a dat acestora un obiect, care părea a fi o sumă de bani.

Ulterior, la sediul postului de poliție din localitate, s-a numărat respectiva sumă – 2.000 lei – despre care inculpatul a spus că reprezintă rambursarea unui împrumut, pe care i l-a acordat tatăl denunțătorului. S-a arătat că este adevărat că inculpatul nu a recunoscut comiterea infracțiunii, dar chiar poziția sa, manifestată la urmărirea penală, l-a incriminat ( în instanță acesta nu a dorit să declare nimic), afirmația sa de la urmărirea penală, în sensul că se află în relații de dușmănie cu tatăl denunțătorului, fiind neverosimilă, dat fiind că este puțin probabil să împrumuți bani de la o persoană cu care te afli într-un astfel de relații. Prin urmare, cererea de achitare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 lit. a) C. proc. pen., nu a putut fi admisă, întrucât fapta dedusă judecății a fost comisă de către inculpatul C.M., în modalitatea descrisă în actul de inculpare și constatată prin probele menționate anterior. Suma de bani remisă numitului T.C.T. de către inculpat este tocmai dovada ce l-a incriminat pe acesta, respectiva sumă fiind ultimul act din activitatea infracțională al acestuia din urmă, activitate ce s-a încadrat în disp. art. 257 alin. (1) C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul. La individualizarea pedepsei aplicată acestuia, tribunalul a reținut lipsa antecedentelor sale penale, comportamentul ireproșabil – și doar din punct de vedere penal – înainte și după săvârșirea faptei cercetate, profilul său socio-profesional deosebit, circumstanțe personale ce impun cu necesitate aplicarea disp.

art. 74 lit. a) și art. 76 pct. 1 lit. d) C. pen. în condițiile în care inculpatul nu s-a dovedit a fi cooperant pe parcursul procesului, iar infracțiunea comisă are un grad însemnat de pericol social. Profilul moral al inculpatului a constituit un indiciu important în convingerea instanței în sensul că acesta nu va mai comite fapte antisociale, iar episodul ce urmează a fi sancționat constituie un accident singular. Ca modalitate de executare a pedepsei, tribunalul a apreciat că scopul acesteia se poate realiza și fără privare de libertate a inculpatului. 2. Împotriva hotărârii amintite a declarat apel, în termen legal inculpatul C.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considerente: Nu au existat elemente care să justifice reținerea vinovăției, întreaga anchetă penală conținând elemente controversate.

Chiar în plângerea inițială, denunțătorul a arătat că este de acord să se organizeze un flagrant, ceea ce a condus la ideea că întreaga anchetă a fost provocată și dirijată de organul de urmărire penală. Deși denunțătorul a făcut referire și la alte persoane care ar fi oferit sume de bani pentru a obține același tip de „servicii”, în ce-l privește pe numitul I.I., parchetul a dat o soluție de neurmărire, martorul declarând că plângerea a fost numai un act de răzbunare. Un alt argument în susținerea apelului îl constituie caracterul abuziv al ordonanței emise de procuror referitor la autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice și a imaginilor audio-video în mediul ambiental pentru perioada 20 septembrie-22 septembrie, nefiind îndeplinite condițiile legale în acest sens, mai mult, nefiind începută urmărirea penală.

Ori, așa cum s-a prevăzut în Decizia nr. 962/2009 a Curții Constituționale, o asemenea probă nu putea fi administrată în faza actelor premergătoare, așa încât proba este nelegală și nu poate fi avută în vedere la soluționarea cauzei. Probele respinse în faza inițială, respectiv proba testimonială, au fost admise de către instanța de apel, însă din declarațiile martorilor se conturează tot mai precis că nu există elemente de vinovăție. Pe de altă parte, inculpatul a invocat nelegalitatea actului de sesizare și a solicitat restituirea cauzei la parchet, considerând că instanța de fond a respins în mod greșit excepția invocată în acest sens, rechizitoriul neconținând sintagma „verificat sub aspectul legalității și temeiniciei”.

Drept urmare, s-a solicitat desființarea hotărârii, rejudecarea cauzei, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, dacă s-a considerat că probele sunt suficiente pentru a demonstra existența faptei și vinovăția, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen. cu aplicarea art. 90, 91 C. pen. Cu ocazia soluționării apelului, instanța a apreciat necesară audierea martorilor T.C.T., T.P. și B.M., având în vedere că aceștia nu au dat declarații în fața primei instanțe. De asemenea, Curtea a încuviințat solicitarea inculpatului de audiere a martorilor R.M. și O.M., ulterior apreciind necesară și audierea martorilor P.V. și I.G.I. Toți acești martori au fost audiați, declarațiile fiind consemnate și atașate la dosar.

De asemenea, cu toate că în fața instanței de fond inculpatul a invocat dreptul la tăcere, a fost de acord să dea declarație în fața instanței de apel fiind audiat la termenul din 26 ianuarie 2011. Apărătorul inculpatului a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 și 71 C. pen. solicitând sesizarea Curții Constituționale, cerere pe care Curtea a respins-o ca inadmisibilă prin încheierea din 26 ianuarie 2011. Examinând cauza în temeiul art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește modalitatea de organizare a flagrantului, s-a constatat că aceasta este o măsură operativă de strângere a probelor și, în speță, a fost determinată de cele relatate în denunțul formulat la data de 19 septembrie 2007 de numitul T.C.T., care a susținut că a doua zi, în data de 20 septembrie 2007, urma să se întâlnească cu inculpatul pentru ca acesta din urmă să-i restituie o parte din suma de bani pe care i-o plătise pentru ca inculpatul să exercite influența pe care a susținut că o are pe lângă membrii comisiei de examinare, pentru a-i determina pe aceștia să-i acorde note de trecere denunțătorului la examenul de bacalaureat.

Mențiunea din finalul denunțului, la care s-a făcut referire în finalul motivelor de apel, din care a rezultat că denunțătorul a fost de acord să participe la un flagrant, nu a determinat concluzia că inculpatul a fost provocat să săvârșească infracțiunea pentru care este trimis în judecată. Așa cum a arătat și instanța de fond, infracțiunea s-a consumat la momentul la care inculpatul a pretins și a primit din partea denunțătorului suma de bani, iar organizarea operațiunii de supraveghere a întâlnirii dintre denunțător și inculpat avea drept scop obținerea probelor referitoare la comiterea infracțiunii, având mai puțină relevanță denumirea acestei operațiuni a organelor de urmărire penală.

Pe cale de consecință, deși respectiva operațiune nu viza prinderea în flagrant în sensul juridic al noțiunii, respectiv acela de „surprindere a făptuitorului în timpul comiterii infracțiunii sau imediat după săvârșirea acesteia”, nu au existat motive pentru a considera că acțiunile organului judiciar au fost nelegale sau provocatorii, așa încât nu sunt incidente dispozițiile art. 68 C. proc. pen. 2. A fost apreciată ca nefondată și critica referitoare la nelegalitatea interceptării autorizate a convorbirilor telefonice purtate între denunțător și inculpat, a discuțiilor din mediul ambiental purtate de cei doi și a înregistrării de imagini.

Aceste probe au fost obținute în urma emiterii de către procuror a ordonanței de autorizare din 19 septembrie 2007, în care s-au menționat motivele ce au determinat autorizarea provizorie până la confirmarea de către instanță a respectivelor interceptări, ceea ce corespunde cu actele și lucrările dosarului, întrucât, așa cum s-a arătat, întâlnirea dintre denunțător și inculpat era iminentă, fiind necesar ca valorificarea din punct de vedere probatoriu a acestui moment să se realizeze fără întârziere. Ordonanța procurorului a fost confirmată prin încheierea nr. 6 din 21 septembrie 2007, constatându-se în acest fel îndeplinirea condițiilor prev. de art. 91 2 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora „în caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzut în art. 91 1 alin. (1), (2) și (8) C. proc.

pen. ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, procurorul poate dispune cu titlu provizoriu interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 ore.” Pe de altă parte, având în vedere cazurile și condițiile în care s-a dispus interceptarea și înregistrarea audio și video, precum și scopul acestor interceptări, astfel cum sunt prevăzute de art. 91 1 alin. (1) C. proc. pen., respectiv „dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată”, nu rezultă că interceptarea unor asemenea convorbiri ar putea fi dispusă numai după începerea urmăririi penale.

Dimpotrivă, din interpretarea dispozițiilor legale ce au reglementat această materie, reiese că legalitatea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video nu este condiționată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condițiilor prevăzute de art. 91 1 C. proc. pen. În cauza de față au fost îndeplinite toate condițiile legale, întrucât denunțul formulat de T.C.T. a oferit indiciile comiterii de către inculpat a unei infracțiuni pentru care nu era necesară plângerea prealabilă, întâlnirea între denunțător și inculpat urma să aibă loc a doua zi și, dată fiind natura infracțiunii reclamate de denunțător, interceptarea și înregistrarea audio-video a întâlnirii și convorbirilor dintre denunțător și inculpat era absolută necesară pentru stabilirea situației de fapt.

Referitor la momentul la care s-a dispus autorizarea unor asemenea interceptări, instanța de apel apreciază că decizia nr. 962 din 2009 invocată de către apărătorul inculpatului este nerelevantă. Ceea ce s-a invocat cu titlu de argument obligatoriu pentru instanțe, constituie de fapt o opinie exprimată de Curtea Constituțională în considerentele unei decizii de respingere a excepției de neconstituționalitate. Considerentele unei asemenea hotărâri sunt lipsite de caracterul obligatoriu pe care legea îl atribuie deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale. De altfel, chiar Curtea Constituțională a menționat în cuprinsul a numeroase decizii că s-a pronunțat numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, nu și asupra chestiunilor care vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, acestea fiind date în atribuțiile instanțelor judecătorești.

S-a mai precizat că, în mod constant, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 1 – 91 5 C. proc. pen. (deciziile nr. 182/2010, 193/2010, respectiv 1608/2010), fără ca în considerentele acestor ultime decizii să se mai reia opinia în sensul că interceptarea și înregistrarea audio-video nu poate fi dispusă în faza actelor premergătoare. Dimpotrivă, în motivarea deciziei nr. 1608/2010, Curtea a reținut că însăși instanța europeană a validat prevederile contestate prin cauza Dumitru Popescu contra României, în care s-a menționat că noul cadru legislativ (ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 și 356/2006), există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente.

Problema nelegalității acestor interceptări a fost de asemenea invocată și în fața primei instanțe, care a analizat-o în mod temeinic, invocând practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, indicând o decizie de speță în care s-a apreciat că interceptările și înregistrările audio-video prevăzute de art. 91 1 și urm. C. proc. pen., pot fi dispuse și înainte de începerea urmăririi penale. Înalta Curte de Casație și Justiție și-a menținut această jurisprudență (decizia mai recentă nr. 948 din 12 martie 2010), stabilind că legalitatea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video nu este legată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condițiilor prevăzute în art. 91 1 C. proc. pen.

și că procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate și înregistrate înainte de începerea urmăririi penale sunt procese-verbale prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare și pot constitui mijloc de probă conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen. Față de cele reținute, Curtea a apreciat că nu există motive pentru a constata nelegalitatea autorizației de interceptare și înregistrare a convorbirilor telefonice și a celor purtate în mediu ambiental de denunțător și inculpat, așa încât nu sunt incidente dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., urmând ca procesele-verbale de redare a convorbirilor interceptate să fie avute în vedere la soluționarea cauzei. 3. A fost, de asemenea, considerată nefondată critica referitoare la nelegalitatea actului de sesizare.

Sub acest aspect, instanța de apel și-a însușit argumentele expuse în considerentele sentinței apelate, care se întemeiază pe justa interpretare a dispozițiilor legale, prin raportare la actele și lucrările dosarului. În mod evident, rechizitoriul întocmit în cauză a fost supus examenului de legalitate și temeinicie prevăzut de art. 264 alin. (3) C. proc. pen., așa cum rezultă din mențiunea expresă de pe prima filă, fiind lipsit de importanță împrejurarea că primul procuror nu a folosit expresia „verificat sub aspectul legalității și temeiniciei” ci a aplicat doar apostila „verificat”, câtă vreme se indică cu claritate, calitatea și numele persoanei care a procedat la verificarea rechizitoriului și care a semnat pentru confirmarea acestei verificări.

4. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru condamnarea inculpatului M.C. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată. În urma evaluării întregului material probator, în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., s-a apreciat că fapta și vinovăția inculpatului au fost dovedite la adăpost de orice îndoială, fiind astfel răsturnată prezumția de nevinovăție. În acord cu instanța de fond, Curtea a avut în vedere în acest sens declarațiile martorului denunțător T.C.T. care se coroborează cu declarațiile martorului T.P., cu procesul-verbal de supraveghere și percheziție corporală și cu procesele-verbale de redare a convorbirilor interceptate.

T.C.T. a dat declarații constante în care a arătat că inculpatul i-a promis ca în schimbul sumei de 3600 lei o să-și exercite influența asupra membrilor comisiei de examinare de la examenul de bacalaureat, pentru ca martorul să obțină note de trecere, pentru ca acesta să fie declarat admis la respectivul examen. Chiar dacă în ce-l privește pe martorul T.P., s-ar putea considera că datorită relației pe care o avut-o cu denunțătorul T.C.T. (fiind tatăl acestuia) ar fi dat declarații subiective, relatările acestui martor trebuie să fie avute în vedere la soluționarea cauzei deoarece, la fel ca și declarațiile denunțătorului, sunt susținute de probele obiective constând în redarea convorbirilor interceptate.

În discuțiile telefonice și în convorbirile ambientale, inculpatul C.M. a confirmat susținerile celor doi, făcând referire la înțelegerea pe care a avut-o cu denunțătorul, ca banii să fie utilizați pentru a asigura promovarea examenului de bacalaureat, oferind explicații pentru faptul că nu poate să restituie întreaga sumă, rezultând cu certitudine că banii pe care i-a înmânat denunțătorului reprezintă o parte din cei pe care inculpatul îi primise de la acesta, cu respectivul scop. Mai mult, inculpatul a lăsat să se înțeleagă că pentru diferența de 1600 lei va fi posibil ca denunțătorul să promoveze examenul de bacalaureat în sesiunea următoare. Deosebit de important, inculpatul nu a contestat realitatea acestor convorbiri, ci a invocat doar nelegalitatea mijloacelor de probă.

Relevante sunt următoarele dialoguri redate în procesele verbale: „C.M. - Unul mă, (…) din sat! N-auzi, a fost un incident - nu s-au înțeles la bani, el n-a vrut să le mai dea bani, și a apucat să treacă decât doi și pe voi nu v-a mai luat! T.C.T. -. El încă mai e supărat că din, 36 cât v-am dat pentru BAC. să ne dați 20! C.M. - Bă băiete, toți banii, banii, mă auzi mă, banii sunt dați la ăia mă! T.C.T. - Daa! C.M. - Cum tios., cum pot eu să-i zic ăluia să-ți dea banii înapoi dacă tu ai note de trecere. T.C.T. - Da, da! C.M. - Hai s-o discutăm. Eu m-am lecuit, nu mai fac d-astea! Am pierdut tot, am mai pus și de la mine nu mai zic, nici nu mai fac, eu nu mai mă bag în horă! Nu vezi unde e, că nu depinde de mine, păi eu aveam eu pă tine, din t, t, toți, pă tine te te lucram!

T.C.T. - Daa! C.M. - Și-i ziceam dacă freo aia, domne fa-l p-ăsta, că erai d-al meu d-aci T.C.T. - Da! C.M. - Ăilalți nu mă întâlnesc cu ei, da cu voi mă văd în fiecare zi! T.C.T. - E urât căă, că am pierdut eu, un an dă zile! C.M. - Hai să vedem, poate, tot răul e spre bine, cum zice omul! T.C.T. - Poate rămâne ăia șaișpe și la anul! C.M. - Daa! Om, om vedea, da! (pleacă) T.C.T.-Bine! (pleacă)”. Cei doi se întâlnesc în sat, pe stradă în apropierea școlii. C.M. - Oi mai sta eu de vorbă cu taică-tău. păăi! .Mi-a părut rău că. T.C.T. - Daa, că el încă mai e supărat că d. C.M. - Păi mă băiete, este bă, da nici un. T.C.T. - V-a dat bani ca să nu. C.M. - Ascută-mă mă! Hai ascultă-mă! Ce-ai face tu dacă ai fi în locul meu?

le-ai duce la ăla care, zice! Băi, să-mi dai banii pă română că uite așa! T.C.T. - Da! C.M. - Păi cât a luat? Păi a luat 8!. Ce zice, că nu săă.”. Declarațiile constante de nerecunoaștere date de inculpat în tot cursul procesului penal au fost astfel infirmate de probele mai susmenționate. Motivația oferită de inculpat este nu numai contrară probelor administrate, ci și contradictorie și neverosimilă. Astfel, acesta a susținut că suma de bani pe care a dat-o în data de 20 septembrie 2007 numitului T.C.T. reprezenta restituirea unui împrumut pe care îl primise de la tatăl denunțătorului, numitul T.P. Pe de altă parte, inculpatul a susținut că acuzația este urmarea dorinței de răzbunare a aceleiași persoane (T.P.) cu care se află în relații de dușmănie datorită unui mai vechi incident, fără să poată da explicații referitor la lipsa de logică a susținerilor sale, căci nu este de înțeles cum a putut obține un împrumut de la o persoană cu care nu se afla în relații bune.

Mai mult, așa cum s-a arătat, proveniența sumei de bani a fost confirmată chiar de inculpat, astfel cum rezultă din convorbirile interceptate. Este adevărat că unele din afirmațiile denunțătorului T.C.T. nu sunt susținute de celelalte mijloace de probă, însă Curtea constată că nu este vorba despre aspecte esențiale, ci incidentale, fără nicio influență asupra stabilirii modului de comitere a infracțiunii. Astfel, numitul T.C.T. a declarat că și alți elevi, colegi de-ai săi la Liceul din Călugăreni „au beneficiat de serviciile inculpatului”, nominalizându-i pe R.M., O.M. și I.G.I.

Audiați de către instanța de apel, niciunul din acești martori nu au confirmat susținerile denunțătorului, însă declarațiile celor trei trebuie privite cu o anumită rezervă: în primul rând, aceștia au fost în mod evident animați de dorința de a nu se autoincrimina, căci în cazul în care ar fi relatat că au plătit sume de bani inculpatului pentru ca acesta să-și exercite influența și să le asigure promovarea examenului de bacalaureat, erau pasivi ei înșiși de răspundere penală, ca și autori ai infracțiunii de cumpărare de influență; pe de altă parte, în ce-l privește pe martorul I.G.I., se constată că acesta a formulat o plângere împotriva inculpatului în legătură cu săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257 C. pen., pe motiv că M.C.

i-a făcut aceleași gen de promisiuni - în sensul că va interveni pe lângă membrii comisiei de corectare a lucrărilor și îi va promovarea examenului de bacalaureat, primind în schimb suma de 3100 lei, cauza finalizându-se prin rezoluția de neîncepere a urmăriri penale din 2 februarie 2008 (dosarul primei instanțe). Explicațiile martorului pentru faptul că a revenit asupra plângerii inițiale nu sunt verosimile, acesta susținând că a fost forțat de către organele de poliție să facă denunțul. De asemenea, s-a constatat că martorii asistenți B.M. și T.T. au dat declarații contradictorii, ce sunt infirmate chiar de procesul-verbal pe care l-au semnat fără obiecțiuni. T.T.

a relatat că a asistat la numărătoarea celor 2000 lei și a semnat niște hârtii fără să le citească, declarațiile sale fiind infirmate de procesul-verbal de la dosar de urmărire penală, din care rezultă că martorul a confirmat prezența sa la toate momentele operative, semnând pe fiecare pagină a procesului-verbal (dosar de urmărire penală). Martorul B.M. a relatat că la momentul la care a ajuns la poliție, procesul-verbal era în curs de completare și că a fost de față când inculpatul a afirmat că semnează procesul-verbal fără obiecțiuni (din dosarul de apel). Nici aceste declarații nu au influențat stabilirea situației de fapt, căci inculpatul nu a contestat procesul-verbal întocmit de organele de poliție în data de 20 septembrie 2007, după cum nu a contestat întâlnirea cu T.C.T.

și faptul că i-a înmânat acestuia suma de 2000 lei, oferind la acel moment explicația că banii constituie restituirea unui împrumut pe care l-a primit anterior de la tatăl denunțătorului, acestea fiind aspectele menționate în respectivul proces-verbal. Martora P.V. a confirmat că împreună cu T.C.T. a fost acasă la inculpat, dar a negat faptul că a asistat la momentul la care denunțătorul i-a înmânat inculpatului suma de 3600 lei (dosar de apel). Nici această declarație nu a fost de natură a infirma situația de fapt stabilită de instanța de fond căci împrejurarea că inculpatul a primit respectiva sumă de bani de la denunțător, ca și scopul pentru care inculpatul a pretins-o, au fost dovedite prin declarațiile numiților T.C.T., T.P., procesul verbal de supraveghere operativă și procesele verbale de redare a convorbirilor interceptate în mod autorizat.

Pe cale de consecință, în cauză s-a dovedit că fapta există și a fost comisă cu vinovăție de inculpatul M.C., așa încât nu a existat temeiuri pentru a dispune achitarea acestuia în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, sau în celelalte temeiuri legale. Fapta comisă de inculpat a prezentat gradul de pericol social al unei infracțiuni. S-a motivat că este adevărat că inculpatul nu a fost cunoscut cu antecedente penale, are o vârstă înaintată, este doctor în istorie, căsătorit, cu doi copii, are activitate publicistică însă, în conformitate cu dispozițiile art. 18 1 alin. (2) C. pen., la stabilirea în concret a gradului de pericol social s-a ținut seama nu doar de persoana și conduita făptuitorului, ci și de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă și de urmarea produsă.

Prin raportare la circumstanțele reale ale faptei, s-a apreciat că aceasta prezintă un pericol social ridicat, având în vedere că inculpatul a comis infracțiunea folosindu-se de calitatea sa de profesor la Liceul din Călugăreni, că prin acțiunile sale a adus atingere prestigiului unității școlare și profesorilor ce făceau parte din comisiile de examinare. În plus, referitor la atitudinea inculpatului, a trebuit menționat că acesta a negat în mod constant fapta, deși săvârșirea acesteia este dovedită chiar prin înregistrările propriilor convorbiri. Din aceste motive, Curtea a apreciat că nu se impune achitarea inculpatului nici în temeiul art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen.

Examinând cauza din oficiu, s-a constatat că instanța de fond a realizat o justă individualizare a pedepsei, luând în considerare toate elementele prevăzute de art. 72 C. pen., reținând împrejurările favorabile ce țin de persoana inculpatului cu valoarea unor circumstanțe atenuante judecătorești, așa încât a aplicat o pedeapsă sub minimul special, dispunând suspendarea condiționată, fără să se impună reducerea cuantumului sancțiunii aplicate. În consecință, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza deciziei penale nr. 130/A din 20 aprilie 2011 a respins, ca nefondat apelul formulat de inculpat, dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat. 3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, inculpatul C.M., aducând ample critici de nelegalitate și netemeinicie și reiterând parțial susținerile din fața instanței de prim control judiciar.

Se arată că hotărârea instanței de apel nu surprinde cu multă obiectivitate și, în același timp, rigurozitate probele existente la dosar, în cauză fiind în opinia apărării, pe deplin aplicabile prev. art. 68 C. proc. pen. În acest sens, se invocă aspectul că fraza cuprinsă în denunțul formulat cu privire la acordul exprimat de către denunțător cu privire la organizarea unui flagrant este semnificativă în a releva instrumentarea cu rea credință a dosarului de către organul de urmărire penală și maniera ilegală de obținere a probelor. Pe de altă parte se susține că, deși, în aceeași plângere penală cu caracter de denunț formulată de numitul T.C.T., se face vorbire și de alte persoane ce ar fi oferit sume de bani pentru aceleași servicii inculpatului, persoana în cauză, audiată fiind, nu confirmă susținerea denunțătorului, însă, paradoxal, instanțele nu au ținut seama de aceste declarații la evaluarea materialului probator al cauzei.

De altfel, în opinia apărării, starea de fapt reținută în actul de inculpare nu estre susținută de materialul probator administrat, sens în care se invocă declarația martorei P.V. Și interpretările convorbirilor telefonice sunt confuze și interpretabile în viziunea apărării, nefiind de natură a forma convingerea fermă că este vorba de comiterea unei infracțiuni de trafic de influență, iar ordonanța de autorizare a interceptărilor și înregistrărilor respective, conform art. 91 1 C. proc. pen., nu a justificat urgența, în emiterea ei de către procuror. Un alt argument în favoarea celor susținute îl constituie, în opinia apărării, faptul că în două rânduri Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a solicitat instanței, luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, cereri respinse.

O altă critică vizează nesocotirea de către instanță a deciziei nr. 9 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că orice rechizitoriu trebuie să conțină, în mod absolut sintagma „ verificat sub aspectul legalității și temeinicie” de către primul procuror, ori în cauza de față mențiunea constă numai în „verificat”. În considerarea celor expuse, recurentul inculpat prin apărătorul său a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție, în principal, modificarea hotărârii pronunțate, în cauză, dispunând rejudecarea și în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., achitarea inculpatului. În plan subsidiar, s-a apreciat că s-ar impune aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen. Examinând hotărârile recurate, în baza actelor și lucrărilor din dosarul cauzei, prin prisma criticilor aduse, în limitele prev. de art. 385 9 alin. (2), (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, expune: Fără a se circumscrie în mod expres, astfel cum s-ar fi impus, cazurilor de casare reglementate în art. 385 9 C. proc. pen., apărarea a invocat o serie de aspecte de nelegalitate și netemeinicie, susținând, pe de o parte, inexistența faptei, iar pe de altă parte, modalitatea nelegală de obținere a probelor, dar și nelegala sesizare a instanței în contextul inexistenței mențiunii procurorului ierarhic superior – „verificat sub aspectul legalității și temeiniciei” în cuprinsul rechizitoriului.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție mai constată că s-a mai susținut și lipsa de pericol social al faptei ce a făcut obiectul judecății, fără însă a se motiva în acest sens. În concret, toate aceste critici au fost reiterate în fața instanțelor, iar argumentele aduse, pe alocuri lipsite de coerență și substanță, au fost în mod fundamentat înlăturate. Efectuând propriul demers analitic asupra celor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul formulat este nefondat, soluția primei instanțe și menținută de instanța de prim control judiciar fiind legală și temeinică, reținând în mod corect situația de fapt și stabilind vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză – declarația inculpatului, martori, înregistrările convorbirilor telefonice, audio – video în mediul ambiental.

Din perspectiva criticilor aduse manierei în care s-a derulat urmărirea penală, de organizare a flagrantului, Înalta Curte de Casație și Justiție nu identifică niciun element care să susțină concluzia că inculpatul ar fi fost provocat să săvârșească infracțiunea de a făcut obiectul judecății, astfel încât procedurile desfășurate de organele de urmărire penală au fost conforme legii, nefiind incidente în cauză disp. art. 68 C. proc. pen. Pe de altă parte, nefondată este și critica ce vizează nelegalitatea interceptărilor autorizate a convorbirilor telefonice purtate între denunțător și inculpat, a celor din mediul ambiental și a înregistrării de imagini, în contextul în care emiterea de către procuror a ordonanței de autorizare din 19 septembrie 2007, a fost în mod corespunzător motivată din punct de vedere al urgenței, iar în mod strict procedural, această ordonanță a fost confirmată de către judecător în termen legal și cu respectarea dispozițiilor în materie.

De altfel, acestor critici, instanța de apel, a răspuns convingător, concluzionând în mod fundamentat cu privire la caracterul lor nefondat. Astfel, cum instanța de prim control judiciar a constatat, în mod evident, rechizitoriul întocmit în prezenta cauză, întrunește cerința legii, privitor la efectuarea controlului, a examenului de legalitate și temeinicie, conform art. 264 alin. (3) C. proc. pen., aspectele invocate de apărare cu referire la sintagma folosită de primul procuror, având un caracter pur formal, atâta timp cât rezultă în mod neechivoc că s-a procedat la verificarea actului de inculpare. În fine, criticile vizând greșita condamnare a inculpatului sunt, de asemenea, lipsite de substanță, materialul probator aflat la dosarul cauzei, evidențiind fără putință de tăgadă și fără orice dubiu că fapta și vinovăția inculpatului sunt cu prisosință dovedite, iar prezumția de nevinovăție a fost răsturnată.

Elocvente sunt în acest sens declarațiile martorului denunțător T.C.T. care se coroborează cu declarațiile martorului T.P., procesul – verbal de supraveghere și percheziție corporală, procesele – verbale de redare a convorbirilor interceptate, iar din această perspectivă, instanța de apel a redat în mod relevant convorbirile purtate între inculpat și denunțător, convorbiri pe care, de altfel, inculpatul nu le-a contestat în conținutul lor, invocând numai pretinsa nelegalitate în obținerea probelor.

Înalta Curte de Casație și Justiție remarcă maniera adecvată în care instanța de prim control judiciar a procedat la evaluarea materialului probator administrat, atât în fața primei instanțe, precum și a celui administrat în efectuarea controlului judiciar, în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, prin analizarea declarațiilor martorilor, a măsurii în care acestea se coroborează, prin înlăturare motivată a acelor probe care nu se înscriu în ansamblul probator al cauzei. În fine, Înalta Curte de Casație și Justiție îmbrățișează argumentele aduse de instanțe, în aprecierea pericolului social al faptei inculpatului, specific infracțiunii, în raport de circumstanțele reale ale cauzei, dar și cu calitatea de profesor la liceul din Călugăreni al inculpatului, concluzionând, astfel cum instanțele au făcut-o, că prin fapta sa, inculpatul a adus atingere prestigiului de care trebuie să se bucure o instituție de învățământ.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că alegerea sancțiunii penale de către instanța de fond, stabilirea cuantumul pedepsei și a modalității de executare s-au realizat în condițiile respectării exigențelor art. 72 C. pen., procedându-se la o justă individualizare a pedepsei aplicate, de natură și în măsură a reflecta și valorifica elementele favorabile care circumstanțiază persoana inculpatului, acordându-le eficiența unor circumstanțe judiciare și asigurând, totodată îndeplinirea scopului general și special al prevenției sociale. În virtutea considerentelor ce preced și în conformitate cu prevederile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M.

împotriva deciziei penale nr. 130/A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 130/A din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 aprilie 2012.