ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1237/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1237/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, asupra

recursului de față pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei,

constată următoarele:

Călărași, secția penală, prin sentința penală nr. 9 din 4 februarie 2010,

pronunțată în dosarul nr. 2061/116/2008, respingând cererea de achitare, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a condamnat

pe inculpatul C.M., în baza art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit.

a) și art. 76 pct. 1 lit. d) C. pen. la pedeapsa de 1 an închisoare.

S-a făcut aplicarea art.

71 C. pen. - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. și a

prevederilor art. 81-82 C. pen., art. 71 alin. ultim. C. pen., pe o durată de 3

ani, ce constituie termen de încercare.

Prin aceeași sentință

s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., iar

potrivit art. 88 C. pen., s-a computat din pedeapsa aplicată reținerea

inculpatului de la 20 septembrie 2007-21 septembrie 2007.

În temeiul art. 257

alin. (2) C. pen., cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., s-a confiscat de

la inculpat suma de 1600 lei. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Instanța a fost

sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu din 10

aprilie 2008, consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a și

investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a

inculpatului C.M., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev.

și ped. de art. 257 alin. (1) C. pen., constând în esență în aceea că în cursul

lunii iunie 2007, inculpatul ar fi primit sume de 3600 lei de la denunțătorul T.C.T.

pentru a remite membrilor Comisiei de Evaluare constituită la nivelul Grupului

Școlar Agricol Călugăreni pentru facilitarea promovării examenului de

bacalaureat denunțătorului.

Hotărând soluționarea

în fond a cauzei penale prin condamnarea în conformitate cu disp. art. 345 alin.

(2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condițiile art. 288

– art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse

la urmărirea penală și alte probe, instanța fondului a examinat și apreciat materialul

evocat, confirmând existența faptului ilicit dedus judecății și vinovăția

penală a autorului acestuia, în care sens a reținut următoarele:

S-a constatat faptul

că inculpatul a primit suma de 3600 lei de la numitul T.C.T., pentru a-i

facilita promovarea examenului de bacalaureat, însă nu a reușit acest lucru,

pentru că a avut neînțelegeri cu unii dintre membrii comisiei. Totodată, i-a

precizat că nu îi restituie toată suma, deoarece a dat o parte din ei membrilor

comisiei, motivând că a trecut o parte din examenele pe care i le-a aranjat.

Cu ocazia audierilor,

inculpatul nu a recunoscut comiterea infracțiunii pentru care a fost trimis în

judecată.

Cauza a intrat pe

rolul Tribunalului Giurgiu la data de 11 aprilie 2008 și, prin încheierea din

16 octombrie 2008 s-a dispus scoaterea de pe rol a acesteia și trimiterea

dosarului la Tribunalul Călărași pentru continuarea judecății, întrucât s-a

admis cererea de strămutare formulată de inculpat.

Prezent fiind, la Tribunalul Călărași, inculpatul a precizat că nu dorește să dea vreo declarație,

prevalându-se de disp. art. 70 C. proc. pen.

A fost audiat

martorul T.T., acesta declarând că a avut calitatea de martor asistent la

procesul verbal încheiat cu ocazia flagrantului, în Postul de Poliție din com.

Călugăreni fiind prezent inculpatul și o altă persoană, organele de poliție

procedând la numărarea unei sume de bani, fiind vorba de 2000 lei, în bancnote

de 100 lei. Cu privire la această sumă de bani, martorul nu putut să precizeze

nimic în legătură cu modul de proveniență a banilor, iar persoanele prezenta nu

au discutat asupra acestui aspect.

În dosarul de

urmărire penală, există procesele verbale ale transcrierilor convorbirilor

telefonice purtate între inculpat și numitul T.C.T., la data de 20 septembrie

2007, între orele 12, 57 – 13, 43, din care rezultă cuantumul sumei date de

denunțător pentru membrii comisiei de examinare constituită cu ocazia

bacalaureatului și faptul că aceasta din urmă solicită restituirea parțială a

banilor, întrucât fiul său nu a promovat respectivul examen, inculpatul

restituindu-i 2000 lei, în 4 bancnote a câte 500 lei.

În ceea ce privește

modalitatea de administrare a acestei probe, inculpatul, prin apărătorul său, a

solicitat înlăturarea sa din ansamblul probelor existente la dosar, întrucât

respectivele convorbiri telefonice interceptate legal au avut loc înaintea

momentului de emitere a rezoluției de începere a urmăririi penale, survenită la

data de 20 septembrie 2997, orele 16,00. S-au invocat, în acest sens,

considerentele deciziei nr. 962 din 25 iunie 2009 a Curții Constituționale,

unde s-a precizat că interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice

pot fi dispuse la cererea procurorului care efectuează urmărirea penală, o

astfel de probă neputând fi administrată în afara cadrului procesual penal,

deci în cadrul actelor premergătoare. În speță, este adevărat că interceptarea

convorbirilor dintre inculpat și denunțător au avut loc anterior momentului

începerii urmăririi penale, numai că, potrivit dispozițiilor deciziei nr. 10

din 7 iulie 2008 secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

legalitatea interceptărilor, în baza art. 91

1

și urm. C. proc. pen.

nu este condiționată de începerea urmăririi penale. Se mai arătat în decizia

menționată că „împrejurarea că în cauza de față autorizațiile pentru

interceptarea convorbirilor telefonice și ambientale au fost date de

judecătorul competent, la data de 18 aprilie 2007, iar rezoluția de începere a

urmăririi penale împotriva inculpatului a fost dată la 24 aprilie 2007, nu

poate constitui un motiv de restituire a cauzei la procuror, nefiind incidente

niciunul din cazurile limitativ prev. de art. 332 alin. (2) C. proc. pen.” Mai

mult decât atât, în decizia menționată anterior, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală a statuat că, „deși legea nu definește noțiunea de date

sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, prin

aceasta se înțelege orice informații obținute prin orice mijloace, cu excepția

celor interzise de lege, de către organele de urmărire penală privind

pregătirea sau săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală. Noțiunea de

indicii temeinice are semnificația prevăzută în art. 143 C. proc. pen. Datele

sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârșirea unei infracțiuni,

astfel încât înregistrarea se poate efectua și înainte de săvârșirea oricărei

infracțiuni.”

De altfel, chiar în

motivarea deciziei nr. 962/2009 a Curții Constituționale s-a arătat că „ textul

de la art. 91

1

C. proc. pen. stabilește, în termeni fără echivoc, că

înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau

săvârșirea de infracțiuni, prin această a doua alternativă înțelegându-se și

situațiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a

săvârși infracțiunea în acord cu art. 20 C. pen. și nu în sfera unor simple

acte de pregătire.”

Prin urmare,

analizând cele două decizii, tribunalul a constatat că soluția secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție constituie izvor de drept, circumstanțiind

modalitatea de interpretare și aplicare a unui text de lege, pe care Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 962/2009, l-a declarat constituțional.

Potrivit art. 11 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 R „deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.” Respectiva decizie, pe lângă faptul că analizează și interpretează

disp. art. 91

1

și art. 91

4

C. proc. pen., în considerente

și nu se pronunță asupra aspectelor analizate în dispozitiv, poartă și data 25

iunie 2009, deci după 20 septembrie 2007, dată reținută de către Parchetul de

pe lângă Tribunalul Giurgiu ca dată de comitere a faptei deduse judecății.

Examinând dinamica modului de desfășurare a urmăririi penale în speța de față,

tribunalul urmează a reține că interceptările și înregistrările convorbirilor

telefonice și în mediul ambiental dintre inculpat și denunțătorul T.C.T. s-au

făcut înaintea pronunțării rezoluției de începere a urmăririi penale, cu

aproximativ 2 ore, numai că înlăturarea acestor probe din ansamblul celor

administrate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, așa cum s-a

solicitat, în baza considerentelor deciziei nr. 962/2009 a Curții

Constituționale, nu se poate admite, atât timp cât acestea au devenit

aplicabile abia la 13 august 2009 (data publicării în M. Of.), iar faptele

cercetate au avut loc la 20 sept. 2007. S-a apreciat că este fără relevanță

împrejurarea că respectivele fapte se află în curs de judecată, întrucât

considerentele deciziei menționate nu sunt norme procesual penale, pentru a fi

de imediată aplicare, iar interpretarea disp. art. 91

1

C. proc. pen.

de către Curtea Constituțională urmează a se avea în vedere de către organele

judiciare după data de 13 august 2009, acestea fiind aplicabile situațiilor juridice

încadrabile în normele penale și procesual-penale, care se săvârșesc după data

menționată. Oricum, în chiar considerentele de care s-a prevalat inculpatul,

respectiv paragraful penultim, se arată că „înregistrarea audio sau video se

dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni”,

fără să se mai facă precizarea dacă această probă se administrează înainte sau

după începerea urmăriri penale, ori, în speță, tocmai despre acest lucru este

vorba, înregistrarea audio-video de la dosar fiind consecința denunțului

formulat (ce a furnizat date și elemente despre comiterea unei infracțiuni) și

atestând împrejurarea că inculpatul a înmânat denunțătorului T.C.T. suma de

2000 de lei din suma de 3600 lei primită de la acesta cu scopul de a interveni

pe lângă membrii comisiei de evaluare a cunoștințelor din cadrul examenului de

bacalaureat din 2007, pentru ca fiul denunțătorului să promoveze menționatul

examen. Este imperios necesar a aminti că Tribunalul Giurgiu, prin încheierea nr.

6, a dispus confirmarea ordonanței nr. 340/P/2007 emisă de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Giurgiu (prin care s-a dispus autorizarea interceptării și

înregistrării convorbirilor purtate între părțile menționate anterior, pe o

durată de 48 de ore), deci după începerea urmăririi penale.

Având în vedere toate

aceste considerente, tribunalul a reținut proba administrată în baza art. 91

1

și urm. C. proc. pen. de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu ca și

ansamblu de dovezi câștigate cauzei, ținând seama și de decizia nr. 10/2008 din

7 ianuarie 2008, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 4044.3/30/2007.

În sprijinul tezei

potrivit căreia interceptările și înregistrările convorbirilor telefonice s-au

putut face chiar și înainte de începerea urmăririi penale stau și dispozițiile art.

91

1

alin. (1) C. proc. pen., unde s-a stipulat că aceste probe se

dispun „…. dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau

săvârșirea unei infracțiuni…”.S-a înțeles, așadar, că autorizarea

interceptărilor s-a putut dispune când există indicii temeinice privind

pregătirea unei infracțiuni și, în acest caz, nu s-a putu vorbi de începerea

urmăririi penale, nici măcar in rem. Oricum, în speța dedusă judecății, la

momentul autorizării interceptării convorbirilor telefonice organele de

urmărire penală nu au cercetat comiterea unei eventuale infracțiuni, iar

inculpatul nu s-a aflat în faza de acte premergătoare, ci s-a instrumentat doar

un episod din desfășurarea activității infracționale, dat fiind că fapta s-a

comis în chiar momentul în care inculpatul a primit sume de 3.600 lei din

partea denunțătorului, pentru a-i facilita promovarea examenului de

bacalaureat. Toate actele procedurale îndeplinite de procuror la data de 20

septembrie 2007 nu sunt altceva decât activități specifice urmăririi penale,

încadrate în disp. art. 218 și urm. C. proc. pen., obiectul cercetării fiind o

infracțiune consumată încă din luna iunie 2007, iar considerentele deciziei

Curții Constituționale s-a referit la momentul procesual al actelor

premergătoare.

De altfel, chiar și

fără proba obținută de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu,

tribunalul a constatat că declarațiile numiților T.C.T. și ale tatălui

acestuia, numitul T.P. sunt unanime, în sensul că, în cursul lunii iunie 2007

l-au contactat pe inculpat, pentru ca acesta din urmă să-l ajute să promoveze

examenul de bacalaureat 2007. Ca urmare a înțelegerii, inculpatul le-a

solicitat suma de 3.600 lei, bani pe care îi va împărți membrilor comisiei de

examinare, precizând că pentru fiecare examen sunt necesari 600 lei. În urma

susținerii probelor de bacalaureat, T.C.T. a fost respins la mai multe materii,

a făcut contestație, dar nu i s-a aprobat. După examenul din data de 12 august

2007, pe care nu l-a promovat, T.C.T., împreună cu tatăl său, T.P., au mers la

inculpat pentru a-i solicita restituirea banilor, dar aceasta le-a spus că nu

le mai poate restitui decât 600 lei, reprezentând suma promisă pentru examenul

nepromovat la limba română, lucru cu care aceștia nu au fost de acord, în final

căzându-se de acord ca inculpatul să le restituie 2.000 lei, în după amiaza de

20 septembrie 2007, la locuința sa.

Procesul verbal aflat

la dosarul de urmărire penală a atestat împrejurarea că inculpatul, la data de

20 septembrie 2007, orele 13,50, s-a întâlnit cu denunțătorul și tatăl său în

fața școlii generale din Hulubești, au purtat discuții și le-a dat acestora un

obiect, care părea a fi o sumă de bani. Ulterior, la sediul postului de poliție

din localitate, s-a numărat respectiva sumă – 2.000 lei – despre care

inculpatul a spus că reprezintă rambursarea unui împrumut, pe care i l-a

acordat tatăl denunțătorului.

S-a arătat că este

adevărat că inculpatul nu a recunoscut comiterea infracțiunii, dar chiar poziția

sa, manifestată la urmărirea penală, l-a incriminat ( în instanță acesta nu a

dorit să declare nimic), afirmația sa de la urmărirea penală, în sensul că se

află în relații de dușmănie cu tatăl denunțătorului, fiind neverosimilă, dat

fiind că este puțin probabil să împrumuți bani de la o persoană cu care te afli

într-un astfel de relații.

Prin urmare, cererea

de achitare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., nu a putut fi admisă, întrucât fapta dedusă judecății a fost comisă de

către inculpatul C.M., în modalitatea descrisă în actul de inculpare și

constatată prin probele menționate anterior. Suma de bani remisă numitului T.C.T.

de către inculpat este tocmai dovada ce l-a incriminat pe acesta, respectiva

sumă fiind ultimul act din activitatea infracțională al acestuia din urmă,

activitate ce s-a încadrat în disp. art. 257 alin. (1) C. pen., text de lege în

baza căruia a fost condamnat inculpatul.

La individualizarea

pedepsei aplicată acestuia, tribunalul a reținut lipsa antecedentelor sale

penale, comportamentul ireproșabil – și doar din punct de vedere penal –

înainte și după săvârșirea faptei cercetate, profilul său socio-profesional

deosebit, circumstanțe personale ce impun cu necesitate aplicarea disp. art. 74

lit. a) și art. 76 pct. 1 lit. d) C. pen. în condițiile în care inculpatul nu

s-a dovedit a fi cooperant pe parcursul procesului, iar infracțiunea comisă are

un grad însemnat de pericol social. Profilul moral al inculpatului a constituit

un indiciu important în convingerea instanței în sensul că acesta nu va mai

comite fapte antisociale, iar episodul ce urmează a fi sancționat constituie un

accident singular.

Ca modalitate de

executare a pedepsei, tribunalul a apreciat că scopul acesteia se poate realiza

și fără privare de libertate a inculpatului.

hotărârii amintite a declarat apel, în termen legal inculpatul C.M.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele

considerente:

Nu au existat

elemente care să justifice reținerea vinovăției, întreaga anchetă penală

conținând elemente controversate. Chiar în plângerea inițială, denunțătorul a

arătat că este de acord să se organizeze un flagrant, ceea ce a condus la ideea

că întreaga anchetă a fost provocată și dirijată de organul de urmărire penală.

Deși denunțătorul a

făcut referire și la alte persoane care ar fi oferit sume de bani pentru a

obține același tip de „servicii”, în ce-l privește pe numitul I.I., parchetul a

dat o soluție de neurmărire, martorul declarând că plângerea a fost numai un

act de răzbunare.

Un alt argument în

susținerea apelului îl constituie caracterul abuziv al ordonanței emise de

procuror referitor la autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor

telefonice și a imaginilor audio-video în mediul ambiental pentru perioada 20

septembrie-22 septembrie, nefiind îndeplinite condițiile legale în acest sens,

mai mult, nefiind începută urmărirea penală. Ori, așa cum s-a prevăzut în

Decizia nr. 962/2009 a Curții Constituționale, o asemenea probă nu putea fi

administrată în faza actelor premergătoare, așa încât proba este nelegală și nu

poate fi avută în vedere la soluționarea cauzei.

Probele respinse în

faza inițială, respectiv proba testimonială, au fost admise de către instanța

de apel, însă din declarațiile martorilor se conturează tot mai precis că nu

există elemente de vinovăție.

Pe de altă parte,

inculpatul a invocat nelegalitatea actului de sesizare și a solicitat

restituirea cauzei la parchet, considerând că instanța de fond a respins în mod

greșit excepția invocată în acest sens, rechizitoriul neconținând sintagma

„verificat sub aspectul legalității și temeiniciei”.

Drept urmare, s-a

solicitat desființarea hotărârii, rejudecarea cauzei, achitarea în temeiul art.

10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, dacă s-a considerat că probele sunt

suficiente pentru a demonstra existența faptei și vinovăția, s-a solicitat

achitarea în temeiul art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen. cu aplicarea art.

90, 91 C. pen.

Cu ocazia

soluționării apelului, instanța a apreciat necesară audierea martorilor T.C.T.,

T.P. și B.M., având în vedere că aceștia nu au dat declarații în fața primei

instanțe.

De asemenea, Curtea a

încuviințat solicitarea inculpatului de audiere a martorilor R.M. și O.M.,

ulterior apreciind necesară și audierea martorilor P.V. și I.G.I.

Toți acești martori

au fost audiați, declarațiile fiind consemnate și atașate la dosar.

De asemenea, cu toate

că în fața instanței de fond inculpatul a invocat dreptul la tăcere, a fost de

acord să dea declarație în fața instanței de apel fiind audiat la termenul din

26 ianuarie 2011.

Apărătorul

inculpatului a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64

și 71 C. pen. solicitând sesizarea Curții Constituționale, cerere pe care

Curtea a respins-o ca inadmisibilă prin încheierea din 26 ianuarie 2011.

Examinând cauza în

temeiul art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a apreciat că apelul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

privește modalitatea de organizare a flagrantului, s-a constatat că aceasta

este o măsură operativă de strângere a probelor și, în speță, a fost

determinată de cele relatate în denunțul formulat la data de 19 septembrie 2007

de numitul T.C.T., care a susținut că a doua zi, în data de 20 septembrie 2007,

urma să se întâlnească cu inculpatul pentru ca acesta din urmă să-i restituie o

parte din suma de bani pe care i-o plătise pentru ca inculpatul să exercite

influența pe care a susținut că o are pe lângă membrii comisiei de examinare,

pentru a-i determina pe aceștia să-i acorde note de trecere denunțătorului la

examenul de bacalaureat.

Mențiunea din finalul

denunțului, la care s-a făcut referire în finalul motivelor de apel, din care a

rezultat că denunțătorul a fost de acord să participe la un flagrant, nu a

determinat concluzia că inculpatul a fost provocat să săvârșească infracțiunea

pentru care este trimis în judecată.

Așa cum a arătat și

instanța de fond, infracțiunea s-a consumat la momentul la care inculpatul a

pretins și a primit din partea denunțătorului suma de bani, iar organizarea

operațiunii de supraveghere a întâlnirii dintre denunțător și inculpat avea

drept scop obținerea probelor referitoare la comiterea infracțiunii, având mai

puțină relevanță denumirea acestei operațiuni a organelor de urmărire penală.

Pe cale de

consecință, deși respectiva operațiune nu viza prinderea în flagrant în sensul

juridic al noțiunii, respectiv acela de „surprindere a făptuitorului în timpul

comiterii infracțiunii sau imediat după săvârșirea acesteia”, nu au existat

motive pentru a considera că acțiunile organului judiciar au fost nelegale sau

provocatorii, așa încât nu sunt incidente dispozițiile art. 68 C. proc. pen.

ca nefondată și critica referitoare la nelegalitatea interceptării autorizate a

convorbirilor telefonice purtate între denunțător și inculpat, a discuțiilor

din mediul ambiental purtate de cei doi și a înregistrării de imagini.

Aceste probe au fost

obținute în urma emiterii de către procuror a ordonanței de autorizare din 19

septembrie 2007, în care s-au menționat motivele ce au determinat autorizarea

provizorie până la confirmarea de către instanță a respectivelor interceptări,

ceea ce corespunde cu actele și lucrările dosarului, întrucât, așa cum s-a

arătat, întâlnirea dintre denunțător și inculpat era iminentă, fiind necesar ca

valorificarea din punct de vedere probatoriu a acestui moment să se realizeze

fără întârziere.

Ordonanța

procurorului a fost confirmată prin încheierea nr. 6 din 21 septembrie 2007,

constatându-se în acest fel îndeplinirea condițiilor prev. de art. 91

2

alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora „în caz de urgență, când întârzierea

obținerii autorizării prevăzut în art. 91

1

alin. (1), (2) și (8) C.

proc. pen. ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, procurorul

poate dispune cu titlu provizoriu interceptarea și înregistrarea convorbirilor

sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 ore.”

Pe de altă parte,

având în vedere cazurile și condițiile în care s-a dispus interceptarea și

înregistrarea audio și video, precum și scopul acestor interceptări, astfel cum

sunt prevăzute de art. 91

1

alin. (1) C. proc. pen., respectiv „dacă

sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei

infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea

și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că

identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte

mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată”, nu rezultă că interceptarea

unor asemenea convorbiri ar putea fi dispusă numai după începerea urmăririi

penale.

Dimpotrivă, din

interpretarea dispozițiilor legale ce au reglementat această materie, reiese că

legalitatea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video nu este

condiționată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea condițiilor

prevăzute de art. 91

1

C. proc. pen.

În cauza de față au

fost îndeplinite toate condițiile legale, întrucât denunțul formulat de T.C.T.

a oferit indiciile comiterii de către inculpat a unei infracțiuni pentru care

nu era necesară plângerea prealabilă, întâlnirea între denunțător și inculpat

urma să aibă loc a doua zi și, dată fiind natura infracțiunii reclamate de

denunțător, interceptarea și înregistrarea audio-video a întâlnirii și

convorbirilor dintre denunțător și inculpat era absolută necesară pentru

stabilirea situației de fapt.

Referitor la momentul

la care s-a dispus autorizarea unor asemenea interceptări, instanța de apel

apreciază că decizia nr. 962 din 2009 invocată de către apărătorul inculpatului

este nerelevantă. Ceea ce s-a invocat cu titlu de argument obligatoriu pentru

instanțe, constituie de fapt o opinie exprimată de Curtea Constituțională în

considerentele unei decizii de respingere a excepției de neconstituționalitate.

Considerentele unei asemenea hotărâri sunt lipsite de caracterul obligatoriu pe

care legea îl atribuie deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea

unei dispoziții legale.

De altfel, chiar

Curtea Constituțională a menționat în cuprinsul a numeroase decizii că s-a

pronunțat numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost

sesizată, nu și asupra chestiunilor care vizează interpretarea și aplicarea

dispozițiilor legale, acestea fiind date în atribuțiile instanțelor

judecătorești.

S-a mai precizat că,

în mod constant, Curtea Constituțională a respins excepțiile de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91

1

– 91

5

C. proc. pen. (deciziile nr. 182/2010, 193/2010, respectiv 1608/2010), fără ca în

considerentele acestor ultime decizii să se mai reia opinia în sensul că

interceptarea și înregistrarea audio-video nu poate fi dispusă în faza actelor

premergătoare. Dimpotrivă, în motivarea deciziei nr. 1608/2010, Curtea a

reținut că însăși instanța europeană a validat prevederile contestate prin

cauza Dumitru Popescu contra României, în care s-a menționat că noul cadru

legislativ (ca urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin

Legea nr. 281/2003 și 356/2006), există numeroase garanții în materie de

interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor

pertinente și de distrugere a celor nepertinente.

Problema

nelegalității acestor interceptări a fost de asemenea invocată și în fața primei

instanțe, care a analizat-o în mod temeinic, invocând practica Înaltei Curți de

Casație și Justiție, indicând o decizie de speță în care s-a apreciat că

interceptările și înregistrările audio-video prevăzute de art. 91

1

și urm. C. proc. pen., pot fi dispuse și înainte de începerea urmăririi penale.

Înalta Curte de

Casație și Justiție și-a menținut această jurisprudență (decizia mai recentă nr.

948 din 12 martie 2010), stabilind că legalitatea interceptărilor și

înregistrărilor audio sau video nu este legată de începerea urmăririi penale,

ci de respectarea condițiilor prevăzute în art. 91

1

C. proc. pen. și că procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice

interceptate și înregistrate înainte de începerea urmăririi penale sunt

procese-verbale prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare și pot

constitui mijloc de probă conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen.

Față de cele

reținute, Curtea a apreciat că nu există motive pentru a constata nelegalitatea

autorizației de interceptare și înregistrare a convorbirilor telefonice și a

celor purtate în mediu ambiental de denunțător și inculpat, așa încât nu sunt

incidente dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., urmând ca

procesele-verbale de redare a convorbirilor interceptate să fie avute în vedere

la soluționarea cauzei.

asemenea, considerată nefondată critica referitoare la nelegalitatea actului de

sesizare. Sub acest aspect, instanța de apel și-a însușit argumentele expuse în

considerentele sentinței apelate, care se întemeiază pe justa interpretare a

dispozițiilor legale, prin raportare la actele și lucrările dosarului.

În mod evident,

rechizitoriul întocmit în cauză a fost supus examenului de legalitate și

temeinicie prevăzut de art. 264 alin. (3) C. proc. pen., așa cum rezultă din

mențiunea expresă de pe prima filă, fiind lipsit de importanță împrejurarea că

primul procuror nu a folosit expresia „verificat sub aspectul legalității și

temeiniciei” ci a aplicat doar apostila „verificat”, câtă vreme se indică cu

claritate, calitatea și numele persoanei care a procedat la verificarea

rechizitoriului și care a semnat pentru confirmarea acestei verificări.

și lucrările dosarului, Curtea a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile

prevăzute de lege pentru condamnarea inculpatului M.C. pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată.

În urma evaluării

întregului material probator, în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., s-a

apreciat că fapta și vinovăția inculpatului au fost dovedite la adăpost de

orice îndoială, fiind astfel răsturnată prezumția de nevinovăție.

În acord cu instanța

de fond, Curtea a avut în vedere în acest sens declarațiile martorului

denunțător T.C.T. care se coroborează cu declarațiile martorului T.P., cu

procesul-verbal de supraveghere și percheziție corporală și cu

procesele-verbale de redare a convorbirilor interceptate.

T.C.T. a dat

declarații constante în care a arătat că inculpatul i-a promis ca în schimbul

sumei de 3600 lei o să-și exercite influența asupra membrilor comisiei de

examinare de la examenul de bacalaureat, pentru ca martorul să obțină note de

trecere, pentru ca acesta să fie declarat admis la respectivul examen.

Chiar dacă în ce-l

privește pe martorul T.P., s-ar putea considera că datorită relației pe care o

avut-o cu denunțătorul T.C.T. (fiind tatăl acestuia) ar fi dat declarații

subiective, relatările acestui martor trebuie să fie avute în vedere la

soluționarea cauzei deoarece, la fel ca și declarațiile denunțătorului, sunt susținute

de probele obiective constând în redarea convorbirilor interceptate.

În discuțiile

telefonice și în convorbirile ambientale, inculpatul C.M. a confirmat

susținerile celor doi, făcând referire la înțelegerea pe care a avut-o cu

denunțătorul, ca banii să fie utilizați pentru a asigura promovarea examenului

de bacalaureat, oferind explicații pentru faptul că nu poate să restituie

întreaga sumă, rezultând cu certitudine că banii pe care i-a înmânat

denunțătorului reprezintă o parte din cei pe care inculpatul îi primise de la

acesta, cu respectivul scop. Mai mult, inculpatul a lăsat să se înțeleagă că

pentru diferența de 1600 lei va fi posibil ca denunțătorul să promoveze

examenul de bacalaureat în sesiunea următoare.

Deosebit de

important, inculpatul nu a contestat realitatea acestor convorbiri, ci a

invocat doar nelegalitatea mijloacelor de probă.

Relevante sunt

următoarele dialoguri redate în procesele verbale:

„C.M.

- Unul mă, (…) din sat! N-auzi, a fost un incident - nu

s-au înțeles la bani, el n-a vrut să le mai dea bani, și a apucat să treacă

decât doi și pe voi nu v-a

mai luat!

T.C.T.

-. El încă mai e supărat că din, 36 cât v-am dat

pentru BAC. să ne dați 20!

C.M.

- Bă băiete, toți banii, banii, mă auzi mă, banii sunt dați la ăia mă!

T.C.T.

- Daa!

C.M.

-

Cum tios., cum pot eu să-i zic ăluia să-ți dea banii înapoi dacă tu

ai

note de trecere.

T.C.T. - Da,

da!

C.M.

-

Hai s-o discutăm. Eu m-am lecuit, nu mai fac d-astea! Am pierdut tot, am mai

pus și de la mine nu mai zic, nici nu mai fac, eu nu mai mă bag în horă! Nu

vezi unde e, că nu depinde de mine, păi eu aveam eu pă tine, din t, t, toți, pă

tine te te

lucram!

T.C.T. - Daa!

C.M.

- Și-i ziceam dacă freo

aia, domne fa-l p-ăsta, că erai d-al meu d-aci

T.C.T.

- Da!

C.M.

-

Ăilalți nu mă întâlnesc cu ei, da cu voi mă văd în fiecare zi!

T.C.T.

- E urât căă, că am pierdut eu, un

an dă zile!

C.M.

- Hai să vedem, poate, tot răul e

spre bine, cum zice omul!

T.C.T. - Poate

rămâne ăia șaișpe și la

anul! C.M. - Daa! Om, om vedea, da! (pleacă)

T.C.T.-Bine!

(pleacă)”.

Cei doi se întâlnesc

în sat, pe stradă în apropierea școlii.

C.M. - Oi

mai sta eu de vorbă

cu taică-tău. păăi! .Mi-a părut rău că.

T.C.T.

- Daa, că

el încă mai e supărat că d.

C.M.

- Păi mă

băiete, este bă, da nici un.

T.C.T.

- V-a

dat bani ca să nu.

C.M.

-

Ascută-mă mă! Hai ascultă-mă! Ce-ai face tu dacă ai fi în locul meu? le-ai duce

la ăla care, zice! Băi, să-mi dai banii pă română că uite așa!

T.C.T.

- Da!

C.M.

- Păi

cât a luat? Păi a luat 8!. Ce zice, că nu săă.”.

Declarațiile

constante de nerecunoaștere date de inculpat în tot cursul procesului penal au

fost astfel infirmate de probele mai susmenționate.

Motivația oferită de

inculpat este nu numai contrară probelor administrate, ci și contradictorie și

neverosimilă. Astfel, acesta a susținut că suma de bani pe care a dat-o în data

de 20 septembrie 2007 numitului T.C.T. reprezenta restituirea unui împrumut pe

care îl primise de la tatăl denunțătorului, numitul T.P. Pe de altă parte,

inculpatul a susținut că acuzația este urmarea dorinței de răzbunare a

aceleiași persoane (T.P.) cu care se află în relații de dușmănie datorită unui

mai vechi incident, fără să poată da explicații referitor la lipsa de logică a

susținerilor sale, căci nu este de înțeles cum a putut obține un împrumut de la

o persoană cu care nu se afla în relații bune.

Mai mult, așa cum s-a

arătat, proveniența sumei de bani a fost confirmată chiar de inculpat, astfel

cum rezultă din convorbirile interceptate.

Este adevărat că

unele din afirmațiile denunțătorului T.C.T. nu sunt susținute de celelalte

mijloace de probă, însă Curtea constată că nu este vorba despre aspecte

esențiale, ci incidentale, fără nicio influență asupra stabilirii modului de

comitere a infracțiunii.

Astfel, numitul T.C.T.

a declarat că și alți elevi, colegi de-ai săi la Liceul din Călugăreni „au beneficiat de serviciile inculpatului”, nominalizându-i pe R.M., O.M.

și I.G.I.

Audiați de către

instanța de apel, niciunul din acești martori nu au confirmat susținerile

denunțătorului, însă declarațiile celor trei trebuie privite cu o anumită

rezervă: în primul rând, aceștia au fost în mod evident animați de dorința de a

nu se autoincrimina, căci în cazul în care ar fi relatat că au plătit sume de

bani inculpatului pentru ca acesta să-și exercite influența și să le asigure promovarea

examenului de bacalaureat, erau pasivi ei înșiși de răspundere penală, ca și

autori ai infracțiunii de cumpărare de influență; pe de altă parte, în ce-l

privește pe martorul I.G.I., se constată că acesta a formulat o plângere

împotriva inculpatului în legătură cu săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257

C. pen., pe motiv că M.C. i-a făcut aceleași gen de promisiuni - în sensul că

va interveni pe lângă membrii comisiei de corectare a lucrărilor și îi va

promovarea examenului de bacalaureat, primind în schimb suma de 3100 lei, cauza

finalizându-se prin rezoluția de neîncepere a urmăriri penale din 2 februarie

2008 (dosarul primei instanțe). Explicațiile martorului pentru faptul că a

revenit asupra plângerii inițiale nu sunt verosimile, acesta susținând că a

fost forțat de către organele de poliție să facă denunțul.

De asemenea, s-a

constatat că martorii asistenți B.M. și T.T. au dat declarații contradictorii,

ce sunt infirmate chiar de procesul-verbal pe care l-au semnat fără obiecțiuni.

T.T. a relatat că a

asistat la numărătoarea celor 2000 lei și a semnat niște hârtii fără să le

citească, declarațiile sale fiind infirmate de procesul-verbal de la dosar de

urmărire penală, din care rezultă că martorul a confirmat prezența sa la toate

momentele operative, semnând pe fiecare pagină a procesului-verbal (dosar de

urmărire penală).

Martorul B.M. a

relatat că la momentul la care a ajuns la poliție, procesul-verbal era în curs

de completare și că a fost de față când inculpatul a afirmat că semnează

procesul-verbal fără obiecțiuni (din dosarul de apel).

Nici aceste

declarații nu au influențat stabilirea situației de fapt, căci inculpatul nu a

contestat procesul-verbal întocmit de organele de poliție în data de 20

septembrie 2007, după cum nu a contestat întâlnirea cu T.C.T. și faptul că i-a

înmânat acestuia suma de 2000 lei, oferind la acel moment explicația că banii

constituie restituirea unui împrumut pe care l-a primit anterior de la tatăl

denunțătorului, acestea fiind aspectele menționate în respectivul proces-verbal.

Martora P.V. a

confirmat că împreună cu T.C.T. a fost acasă la inculpat, dar a negat faptul că

a asistat la momentul la care denunțătorul i-a înmânat inculpatului suma de

3600 lei (dosar de apel).

Nici această

declarație nu a fost de natură a infirma situația de fapt stabilită de instanța

de fond căci împrejurarea că inculpatul a primit respectiva sumă de bani de la

denunțător, ca și scopul pentru care inculpatul a pretins-o, au fost dovedite

prin declarațiile numiților T.C.T., T.P., procesul verbal de supraveghere

operativă și procesele verbale de redare a convorbirilor interceptate în mod

autorizat.

Pe cale de

consecință, în cauză s-a dovedit că fapta există și a fost comisă cu vinovăție

de inculpatul M.C., așa încât nu a existat temeiuri pentru a dispune achitarea

acestuia în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat,

sau în celelalte temeiuri legale.

Fapta comisă de

inculpat a prezentat gradul de pericol social al unei infracțiuni.

S-a motivat că este

adevărat că inculpatul nu a fost cunoscut cu antecedente penale, are o vârstă

înaintată, este doctor în istorie, căsătorit, cu doi copii, are activitate

publicistică însă, în conformitate cu dispozițiile art. 18

1

alin. (2)

C. pen., la stabilirea în concret a gradului de pericol social s-a ținut seama

nu doar de persoana și conduita făptuitorului, ci și de modul și mijloacele de

săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost

comisă și de urmarea produsă.

Prin raportare la

circumstanțele reale ale faptei, s-a apreciat că aceasta prezintă un pericol

social ridicat, având în vedere că inculpatul a comis infracțiunea folosindu-se

de calitatea sa de profesor la Liceul din Călugăreni, că prin acțiunile sale a

adus atingere prestigiului unității școlare și profesorilor ce făceau parte din

comisiile de examinare.

În plus, referitor la

atitudinea inculpatului, a trebuit menționat că acesta a negat în mod constant

fapta, deși săvârșirea acesteia este dovedită chiar prin înregistrările

propriilor convorbiri.

Din aceste motive,

Curtea a apreciat că nu se impune achitarea inculpatului nici în temeiul art. 10

lit. b

1

) C. proc. pen.

Examinând cauza din

oficiu, s-a constatat că instanța de fond a realizat o justă individualizare a

pedepsei, luând în considerare toate elementele prevăzute de art. 72 C. pen.,

reținând împrejurările favorabile ce țin de persoana inculpatului cu valoarea

unor circumstanțe atenuante judecătorești, așa încât a aplicat o pedeapsă sub

minimul special, dispunând suspendarea condiționată, fără să se impună

reducerea cuantumului sancțiunii aplicate.

În consecință, Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, în baza deciziei penale nr. 130/A din

20 aprilie 2011 a respins, ca nefondat apelul formulat de inculpat, dispunând

obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

decizii a formulat recurs, în termen legal, inculpatul C.M., aducând ample

critici de nelegalitate și netemeinicie și reiterând parțial susținerile din

fața instanței de prim control judiciar.

Se arată că hotărârea

instanței de apel nu surprinde cu multă obiectivitate și, în același timp,

rigurozitate probele existente la dosar, în cauză fiind în opinia apărării, pe

deplin aplicabile prev. art. 68 C. proc. pen.

În acest sens, se

invocă aspectul că fraza cuprinsă în denunțul formulat cu privire la acordul

exprimat de către denunțător cu privire la organizarea unui flagrant este

semnificativă în a releva instrumentarea cu rea credință a dosarului de către

organul de urmărire penală și maniera ilegală de obținere a probelor.

Pe de altă parte se

susține că, deși, în aceeași plângere penală cu caracter de denunț formulată de

numitul T.C.T., se face vorbire și de alte persoane ce ar fi oferit sume de

bani pentru aceleași servicii inculpatului, persoana în cauză, audiată fiind,

nu confirmă susținerea denunțătorului, însă, paradoxal, instanțele nu au ținut

seama de aceste declarații la evaluarea materialului probator al cauzei.

De altfel, în opinia

apărării, starea de fapt reținută în actul de inculpare nu estre susținută de

materialul probator administrat, sens în care se invocă declarația martorei P.V.

Și interpretările

convorbirilor telefonice sunt confuze și interpretabile în viziunea apărării,

nefiind de natură a forma convingerea fermă că este vorba de comiterea unei

infracțiuni de trafic de influență, iar ordonanța de autorizare a

interceptărilor și înregistrărilor respective, conform art. 91

1

C.

proc. pen., nu a justificat urgența, în emiterea ei de către procuror.

Un alt argument în

favoarea celor susținute îl constituie, în opinia apărării, faptul că în două

rânduri Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a solicitat instanței, luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului, cereri respinse.

O altă critică

vizează nesocotirea de către instanță a deciziei nr. 9 din 18 februarie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțate în

soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că orice

rechizitoriu trebuie să conțină, în mod absolut sintagma „ verificat sub aspectul

legalității și temeinicie” de către primul procuror, ori în cauza de față

mențiunea constă numai în „verificat”.

În considerarea celor

expuse, recurentul inculpat prin apărătorul său a solicitat Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în principal, modificarea hotărârii pronunțate, în cauză,

dispunând rejudecarea și în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit.

a) C. proc. pen., achitarea inculpatului.

În plan subsidiar,

s-a apreciat că s-ar impune aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit.

b

1

) C. proc. pen.

Examinând hotărârile

recurate, în baza actelor și lucrărilor din dosarul cauzei, prin prisma

criticilor aduse, în limitele prev. de art. 385

9

alin. (2), (3) C.

proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, expune:

Fără a se circumscrie

în mod expres, astfel cum s-ar fi impus, cazurilor de casare reglementate în art.

385

9

C. proc. pen., apărarea a invocat o serie de aspecte de

nelegalitate și netemeinicie, susținând, pe de o parte, inexistența faptei, iar

pe de altă parte, modalitatea nelegală de obținere a probelor, dar și nelegala

sesizare a instanței în contextul inexistenței mențiunii procurorului ierarhic

superior – „verificat sub aspectul legalității și temeiniciei” în cuprinsul

rechizitoriului.

De asemenea, Înalta

Curte de Casație și Justiție mai constată că s-a mai susținut și lipsa de

pericol social al faptei ce a făcut obiectul judecății, fără însă a se motiva

în acest sens.

În concret, toate

aceste critici au fost reiterate în fața instanțelor, iar argumentele aduse, pe

alocuri lipsite de coerență și substanță, au fost în mod fundamentat

înlăturate.

Efectuând propriul

demers analitic asupra celor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

apreciază că recursul formulat este nefondat, soluția primei instanțe și menținută

de instanța de prim control judiciar fiind legală și temeinică, reținând în mod

corect situația de fapt și stabilind vinovăția inculpatului, pe baza unei juste

aprecieri a probelor administrate în cauză – declarația inculpatului, martori,

înregistrările convorbirilor telefonice, audio – video în mediul ambiental.

Din perspectiva

criticilor aduse manierei în care s-a derulat urmărirea penală, de organizare a

flagrantului, Înalta Curte de Casație și Justiție nu identifică niciun element

care să susțină concluzia că inculpatul ar fi fost provocat să săvârșească

infracțiunea de a făcut obiectul judecății, astfel încât procedurile

desfășurate de organele de urmărire penală au fost conforme legii, nefiind

incidente în cauză disp. art. 68 C. proc. pen. Pe de altă parte, nefondată este

și critica ce vizează nelegalitatea interceptărilor autorizate a convorbirilor

telefonice purtate între denunțător și inculpat, a celor din mediul ambiental

și a înregistrării de imagini, în contextul în care emiterea de către procuror

a ordonanței de autorizare din 19 septembrie 2007, a fost în mod corespunzător

motivată din punct de vedere al urgenței, iar în mod strict procedural, această

ordonanță a fost confirmată de către judecător în termen legal și cu

respectarea dispozițiilor în materie.

De altfel, acestor

critici, instanța de apel, a răspuns convingător, concluzionând în mod

fundamentat cu privire la caracterul lor nefondat.

Astfel, cum instanța

de prim control judiciar a constatat, în mod evident, rechizitoriul întocmit în

prezenta cauză, întrunește cerința legii, privitor la efectuarea controlului, a

examenului de legalitate și temeinicie, conform art. 264 alin. (3) C. proc.

pen., aspectele invocate de apărare cu referire la sintagma folosită de primul

procuror, având un caracter pur formal, atâta timp cât rezultă în mod neechivoc

că s-a procedat la verificarea actului de inculpare.

În fine, criticile

vizând greșita condamnare a inculpatului sunt, de asemenea, lipsite de

substanță, materialul probator aflat la dosarul cauzei, evidențiind fără

putință de tăgadă și fără orice dubiu că fapta și vinovăția inculpatului sunt

cu prisosință dovedite, iar prezumția de nevinovăție a fost răsturnată.

Elocvente sunt în

acest sens declarațiile martorului denunțător T.C.T. care se coroborează cu

declarațiile martorului T.P., procesul – verbal de supraveghere și percheziție

corporală, procesele – verbale de redare a convorbirilor interceptate, iar din

această perspectivă, instanța de apel a redat în mod relevant convorbirile

purtate între inculpat și denunțător, convorbiri pe care, de altfel, inculpatul

nu le-a contestat în conținutul lor, invocând numai pretinsa nelegalitate în

obținerea probelor.

Înalta Curte de

Casație și Justiție remarcă maniera adecvată în care instanța de prim control judiciar

a procedat la evaluarea materialului probator administrat, atât în fața primei

instanțe, precum și a celui administrat în efectuarea controlului judiciar, în

virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, prin analizarea

declarațiilor martorilor, a măsurii în care acestea se coroborează, prin

înlăturare motivată a acelor probe care nu se înscriu în ansamblul probator al

cauzei.

În fine, Înalta Curte

de Casație și Justiție îmbrățișează argumentele aduse de instanțe, în

aprecierea pericolului social al faptei inculpatului, specific infracțiunii, în

raport de circumstanțele reale ale cauzei, dar și cu calitatea de profesor la

liceul din Călugăreni al inculpatului, concluzionând, astfel cum instanțele au

făcut-o, că prin fapta sa, inculpatul a adus atingere prestigiului de care

trebuie să se bucure o instituție de învățământ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că alegerea sancțiunii penale de către instanța de

fond, stabilirea cuantumul pedepsei și a modalității de executare s-au realizat

în condițiile respectării exigențelor art. 72 C. pen., procedându-se la o justă

individualizare a pedepsei aplicate, de natură și în măsură a reflecta și

valorifica elementele favorabile care circumstanțiază persoana inculpatului,

acordându-le eficiența unor circumstanțe judiciare și asigurând, totodată

îndeplinirea scopului general și special al prevenției sociale.

În virtutea considerentelor ce preced și în

conformitate cu prevederile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 130/A din 20 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei

de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 130/A din 20 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 aprilie 2012.