ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4913/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 octombrie 2009, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat constatarea existentei calității de colaborator al Securității, în privința pârâtului T.G. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că din cuprinsul Notei de constatare din 27 noiembrie 2008, precum și a înscrisurilor atașate acesteia, rezultă că pârâtul a fost luat în studiu pentru recrutare, renunțându-se însă ulterior, întrucât nu corespundea pentru scopul avut în vedere.

Pârâtul a furnizat însă informații Securității care se regăsesc în dosare de urmărire informativă ale unei persoane despre care ar fi relatat că intenționează să părăsească țara. Informațiile furnizate de către pârât se refereau la activități îndreptate împotriva regimului comunist, în condițiile în care este de notorietate faptul că intenția de rămânere în străinătate era privită cu suspiciune de către organele în drept, pe motiv că cetățenii români ajunși în străinătate puteau oferi informații despre situația economică și socială a României. Reclamantul a susținut că informațiile consemnate în nota informativă, precum și aprecierile făcute de ofițerii din cadrul Securității pe marginea activității desfășurate de pârât, sunt de natură să asigure condițiile impuse de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G.

nr. 24/2008, pentru constatarea calității de colaborator al Securității. Activitățile pârâtului au fost de natură să suprime drepturi și libertăți fundamentale recunoscute și garantate de legislația în vigoare la acea dată, respectiv dreptul la viață privată (art. 33 din Constituția României din 1965 coroborat cu art. 17 din Pactul Internațional cu privire la drepturi civile și politice) și dreptul la libera circulație prevăzut de art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii în constatare în raport de dispozițiile art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, arătând că nota de constatare a fost întocmită la data de 27 noiembrie 2008, iar prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 22 octombrie 2009, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de dispozițiile legale menționate.

Pârâtul a susținut că informațiile furnizate nu au avut semnificație practică în activitatea fostei Securități și nici nu au fost folosite în vederea lezării drepturilor vreunei persoane, el însuși fiind urmărit de organele Securității. Totodată, pârâtul a menționat că nu a discutat și nu îl cunoaște pe ofițerul care a întocmit notele informative și că oricum determinarea unei persoane de a renunța la intențiile de a fugi din țară nu poate fi considerată o încălcare a drepturilor omului. 2. Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 2739 din 08 iunie 2010, Curtea de Apel București a respins excepția tardivității și a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.) în contradictoriu cu pârâtul T.G., constatând calitatea de colaborator al Securității în privința pârâtului.

Pentru a respinge excepția tardivității acțiunii, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 24/2008, care nu reglementează un termen în care C.N.S.A.S. are obligația de a promova acțiunea în constatarea calității de lucrător sau colaborator al Securității în fața instanței de judecată, precum și prevederile art. 36 alin. (3) și art. 37 din Regulamentul de organizare și funcționare al C.N.S.A.S., în raport de care a constatat că termenul de 30 de zile la care face referire pârâtul vizează o altă categorie de acțiuni, având ca obiect contestarea actelor prin care C.N.S.A.S. stabilește că o persoană nu a avut calitatea de colaborator sau lucrător al Securității, nu și prezentei acțiuni în constatare.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că pârâtul a furnizat de bunăvoie, sub numele conspirativ de „P.", informații organelor de securitate referitoare la o persoană care intenționa să părăsească teritoriul României, precum și la alți colaboratori ai organelor de securitate care deconspirau această calitate. Astfel pârâtul a furnizat informații despre o persoană care colabora cu organele de securitate, convorbirea avută cu aceasta fiind redată în detaliu. Nota informativă din 5 februarie 1972, semnată olograf de pârât cuprinde de asemenea, în mod detaliat, descrierea intenției unei rude de-a pârâtului de a părăsi ilegal România, precum și atitudinea duplicitară a pârâtului care „fără a-și trăda intenția" s-a prezentat în aceiași zi la postul de miliție local unde a relatat discuția avută cu acea persoană.

Curtea de apel a reținut că urmare a notelor informative oferite de pârât, în cauză au fost dispuse măsuri specifice de către organele de securitate în privința persoanelor nominalizate în cadrul acestora. În acest context, prima instanță a apreciat că prima condiție impusă de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, este îndeplinită, pe parcursul colaborării cu organele de Securitate, pârâtul furnizând informații despre atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, în mod detaliat. Curtea de apel a reținut că și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 este îndeplinită, informațiile cuprinse în notele informative întocmite de către pârât fiind de natură să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, prevăzute în Constituția României de la acea dată.

Totodată, s-a reținut că pârâtul, în calitatea sa de colaborator al Securității, oferea informații apreciate corespunzător de către această structură, caracterizările pârâtului realizate de ofițerii securității fiind pozitive. În concluzie, judecătorul fondului a stabilit că prin informații furnizate, pârâtul a îngrădit dreptul la viață privată și dreptul la libera circulație a persoanei vizate în nota informativă întocmită, fiind astfel îndeplinită și cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2, lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. 3. Motivele de recurs înfățișate de recurentul-reclamant În termen legal, împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță a declarat recurs recurentul-reclamant T.G.

solicitând în principal, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii intimatului C.N.S.A.S. iar în subsidiar, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare. În contextul unei analize de ordin general a prevederilor cuprinse în O.U.G. nr. 24/2008, apreciate ca fiind contrare principiilor de drept și bunelor moravuri, recurentul a menționat că în cauza de față nu au fost avute în vedere circumstanțele ce țin de evoluția sa personală și profesională într-un context evident de coerciție exercitat de statul comunist. S-a reținut astfel că instanța de fond cu multă ușurință a trecut peste remarcabilele realizări profesionale ale recurentului, gravitatea afirmațiilor sale neputând fi stabilită fără o raportare directă la împrejurarea că timp de peste 40 de ani acesta a fost un adevărat ambasador al spiritului românesc.

S-a arătat, printr-o primă critică adusă hotărârii atacate că instanța de fond, la termenul de judecată la care s-a soluționat cauza, a nesocotit cererea de lăsare a dosarului la finele ședinței de judecată, dată fiind imposibilitatea obiectivă a avocatului titular de a ajunge la timp, acceptând concluziile puse de un avocat fără drept de a pune concluzii în fața instanței respective. În contextul aceleiași critici, recurentul a menționat că prin respingerea cererii apărătorului de repunere a cauzei pe rol, deși s-a formulat cu aceeași ocazie și o excepție de neconstituționalitate asupra căreia instanța a omis să se pronunțe, s-a încălcat dreptul său la apărare, impunându-se casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Printr-o altă critică adusă sentinței se arată că în mod greșit instanța a respins ca neîntemeiată excepția de tardivitate a formulării acțiunii sens în care au fost invocate prevederile Regulamentului de Organizare și Funcționare al C.N.S.A.S., publicat în M. Of. nr. 18 din 9 ianuarie 2009 (art. 35 alin. (3), alin. (5), art. 37 alin. (1) și art. 38 alin. (1)). Sub aspectul soluționării fondului cauzei, recurentul a susținut că aspectele reținute de instanță sunt fără acoperire probatorie în contextul în care notele ce apar la dosar, deși sunt scrise de el, nu poartă semnătura sa. În plus nu există la dosar angajamentul semnat de cel ce urma să devină informator.

În fine, în contextul unor ample aprecieri personale cu referire la posibila violență psihică și a unor dubii despre care se pretinde că nu au fost clarificate de instanță, cu directă referire la nota prin care se denunța intenția unei rude de-a sa de a părăsi țara, recurentul a mai arătat că instanța nu a administrat probe suplimentare pentru ca dovada respectivă să fie apreciată ca fiind o probă clară, certă și fără echivoc. Ca temei legal al recursului promovat au fost indicate prevederile art. 304 pct. 1-9 și ale art. 312 C. proc. civ. 4. Soluția și considerentele instanței de recurs Recursul nu este fondat. Examinând sentința atacată în raport de motivele de recurs formulate, prin prisma probatoriului administrat și a prevederilor legale incidente din materia supusă analizei, ca și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii atacate, în considerarea celor în continuare arătate. Cu referire la prima critică dezvoltată de recurent, în contextul solicitării casării hotărârii și al trimiterii cauzei spre rejudecare în principal pentru nerespectarea dreptului la apărare, Înalta Curte reține că aceasta nu este întemeiată și ca atare nu poate fi primită. Actele și lucrările dosarului, atestă că instanța de fond a respectat dreptul la apărare al recurentului prin toate măsurile procesuale dispuse. Astfel, cuprinsul încheierii de ședință din data de 1 iunie 2010 (fila 67 dosar) când au avut loc dezbaterile în fond atestă că la cererea apărătorului recurentului-pârât, prezent în sală, s-a dispus lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, pentru a permite sosirea „avocatului titular”.

La finele ședinței de judecată pentru recurentul-reclamant a prezentat concluzii orale unul din cei 3 avocați menționați pe împuternicirea avocațială (fila 58), neputându-i fi imputată, evident, instanței de judecată lipsa unuia dintre apărătorii desemnați ai recurentului și nici trecerea la dezbaterea cauzei în lipsa oricărui apărător. Mai mult, tocmai pentru a oferi garanții efective în vederea respectării dreptului la apărare al recurentului-pârât instanța a amânat pronunțarea cauzei pentru depunerea de note scrise, la data de 8 iunie 2010, deși nu era întrunită în cauză ipoteza prevăzută de art. 156 C. proc. civ., posibilitate care de altfel nici nu a fost valorificată.

Totodată, Înalta Curte constată că afirmația recurentului în sensul că instanța de fond a primit concluziile prezentate de un apărător care nu avea dreptul de a pune concluzii în fața Curții de Apel nu a fost cu nimic susținută și probată în recurs, fiind cu atât mai puțin probabil a se reține o astfel de neregularitate în condițiile în care numele apărătorului care a asigurat apărarea recurentului-pârât la data de 1 iunie 2010, prezentând și concluzii orale, se află expres menționat pe împuternicirea avocațială, printre cei trei apărători aleși (fila 58, dosar fond).

În fine, tot pe aspectul asigurării și garantării dreptului la apărare al recurentului-pârât Înalta Curte reține că nu este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza a II-a pentru administrarea de probe noi, justificat numai de împrejurarea că în termenul de pronunțare acordat, apărătorul recurentului a solicitat la data de 7 iunie 2010 repunerea pe rol a cauzei pentru discutarea unei excepții de neconstituționalitate invocată la aceeași dată. De altfel o astfel de cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de constituționalitate a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 a fost încuviințată în etapa soluționării recursului, ocazie cu care nu au fost solicitate și nici evidențiate probatorii suplimentare care ar fi putut fi administrate numai cu ocazia unei rejudecări a cauzei.

Nefondată este și critica vizând modalitatea în care prima instanță s-a pronunțat asupra pretinsei tardivități a acțiunii formulate de intimata C.N.S.A.S. în temeiul O.U.G. nr. 24/2008 ce poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Corect s-a reținut de prima instanță că prevederile art. 36 alin. (3) și ale art. 37 din Regulamentul de organizare și funcționare al C.N.S.A.S., invocate de pârât, prevăd un termen de 30 de zile, care pe de-o parte, nu are caracterul unui termen de prescripție sau de decădere, fiind un termen de recomandare, cum s-a reținut în mod constant și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie, iar pe de altă parte, vizează alte categorii de acțiuni.

O atare concluzie se impune și pentru că în cuprinsul O.U.G. nr. 24/2008 nu se regăsește nici o dispoziție care să stabilească un termen pentru promovarea acțiunii de către C.N.S.A.S. în constatarea calității de colaborator al securității. Neîntemeiate sunt și toate celelalte critici ale recurentului referitoare la soluția de fond adoptată de prima instanță. În acord cu cele reținute de judecătorul fondului, astfel cum rezultă și din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, Înalta Curte apreciază că furnizarea de bună voie de către pârât, sub numele conspirativ de „P.” a unor informații de tipul celor expres arătate se circumscrie prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G.

nr. 24/2008. În înțelesul O.U.G. nr. 24/2008, colaborator al Securității este persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii securității, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, astfel cum se prevede la art. 2 lit. b). Rezultă așadar că legiuitorul nu a condiționat reținerea calității de colaborator al securității de existența unui angajament scris sau de existența în exclusivitate a unor note și rapoarte olografe, scrise de persoana verificată, acordând aceeași forță probatorie și relatărilor verbale ale acesteia, consemnate de lucrătorii securității.

Nu prezintă relevanță juridică împrejurarea susținută de recurent în sensul că notele informative depuse la dosar nu ar fi fost semnate personal, în condițiile în care definiția colaboratorului Securității nu conține o astfel de cerință. Totodată prevederea legală citată nu impune existența unei pluralități de acte de furnizare de informații, fiind suficientă și o singură informație care să respecte condițiile impuse de această prevedere și anume (i) denunțarea unor atitudini potrivnice regimului comunist și (ii) vizarea încălcării unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Or din această perspectivă, astfel cum de altfel a reținut și prima instanță, nota informativă din data de 5 februarie 1972 ce conține în mod detaliat descrierea intenției unei rude a pârâtului de a părăsi ilegal România, îndeplinește efectiv cerințele legale menționate, cu atât mai mult cu cât urmările acestei delațiuni au fost directe și evidente, față de persoana menționată fiind dispuse măsurile specifice de către organele de securitate (fila 45 dosar). Înalta Curte nu poate să nu rețină, în acest context, poziția recurentului-pârât, exprimată oral în fața instanței de recurs, care deși recunoaște demersurile întreprinse în legătură cu împiedicarea mătușii sale de a părăsi țara, își minimalizează fără temei comportamentul, atribuind gestului său o pură motivație de ordin familial.

În ansamblul probelor administrate în cauză și raportat la drepturile și libertățile fundamentale efectiv îngrădite, respectiv dreptul la viață privată și dreptul la libera circulație, Înalta Curte apreciază că o atare susținere nu poate constitui în mod evident o cauză exoneratoare de la stabilirea calității de colaborator al Securității, în sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. m ai mult, ținând cont chiar de realitățile vremii, recurentul-pârât nu putea să nu conștientizeze consecințele delațiunii sale, respectiv că, în mod normal o informație de tipul celei furnizate de el nu putea fi trecută cu vederea și ar fi condus cel puțin la deschiderea unei acțiuni informative și/sau la luarea unor măsuri cu privire la persoanele vizate, ceea ce în fapt s-a și întâmplat.

Drept urmare, în considerarea celor mai sus arătate, se va respinge așadar ca nefondat recursul promovat de recurentul-pârât, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.G. împotriva sentinței nr. 2739 din 8 iunie 2010 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2011.