ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5149/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5149/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1329 din 20 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III–a civilă,

s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamanții

S.T.C., S.I.A. și A.L. împotriva pârâtei K.Șt., reținându-se că procedând la

compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, este preferabil

titlul pârâtei în raport cu principiul securității raporturilor juridice și de

decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție și că pârâta nu trebuie pusă în situația

de a suporta responsabilitatea care aparține în mod concret Satului, de a fi

confiscat cândva bunurile în acest sens reținându-se și poziția C.E.D.O. în

cauza R. contra României.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 81 din 24

mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII–a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul

reclamanților, s-a schimbat hotărârea instanței de fond în sensul admiterii

acțiunii și obligării pârâtei de a le lăsa în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 5 situat în București, str. Poenaru Bordea precum și cota

indiviză de teren aferentă.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Instanța de fond a

comparat titlurile de proprietate prezentate de părți, respectiv de către K.Șt.,

cumpărătoare a imobilului în litigiu în baza Legii nr. 112/1995 și reclamantul

S.I.Ș. (decedat în cursul procesului, la data de 19 septembrie 2010,

împrejurare ce a atras transmiterea calității procesuale către moștenitorii

acestuia, respectiv către apelanții ce figurează în petitul cererii de apel),

în calitatea acestuia de unic moștenitor al defunctei sale mame, numita E.A. ce

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 26988/1935 și prin

actul

de partaj nr. 19348/1943 încheiat între numita E.

A. și sora acesteia,

numita H.A. Rezultatul comparării celor două titluri a fost acordarea

preferinței titlului pârâtei K.Șt. în raport de principiul securității

raporturilor juridice, de Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție și de împrejurarea că pârâta nu trebuie

pusă în situația de a suporta responsabilitatea care aparține în mod corect

Statului, de a fi confiscat cândva bunurile, în acest sens exprimându-se și C.E.D.O.,

în cauza R. contra României.

Instanța de fond a

avut de comparat un titlu rezultat dintr-o vânzare a unui apartament de către M.B.

prin mandatar SC A.V.L. Berceni în baza unui legi, respectiv a dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 și un act translativ de proprietate datând din anul 1935,

reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare, urmat în anul 1943 de un act

declarativ de proprietate prin care s-a constituit dreptul de proprietate

exclusiv al mamei reclamantului asupra apartamentului nr. 5, situat în

București, str. Poenaru Bordea ca urmare a Actului de partaj încheiat între

surorile H.A. (mătușa maternă a reclamantului) și E.A. (mama reclamantului).

Tribunalul a

considerat că titlul de proprietate mai bine caracterizat este cel obținut de

pârâta ca urmare a unui vânzări –cumpărări din anul 1996, invocând principiul

securității juridice și argumente de echitate sprijinite de aprecierile C.E.D.O.

în cauza R. contra României.

Curtea consideră că

raționamentul instanței de fond este eronat întrucât situația juridică și

faptică a imobilului nu impunea aplicarea în cauză a principiului securității

juridice. Astfel, se putea pune problema aplicabilității acestui principiu dacă

imobilul revendicat ar fi făcut obiectul unor înstrăinări succesive după anul

dobândirii sale de la vânzătorul M.B., situația în care, față de mulțimea

cumpărătorilor subsecvenți, s-ar fi putut aprecia că securitate juridică ce

trebuie să însoțească transmiterile succesive ale dreptului de proprietate

primează în raport de analiza titlului de proprietate în baza căruia s-au

întâmplat transmiterile succesive.

În speță,

apartamentul revendicat nu a făcut obiectul unor asemenea înstrăinări

succesive, ci doar a vânzării sale în anul 1995 și a împărțelii convenționale

între numita G.C.M. și pârâta intimată în anul 2004.

Prin urmare, nu este

vorba despre un șir de subdobânditori față de care să prevaleze principiul

securității juridice în raport de care Tribunalul și-a motivat soluția de

respingere a acțiunii.

Dimpotrivă, acțiunea

în revendicare poartă asupra unui apartament cumpărat de câtre pârâta K.Șt. împreună

cu soțul acesteia de la M.B. în anul 1996.

Comparând cele două

titluri în baza cărora atât apelanții (în calitate de moștenitori ai

reclamantului), cât și pârâta K.Șt. își proclamă un drept de proprietate legal

dobândit, Curtea apreciază că titlul expus de către autorul apelanților este

mai bine caracterizat, în considerarea următoarelor argumente:

Dobândirea dreptului

de proprietate asupra terenului pe care a fost ulterior amplasată construcția

din care face parte apartamentul revendicat s-a realizat de la o persoană

fizică, iar nu prin efectul unor dispoziții legale cărora, prin reglementări

legale exprese, S.R. le-a recunoscut caracterul abuziv, cum este cazul

Decretului nr. 90/1952 pe care însuși legiuitorul, este adevărat printr-o lege

specială, nu l-a considerat titlu valabil. Chiar dacă în prezenta cauză,

reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile a legii speciale (nici

nu ar fi avut cum realizeze un asemenea demers întrucât restituirea în natură

nu mai putea fi dispusă de către unitatea deținătoare, apartamentul fiind

înstrăinat), nu se poate face abstracție de modul în care legiuitorul privește

incidența Decretului nr. 92/1950 ca mijloc de dobândire a dreptului de

proprietate, considerând asemenea translatări de proprietate ca fiind efectuate

fără un titlu valabil.

Or, dacă în procedura

unui legi speciale legiuitorul privește Decretul nr. 92/1950 ca nefiind un

titlu valabil în baza căruia imobilele au ieșit din patrimonii private pentru a

intra în detenția precară a Statului, simpla consecvență față de această

calificare legală impune aceeași constatare a nevalabilității titlului în baza

căruia S.R. a dobândit nimic mai mult, din punct de vedere juridic, decât

detenția precară a bunului înstrăinat în anul 1996 pârâtei și soțului acesteia.

S-a reținut că

această constatare nu schimbă temeiul juridic a acțiunii în revendicare prin

comparare de titluri, ci doar urmărește să sublinieze că opinia instanței de

apel potrivit căreia Decretul nr. 92/1050 nu reprezintă un titlu valabil în

bază căruia M.B. să poată înstrăina apartamentul își regăsește și o consacrare

legislativă expresă în legislația în vigoare la data sesizării instanțelor de

judecată. Astfel, nu se poate considera că același aspect de calificare a unui

act normativ ca nefiind un titlu valabil în baza căruia poate fi transmis un

drept de proprietate, înscris ca principiu în cadrul unui legi speciale, nu se

regăsește ca și poziție legislativă într-o cauză de drept comun întemeiată pe

comparare de titluri.

În ipoteza în care

s-ar considera că nevalabilitatea Decretului nr. 92/1050 nu poate fi analizată

de către instanță prin raportare la poziția legislativă afirmată în legătură cu

legalitatea acestui act normativ în cuprinsul unei legi speciale de restituire

a bunurilor preluate fără titlu de către S.R., față de împrejurarea că titlul

de proprietate este obținut de pârâta intimată K.Ș. anterior apariției Legii nr.

10/2001, Curtea consideră că prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998

permit instanțelor de judecată, ulterior datei de intrare în vigoare a Legii nr.

213/1998 analiza valabilității titlurilor, ceea ce, de altfel, și instanța de fond

a realizat,dar cu o concluzie contrară celei emanând de al instanța de apel.

Analizând legalitatea

prevederilor Decretului nr. 92/1950, s-a reținut că acesta contravenea

dispozițiilor Constituției Republicii Populare Române (M. Of. nr. 87bis/13.04.1948),

în vigoare la acel moment, și anume prevederilor expuse în cuprinsul art. 8 alin.

(1) potrivit cărora proprietatea particulară și dreptul la moștenire erau

recunoscute și garantate prin lege.

În textul

Constituției nu se stabilesc excepții de la acest principiu, ceea ce

conturează, dincolo de orice dubiu, nelegalitatea Decretului nr. 92/1950 prin

care s-a dispus asupra proprietății particulare a unor categorii de persoane,

instituindu-se o diferențiere de tratament juridic în privința dreptului de

proprietate privată care nu se regăsește în texul constituțional în vigoare în

anul 1950.

Întrucât titlul de

proprietate al pârâtei intimate K.Șt. are la bază o înstrăinare a dreptului de

proprietate în baza detenției precare deținute de către vânzătorul M.B. în baza

Decretului nr. 92/1950, acest titlu este afectat de nelegalitatea actului

normativ care a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1995.

Astfel, instanța de

apel a reținut că nu încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr.

929 din 19 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în dosarul nr.

89/4/2002 întrucât respingerea acțiunii având ca obiect nulitate act de

vânzare-cumpărare nr. 643 din 18 octombrie 1996 (titlu pe care în prezenta

cauză Curtea are a-l compara cu titlul autorului apelanților și care, chiar

dacă nu a fost depus în dosar în materialitatea sa, nu a fost contestat, ca

existență, de niciuna dintre părți, putându-se extrage prezumția judiciară că

respectivul titlu, cu siguranță, există în materialitatea sa, despre acest

înscris făcându-se referiri atât în sentința civilă nr. 929 din 19 februarie 2007

pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în dosarul nr. 89/4/2002, cât și în

Actul de partaj voluntar autentificat în anul 2004) s-a realizat prin reținerea

bunei credințe a pârâtei K.Șt. la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și a îndeplinirii tuturor condițiilor legale în vigoare la

data intrării în circuitul civil a respectivului act.

Or, buna credință a

pârâtei intimate K.Șt. nu este pusă la îndoială de către Curte, însă aceasta nu

poate valora drept de proprietate, neexistând niciun temei legal expres în

acest sens în dreptul comun aplicabil raporturilor juridice civile, respectiv

în dispozițiile Codului civil.

Instanța de apel a

reținut că nu se analizează titlul prezentat de pârâtei intimate K.Șt. prin

raportare la dispozițiile Legii nr. 112/1995, această analiză făcând obiectul

judecății în dosarul nr. 89/4/2002 al Judecătoriei Sectorului 4, ci analizează

caracteristicile titlului prin comparație cu titlul prezentat de către autorul

apelanților.

Astfel, se reține că

titlul pârâtei intimate K.Șt. are ca și caracteristică o transmitere nelegală a

posesiei (în realitate, o veritabilă detenție precară) S.R. asupra unui bun

scos, prin efectul unui act normativ nelegal, din patrimoniul privat al

autoarei reclamantului, numita E.A. Părțile nu au contestat la judecata în fond

a cauzei că apartamentul în litigiu este chiar cel care face parte din

construcția edificată de surorile E.A. și H.A. pe terenul dobândit de acestea

în anul 1935 (la data dobândirii terenului mama reclamantului era minoră și se

numea A.I.M.), în suprafață de 192,13 m.p., situat în str. Colonel Poenaru

Bordea, fostă strada Bibescu Vodă prelungită.

Având în vedere că

cele două surori au edificat ele însele construcția din care face parte

apartamentul revendicat de către reclamant, așa cum rezultă din mențiunile

Actului de partaj voluntar încheiat în nul 1943 (dosarul Judecătoriei

Sectorului 4 nr. 3907/4/2008 prin care a fost declinată competența materială de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București pe rolul căruia a fost

înregistrat sub nr. curent de dosar) rezultă că acestea au un titlul originar

de proprietate asupra construcției din care face parte apartamentul în litigiu.

În anul 1943, cele două surori își împart bunurile aflate în coproprietate,

apartamentul revendicat de către reclamant revenind în proprietatea exclusivă a

mamei sale, respectiv a numitei E.A.(fostă S. și M.).

Astfel, s-a apreciat

că apelanții au dovedit prin actele prezentate că titlul lor este preferabil

celui al pârâtei reclamante întrucât, cel puțin în privința construcției, mama

reclamantului a fost coproprietara originară a respectivei construcții pe care

a edificat-o împreună cu sora sa, neputând exista un titlu mai bine

caracterizat decât titlul ce atestă un drept de proprietate originar.

Referitor la terenul

pe care a fost edificată construcția, acesta este unul și același cu cel

dobândit de cele două surori, H.A. și minora M.A.(devenită prin căsătorie S. și

ulterior E.), în anul 1935, de la numitul J.F. prin Actul de Vânzare-Cumpărare

din 16 august 1935.

Cu privire la

invocarea jurisprudenței C.E.D.O., respectiv a cauzei R. împotriva României,

Curtea reține că această cauză reprezintă una dintre puținele excepții în care

Curtea de la Strasbourg a înclinat balanța judecății în favoarea chiriașului

cumpărător al unui imobil în baza Legii nr. 112/1995, fiind mult mai numeroase

cauzele în care aceeași Curte, începând cu faimoasa cauză B. contra României și

continuând, printre multe altele, cu cauza S. contra României a statuat în

favoarea proprietarilor sau moștenitorilor acestora, deposedați de bunurile

care le-au aparținut în perioada regimului comunist.

Tratând această

inconsecvență ca pe o excepție de la regulă, regula fiind dată de majoritatea

jurisprudenței C.E.D.O. în materia dreptului de proprietate astfel cum este el

reglementat în Protocolul nr. 1 al Convenției, instanța de apel apreciază că,

în raport de datele concrete ale speței, de calitatea autoarei reclamantei de

proprietar originar al construcției, nu se justifică a lua în considerare o

decizie de speță a C.E.D.O. ce constituie excepția în materia jurisprudenței

dreptului de proprietate, iar nu regula.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâta K.Șt. și M.B. prin P.G.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel pârâta K.Șt. a

criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În acest sens se

învederează că prin sentința civilă nr. 929/2007 (rămasă definitivă și

irevocabilă) a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a respins acțiunea reclamanților

privind constatarea nulității contractului său de vânzare – cumpărare,

reținându-se buna credință la încheierea contractelor.

Recurenta invocă

dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv prevederile art. 480 C. civ.

Cum titlul său nu a

fost desființat, pârâta susține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 18

din Legea nr. 10/2001 care stabilesc în această situație o reparație echitabilă

pentru proprietar, respectiv despăgubiri prin echivalent în condițiile

existenței unei notificări în condițiile Legii nr. 10/2001.

Din această

perspectivă se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și

aplicare a legii.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel de pârâtul M.B. prin P.G., vizează nelegalitatea ei

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele

aspecte:

Astfel, se susține

incidența excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a M.B. prin P.G. și

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

În acest sens se

invocă și dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în

interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Același recurent mai

învederează că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune

existența concomitentă a două titluri valabil încheiate, iar în situația de

față se susține că titlul pârâtei are preferabilitate cu atât mai mult cu cât

valabilitatea lui a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească prin

respingerea acțiunii în constatarea nulității lui.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001 introdusă după intrarea în vigoare a

legii speciale, nu poate fi soluționată doar potrivit dreptului comun, cu

aplicarea criteriilor doctrinare de comparare a titlurilor ci trebuie să fie

soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale

legii speciale, care altfel ar fi eludate.

Or, câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, s-a

adoptat o soluție specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de

existența sa, și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare

consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în respectarea art. 480 C.

civ.

Față de faptul că se

revendică un bun preluat abuziv de stat, în Decizia nr. 30/2008 dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a arătat că Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri pentru imobilele preluate fără titlu astfel că după

intrarea în vigoare a acestui act normativ dispozițiile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, conform cărora imobilele preluate fără titlu valabil pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unei legi speciale de reparație, nu mai pot constitui temei pentru

revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Fiind

vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale

de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun,

respectiv, cu dispozițiile art. 480 – art. 481 C. civ., invocate de reclamant

în acțiune.

Acțiunea

în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte.

A

considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți, de a

opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului

specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța

să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele

create prin aplicarea legii speciale.

Decizia nr.

33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost

interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele

anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea

generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de

drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se

regăsește în speță.

Astfel,

prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a

imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub

incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu

valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor

imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data

intrării sale în vigoare. în temeiul art. 480 – art. 481 C. civ.

Obiectul

de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege

specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în

revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia

generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme

generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei

speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Legea nr.

10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

Numai

persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului

litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, în

speță, reclamanții nu se găsec în niciuna din situațiile de excepție ce ar

justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un

„bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi era asigurat prin

contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi

formulat și notificare.

Soluția

se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu

se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu

privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care

invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop,

respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte

cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume

aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii

speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată,

nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar

principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Art. 6

din Convenție, garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică

dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la

drepturile și obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este

absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în

această materie de o anumită marjă de apreciere.

În

același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă

trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau

impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la

un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr.

10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative

prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul

la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura

administrativă legea prevede calea contestației la instanță. căreia i se oferă

o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a

notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Astfel,

existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin

imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior

apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual

aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu

privire la valoarea patrimonială respectivă.

C.E. a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă

.

Din

perspectiva celor expuse este de reținut că numai persoanele exceptate de la

procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a

fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

de către chiriași.

Or, din această

perspectivă mai este de reținut că între părți s-a derulat un litigiu având ca

obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare a

pârâtei K.Șt. soluționat prin respingerea acțiunii prin sentința civilă nr. 929/2007

a Judecătoriei Sectorului 4 București (rămasă definitivă și irevocabilă) .

Ca atare, în aceste

condiții față de dispozițiile hotărârii judecătorești sus menționate, pârâta

este cea care are în patrimoniul său „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 Adițional la Convenție, situație în care titlul acesteia este preferabil.

C.E.D.O. a stabilit

că exigențele art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul

fostului proprietar cât și în cel al cumpărătorului de bună – credință că prin

restituirea bunurilor preluate de stat trebuie să fie evitată insecuritatea

raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului

preluat abuziv de stat, nu mai este posibilă, când de exemplu, cum este

situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează

ca fostului proprietar să-i fie acordate despăgubiri.

Ideea

reținută de jurisprudența instanțelor de contencios în vigoare, este

aceea că încercarea

instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de

proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi

neajunsuri disproporționate iar persoanele care și-au dobândit cu bună credință

bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilităților statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza R.

contra României; cauza P. și P. contra Republicii Cehe).

Astfel, din

perspectiva celor expuse, criticile recurenților sunt fondate, fiind astfel

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

recursurile urmează a fi admise, a se modifica hotărârea instanței de apel în

sensul respingerii apelului reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții M.B. prin P.G. și K.Șt. împotriva deciziei nr. 81/ A

din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia

recurată în sensul că respinge apelul

reclamanților

S.C.I., S.T.C.,

S.I.A. și A.L. declarat împotriva sentinței nr. 1329 din

20 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 9 iulie 2012.