ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4544/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

de reclamantul B.F., în contradictoriu cu pârâții P.M.B., prin P.G., M.B. și C.G.M.B.

– A.F.I., s-a solicitat instanței desființarea dispoziției nr. l0125 din 11 aprilie

2008, emisă de P.M.B. prin P.G., cu obligarea acesteia la restituirea în natură

a imobilul situat în București, str. Soldat Ciocodeica.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit de către

autorul său, B.O.M., în baza unui antecontract de vânzare-cumpărare sub

denumirea de „chitanță”, imobilul a fost expropriat în anul 1981 de S.R. în mod

abuziv, fără să existe o declarație de utilitate publică și fără o justă și

prealabilă despăgubire.

Reclamantul a mai

arătat că la data de 18 octombrie 2001 a notificat P.M.B. care a emis dispoziția nr. 10125 prin care i s-a respins notificarea ca nedovedită, deși a depus

toate actele care i s-au solicitat.

Prin sentința civilă nr.

1599 din 24 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal reclamantul B.F., care a fost respins

prin decizia nr. 624/ A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că din mijloacele de probă aflate la dosar,

în mod corect s-a reținut că apelantul nu are calitatea de persoană

îndreptățită, în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Recursul declarat de

reclamant împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 4508

din 16 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a casat-o și

a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru motivul de

casare invocat din oficiu și prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., al

nemotivării hotărârii.

În rejudecare, analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, instanța de

apel a apreciat că apelul declarat este nefondat, fiind respins în consecință,

prin Decizia civilă nr. 491/ A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a respins,

ca neîntemeiată, contestația formulată, concluzionând că apelantul-contestator

nu a dovedit că are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, conform art.

3 și 4 din Legea nr. 10/2001, în privința imobilului din București, str. Soldat

C.I., compus din construcție în suprafață de 38,71 m.p. teren și de 215,2 m.p.

Astfel, reclamantul,

deși locuiește în imobil din anul 1966, nu a dovedit că ar avea calitatea de

fost proprietar al imobilului la data preluării sale abuzive, deoarece chitanța

sub semnătură privată prin care părinții săi au achitat pentru imobil suma de

50 000 lei nu este urmată de un contract de vânzare-cumpărare în forma

autentică cerută de art. 11 din Decretul nr. 144/1958.

Teza susținută de

reclamant, cum că imobilul din str. Soldat C.I., ar fi fost cumpărat de autorul

său B.O.M. de la familia C.I. și T. în baza unei „chitanțe” datate 15

septembrie 1966, este infirmată de tot probatoriul administrat în cauză.

Chitanța, pretins a

fi fost semnată la 15 septembrie 1966, nu a fost urmată de nici un act juridic

în baza căruia să se poată considera că a avut loc transferul dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu din patrimoniul soților C. în cel al

soților B. Astfel se și explică faptul că în anul 1981, când a avut loc

preluarea realizată de stat, familia C.I. și T. figura ca proprietară a acestui

imobil și această împrejurare a fost cea care a antrenat aplicarea față de ea a

prevederilor Legii nr. 4/1973.

Nu constituie dovezi

ale existenței dreptului de proprietate asupra acestui imobil în patrimoniul

reclamantului sau a autorilor săi, nici faptul locuirii bunului din 1966 până

în prezent, nici plata impozitelor în numele soților C. și nici măcar faptul

plății unui preț asupra căruia, eventual, părțile conveniseră în vederea unei

viitoare și proiectate vânzări - cumpărări a bunului.

Apelantul recunoaște

că perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare în formă autentică nu s-a

putut realiza pentru că autorii săi nu aveau buletin de București.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul B.F., pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că sentința civilă nr. 1841 din 23 mai 1969 pronunțată de Judecătoria

Sector 4 a fost motivată în drept pe dispozițiile Legii nr. 18/1968, părți

fiind soții C. (vânzătorii), A.F.M.B. și martor a fost chiar autorul său, B.O. (cumpărătorul).

În acest dosar soții C.

trebuiau să-și justifice proveniența bunurilor pe care le dețineau, astfel că

aceștia au recunoscut că au vândut imobilul din Soldat C.I. și că au primit

suma de 50.000 ROL. De asemenea, soții C. niciodată nu au formulat cerere de

restituire pe Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 18/1991, pentru că aceștia au

considerat că nu sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, odată ce au vândut

imobilul.

Recurentul a arătat

că a făcut dovada calității de fost proprietar al imobilului în litigiu,

conform următoarelor acte aflate la dosar: chitanța sub semnătură privată, prin

care autorul său, B.O., dobândește proprietatea imobilului și intra în posesia

acestuia, declarația vânzătoarei C.T., sentința civilă nr. 1841 din 23 mai 1969

pronunțată de Judecătoria Sector 4, prin care se constată transferul dreptului

de proprietate asupra imobilului din București, str. Soldat C.I. de la familia C.

în favoarea familiei B. Tot în această sentință sunt menționate actele care au

condus la această constatare și anume: chitanța sub semnătură privată,

certificatul 14589/1968 eliberat de Finanțele sectorului 5, de unde se observă

că din 1967-1968 cel care a plătit impozitul a fost autorul său, petiția din

1967 în care acesta solicită mutația la această adresă, suma de 55.000 lei plătită

prin chitanță de către autorul său, B.O., familiei C. cu titlu de preț pentru

cumpărarea imobilului mai sus menționat. Tot în această sentință se arată că

autorul recurentului a cumpărat acest imobil, iar la pagina 8 se constată că

familia C. a vândut imobilul din București, str. Soldat C.I. familiei B.

Dovada de succesor în

drepturi al recurentului de pe urma lui B.O. a fost realizată cu actele de

stare civilă, cu actele de proprietate depuse la dosar, în vreme ce intimatele

nu au produs probe contrare cu privire la calitatea sa.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile care susțin motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin dispoziția

contestată, nr. 10125 din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul municipiului

București, a fost respinsă notificarea formulată de recurent pentru imobilul în

litigiu cu motivarea că acesta nu are calitatea de moștenitor al foștilor

proprietari, ci calitatea de chiriaș.

Înalta Curte observă

că această soluție a fost menținută de ambele instanțe de fond în mod corect,

deoarece transferul dreptului de proprietate asupra unui imobil trebuie să

îmbrace condițiile de formă cerute pentru încheierea valabilă a actului de

proprietate la momentul la care se susține că a avut loc înstrăinarea dreptului

de proprietate, respectiv 15 septembrie 1966.

Transferul dreptului

de proprietate în patrimoniul autorilor contestatorului se putea dovedi cu un

contract de vânzare-cumpărare încheiat în forma autentică, formă cerută ad

validitatem de dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 144/1958, în vigoare la

momentul la care se susține că s-ar fi realizat acordul de voință, respectiv 15

septembrie 1966.

De asemenea, pentru

ipoteza în care perfectarea în formă autentică a contractului de

vânzare-cumpărare nu s-a putut realiza, transferul dreptului de proprietate în

patrimoniul autorilor contestatorului se putea dovedi printr-o hotărâre care să

țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Recurentul nu a depus

la dosar aceste două înscrisuri, astfel încât, în mod corect, instanța de apel a

reținut nedovedirea dreptului de proprietate al autorilor contestatorului

asupra imobilului în litigiu.

Nici prezumția de

proprietate, instituită de art. 24 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, nu

funcționează în cauză deoarece aceasta presupune ca naționalizarea să se fi realizat

de la autorii contestatorului, în timp ce în speță naționalizarea s-a realizat,

în temeiul Legii nr. 4/1973 de la cei de la care se susține că autorii

recurentului au cumpărat, ceea ce dovedește că aceștia erau proprietari ai

imobilului și ulterior anului 1966, când a fost încheiată chitanța sub

semnătură privată, iar naționalizarea s-a realizat tocmai ca sancțiune a

deținerii mai multor imobile.

Acest fapt dovedește,

totodată, și că dreptul de proprietate nu s-a transmis în patrimoniul autorilor

contestatorului nici prin sentința civilă nr. 1841/1969 pronunțată de

Judecătoria Sector 4, legalizată cu mențiunea definitivă, pe de o parte

deoarece ulterior pronunțării acestei sentințe naționalizarea s-a realizat, în anul

1973 tot de la vânzători, iar, pe de altă parte, deoarece în considerentele

sentinței nu se face o analiză a condițiilor de valabilitate a chitanței sub

semnătură privată în raport de care să se constate că a avut loc vânzarea,

plata prețului și acordul părților nefiind suficiente pentru încheierea

valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, în absența respectării condiției

de formă, cea a formei autentice cerută de art. 11 al Decretului nr. 144/1958. Respingerea

acțiunii în acest proces s-a întemeiat pe declarația unui martor, fără o

analiză a caracterului translativ de proprietate al chitanței sub semnătură

privată, aspect care nu este de natură a proba transferul dreptului de

proprietate.

Coroborând preluarea

de către stat a imobilului de la soții C., iar nu de la autorii

contestatorului, cu împrejurarea că impozitele au fost plătite tot în numele

familiei C. inclusiv la nivelul anului 1966, conform adresei nr. 172194/2006

emisă de C.L.S. 4 București, cu declarația autentificată sub nr. 12968/1971

prin care soții C. primeau în locuința, proprietatea lor, situată în imobilul

în litigiu, pe soții B. și pe copiii acestora, rezultă în mod neechivoc că,

atât autorii contestatorului, cât și contestatorul au avut, la rândul lor,

reprezentarea că nu li s-a transmis prin chitanța sub semnătură privată decât

posesia imobilului, iar nu și nuda proprietate, astfel încât nu sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece nu

sunt persoane îndreptățite în accepțiunea art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin.

(2) ale acestei legi, câtă vreme nu erau proprietarii imobilului la data naționalizării,

motiv pentru care contestatorul nu putea moșteni un imobil care nu se afla în

masa succesorală a autorilor săi.

În aceste condiții, chiar

dacă fosta vânzătoare, C.T., recunoaște vânzarea imobilului în litigiu către

părinții contestatorului, conform declarației de la dosarul de primă instanță, Înalta

Curte consideră că decizia recurată este legală, deoarece nu s-a făcut dovada

transferului dreptului de proprietate, cu respectarea condițiilor legii, în

patrimoniul autorilor contestatorului de la persoanele de la care s-a realizat

naționalizarea, astfel că, în absența unei hotărâri care să țină loc de act de

vânzare-cumpărare, motivul de recurs invocat nu își găsește aplicarea în speța

de față și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.F. împotriva deciziei nr. 491/ A

din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 iunie 2012.