ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2630/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2630/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 354 din 12 mai 2010,

Tribunalul Arad a admis în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009

de reclamantele C.A. și D.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

În consecință, pârâtul a fost obligat la plata către

reclamanți a câte 15.000 euro sau echivalentul în lei la data plății.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a avut în

vedere că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata a 890.000 euro

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de condamnarea

defunctului lor tată, respectiv soț, o condamnare cu caracter politic pentru

delictul prevăzut de dispozițiile art. 209 pct. II lit. b), e) C. pen., acesta

fiind urmărit și condamnat.

Tribunalul a avut în vedere suferințele prin care a

trecut persoana condamnată precum și consecințele condamnării asupra vieții

acestuia și a familiei sale și ținând seama de necesitatea acordării de

despăgubiri în cuantum rezonabil, a apreciat ca incidente dispozițiilor art. 1,

4, 5 din Legea nr. 221/2009 și a admis în parte acțiunea, acordând despăgubiri

morale reclamatelor în cuantum de 15000 euro.

Împotriva sentinței au declarat apel atât

reclamantele cât și pârâtul, ambii criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate.

Reclamantele au solicitat schimbarea în parte a

hotărârii, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare, au invocat, în esență, greșita evaluare

a suferințelor suportate de condamnat și familie și a efectelor condamnării

asupra vieții lor.

Pârâtul a solicitat schimbarea hotărârii în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată sau, în subsidiar, al reducerii

cuantumului despăgubirilor acordate.

În motivare, a invocat greșita apreciere a probelor

administrate, neobservarea dezdăunărilor stabilite în baza Decretului-lege nr.

118/1990, cuantumul exagerat al despăgubirilor și, respectiv, al cheltuielilor

de judecată acordate.

Pe cale de întâmpinare, reclamantele au solicitat

respingerea apelului pârâtului, acesta din urmă neformulând întâmpinare în

cauză.

Prin decizia nr. 349 din 23 februarie 2011, Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad împotriva sentinței apelate pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată și,

totodată, a respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru a decide astfel curtea de apel a reținut că prin

decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale au fost

declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării

acestor despăgubiri.

Tot Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din

O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste

despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate în

M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform

dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art.

147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45 de

zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din

Constituție.

În consecință, apreciază

instanța de control, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în

despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamante și-a încetat efectele

juridice.

Este adevărat, se susține, că

această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei

hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

Totodată, se costată că încetarea

efectelor normelor legale în discuție s-a produs înainte de stingerea printr-o

hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat – cel care a acordat

prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea

de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu, iar pe de altă parte, constatarea

neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării

legii, întrucât, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au

adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie),

act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării

neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între

părți.

În fine, instanța de control reține

ca argument în favoarea incidenței în cauză a deciziilor nr. 1358 din 20

octombrie 2010 și respectiv nr. 1354 din 20 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale, introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de

la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei

hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat

neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.

Împotriva acestei ultime decizii au formulat recurs

reclamantele criticând-o pentru nelegalitate, prevalându-se în drept de

dispozițiile art. 304 pct. (7) și (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

recurentele au arătat, în esență, că instanța de apel înlăturând aplicarea în

cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

prisma declarării acestui text ca neconstituțional, a săvârșit o denegare de

dreptate violând ab initio dispozițiile art. 3 C. civ.

În acest sens recurentele apreciază că nimic nu

împiedica instanța de control, ca într-o atare situație, respectiv a declarării

textului ce a constituit temeiul acțiunii, ca neconstituțional, să soluționeze

cauza pe baza „marilor principii de drept de pildă neminem laedere care face

parte din mai largul honeste vivere, neminem laedere, saum cuique tribuere -

trăiește cinstit, nu vătăma pe nimeni, dă fiecăruia ceea ce-i aparține - sau pe

textele de largă generalitate și generozitate ale art. 998-999 C. civ.”,

întrucât, nicio instanță, în mod legal, nu poate invoca faptul că legea nu

prevede.

Se mai susține că odată declanșată

acțiunea pe temeiul unui anumit text de lege care ulterior a fost declarat

neconstituțional, sunt îndreptățite chiar și în etapa recursului, ca acțiunea

lor să fie soluționată pe baza altor acte normative și principii de drept,

odată ce, independent de vreo culpă personală, au fost „private" de

încadrarea în drept oferită ah initio.

Au fost încălcate dispozițiile art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât,

Parlamentul printr-o “conduită absentă, culpabilă și

de rea credință” nu și-a realizat atribuțiile stabilite prin dispozițiile

sus-menționate.

Întregul proces în ansamblul său a

violat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din primul

protocol adițional la Convenție,

reclamantele fiind beneficiarele unui

„un bun”

în sensul

jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, sens în care se invocă jurisprudență C.E.D.O.

Analizând recursul de față, cu

prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio

critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează

– hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii;

Criticile formulate de

recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. (9) C. proc. civ., pe care Înalta

Curte le va analiza și din perspectiva incidenței în cauză a deciziei nr. 12

din 9 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii privind efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și sunt nefondate, pentru cele ce succed:

Problema de drept care se pune în

speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în

condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentelor,

această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel,

care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M.

Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului,

produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai

poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie

2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui „bun” susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

În același timp, nu este

exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a

efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data

la care norma internă – ulterior constatată a fi neconstituțională – era în

vigoare.

În acest context, susținerile

recurentelor referitoare aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului nu

au suport și urmează a fi înlăturate ca atare.

Totodată, în condițiile în care

reclamantele au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri morale, ca

fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 - examinate ca atare în primă instanță - analizarea pretențiilor

acestora din perspectiva altor prevederi legale, respective ale dispozițiilor

art. 998, 999 C. civ., “alte acte normative sau principii de drept” echivalează

cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, o atare soluție este contrară

dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „în apel

nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare

în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Fiind de strictă interpretare și

aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la

temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în

conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea

efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor,

astfel cum s-a întâmplat în cauză, în consecință, această critică va fi

respinsă ca nefondată.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții D.M. și C.A. împotriva deciziei nr. 349 din 23

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 aprilie 2012.