ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5337/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 230 din 20 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat recursul declarat de G.L. împotriva sentinței civile nr. 441 din 04 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că nedepunerea notificării în termenul de 30 de zile determină aplicarea unei sancțiuni contravenționale, sancțiune care se consideră săvârșită de la momentul expirării acestui termen legal în care trebuia îndeplinită această obligație și este reglementată de art. 50 lit. a) din Legea concurenței.

Astfel, faptul că recurenta a depus notificarea cu depășirea acestui termen de 30 de zile, fiind vorba doar de o întârziere, nu înlătură răspunderea contravențională, așa cum pretinde aceasta, indiferent că notificarea s-a depus ulterior, din proprie inițiativă sau la solicitarea Consiliului Concurentei. S-a apreciat neîntemeiată și cea de-a doua critică a recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de fond nu a luat în calcul apărarea sa în sensul că în cazul de față se aplică art. 11 lit. c) din Legea nr. 21/1996, atâta timp cât în mod corect prin hotărârea criticată s-a reținut că operațiunea reprezintă o concentrare economică.

Astfel, art. 11 din Legea concurenței prevede într-adevăr mai multe situații de excepție în care deși se vorbește de operațiuni prin care se dobândește controlul, operațiunile respective nu reprezintă concentrări economice, lit. c) a acestui text de lege reglementând situația când deși se dobândește controlul în condițiile art. 10 alin. (2) lit. b) 9 din Legea concurenței, prin acest control nu se urmărește determinarea direct sau indirect a comportamentului concurențial al agentului economic controlat.

Or, a constatat instanța de recurs, reclamanta nu a făcut dovada faptului că se încadrează în această excepție, fiind cert că a acceptat, cel puțin în faza procedurii administrative desfășurată în fața Consiliului Concurenței că operațiunea respectivă este o concentrare economică în sensul prevederilor art. 10 alin. (2) lit. b) din Legea concurenței, atâta timp cât a notificat operațiunea ca fiind o concentrare economică, fără a invoca și demonstra că prin acest control nu avea să determine în mod direct sau indirect comportamentul agentului economic controlat.

Instanța a apreciat nefondat și cel de-al treilea motiv de recurs invocat, referitor la greșita individualizare a sancțiunii aplicate, ca un subsidiar al solicitării recurentei-reclamante fiind reducerea cuantumului amenzii aplicate prin decizia contestată, reținându-se că prima instanță, în urma analizei temeinice a prevederilor legale incidente, a constatat faptul că autoritatea de concurență a respectat prevederile din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenței nr. 21/1996. S-a reținut că la individualizarea sancțiunii, intimatul-pârât a apreciat și a încadrat în mod just faptele ca fiind de gravitate mică, încălcarea legii fiind una de lungă durată, la evaluarea gravității faptei avându-se în vedere impactul concret al faptei pe piața relevantă, respectiv consecințele produse asupra concurenței.

A mai apreciat Înalta Curte că intimatul-pârât a reținut mai multe circumstanțe atenuante și una agravantă, care au condus la stabilirea unei amenzi de 0,48% din cifra de afaceri totală a contravenientei, din anul financiar anterior sancționării, limită care respectă întrutotul prevederile legale, atât cele din art. 50 din Legea concurenței, cât și cele din Instrucțiuni. Astfel, circumstanța agravantă reținută în sarcina recurentei-reclamante, constând în „încălcări repetate de același tip săvârșite de același agent economic” este prevăzută expres în Instrucțiunile privind individualizarea și este dovedită întrucât prin decizia nr. 225 din 08 iunie 2001 emisă de Consiliul Concurenței a mai fost sancționată pentru săvârșirea aceluiași tip de contravenție, fiind totodată reținute și circumstanțele atenuante în considerarea cărora a operat o diminuare cu 30% a nivelului de bază.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurenta G.L., întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susținând că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze două dintre motivele de recurs formulate referitoare la individualizarea sancțiunii. Precizează contestatoarea că în mod expres și separat de celelalte motive de recurs a formulat două critici în ceea ce privește respingerea capătului de cerere subsidiar, referitor la individualizarea sancțiunii, respectiv: - individualizarea sancțiunii nu a avut loc cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 52 din Legea nr. 21/1996; - individualizarea sancțiunii are la bază un raport disproporționat între circumstanțele agravante și cele atenuante, raport stabilit în mod nelegal de Consiliul Concurenței, critici ce au reprezentat motive de recurs și asupra cărora instanța de recurs nu s-a pronunțat.

Astfel, detaliază contestatoarea, instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la motivul de recurs invocat de recurentă, potrivit căruia individualizarea sancțiunii de către Consiliul Concurenței nu a avut loc ținându-se seama de cele trei criterii impuse de art. 52 din Legea nr. 21/1996, respectiv gravitatea faptei, durata acesteia și consecințele faptei asupra concurenței, la stabilirea nivelului de bază mediu al amenzii, și anume 0,4% din cifra de afaceri, Consiliul Concurenței luând în considerare numai gravitatea și durata faptei (gravitate mică, lungă durată) fără a ține cont și de consecințele faptei asupra concurenței, mai exact inexistența acestora. Față de pericolul social redus al faptei, susține contestatoarea, Consiliul Concurenței trebuia să stabilească un nivel minim al amenzii de 0,2% din cifra de afaceri și nu nivelul mediu de 0,4%.

Sub un al doilea aspect, contestatoarea susține că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la motivul de recurs invocat referitor la raportul vădit disproporționat dintre circumstanța agravantă și circumstanțele atenuante reținute în cauză, raport stabilit de Consiliul Concurenței fără nicio bază legală. Astfel, se arată de contestatoare, deși s-a reținut o singură circumstanță agravantă și trei circumstanțe atenuante, Consiliul Concurenței a decis să majoreze amenda peste nivelul mediu stabilit de 0,4% din cifra de afaceri, stabilind o amendă de 0,48%, raportul dintre o circumstanță agravantă și una atenuantă fiind de 1 la 5, deci disproporționat. Prin aplicarea circumstanței agravante Consiliul Concurenței a majorat amenda cu 50%, în timp ce aplicarea tuturor celor trei circumstanțe atenuante nu a dus decât la atenuarea amenzii majorate ca urmare a circumstanței agravante, rezultând în fond o majorare a amenzii cu 20%.

În plus, arată contestatoarea, Consiliul Concurenței, la aplicarea sancțiunii, nu a avut în vedere anumite date obiective, precum „un context economic specific, eventualele avantaje economice sau financiare obținute de autorii încălcării, caracteristicile specifice agentului economic în cauză, precum și capacitatea sa de a plăti amenda, în contextul social respectiv, pentru a adapta cuantumul amenzilor preconizate”. Intimatul Consiliul Concurenței a depus întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare formulată, ca neîntemeiată. Analizând contestația în anulare formulată în raport de susținerile contestatoarei, dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. și considerentele deciziei contestate, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. „Hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. În speță, cele două motive de recurs asupra cărora contestatoarea pretinde că instanța de recurs nu s-a pronunțat, sunt de fapt critici care intră în componența unuia dintre motivele de recurs – cel referitor la capătul subsidiar de cerere – reindividualizarea sancțiunii. Legat de modul de individualizare a sancțiunii aplicate, care constituie cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a formulat un număr de patru critici, printre care și cele două la care pretinde că instanța de recurs nu a răspuns și pe care de această dată la socotește a fi motive de recurs separate.

Or, aceste critici nu sunt motive de recurs distincte, ele constituind argumente de fapt și de drept invocate de parte în susținerea unei greșite individualizări a sancțiunii contravenționale aplicate. Din considerentele deciziei contestate, rezultă în mod evident că instanța de control judiciar a răspuns tuturor acestor critici. Astfel, a fost analizată critica referitoare la modul de individualizare a amenzii, prin prisma modului în care au fost valorificate în cauză cele trei criterii de individualizare, făcându-se trimitere la instrucțiunile de individualizare a sancțiunilor și care menționează că stabilirea sancțiunii aplicate pentru omisiunea notificării se face prin determinarea unui nivel de bază în funcție de gravitatea și durata faptei și a consecințelor sale asupra concentrării, conform criteriilor prevăzute de art. 52 din Legea concurenței.

S-a precizat că, în speță, intimatul-pârât la individualizarea sancțiunii a apreciat și a încadrat în mod just faptele ca fiind de gravitate mică, încălcarea legii fiind una de lungă durată, la evaluarea gravității faptei avându-se în vedere impactul concret al faptei pe piața relevantă, respectiv consecințele produse asupra concurenței. Cât privește cea de-a doua critică, pretins a nu fi fost analizată de instanța de control judiciar, cea referitoare la faptul că „individualizarea sancțiunii are la bază un raport disproporționat între circumstanțele agravante și cele atenuante, raport stabilit în mod nelegal de către Consiliul Concurenței”, se constată că și aceasta este neîntemeiată.

Astfel, instanța de recurs a reținut că la stabilirea amenzii de 0,48% din cifra de afaceri totală a contravenientei, din anul financiar anterior sancționării, limită care respectă întrutotul prevederile legale, atât cele din Legea concurenței, cât și cele din Instrucțiuni, s-a avut în vedere o circumstanță agravantă și alte trei circumstanțe atenuante. În considerentele deciziei atacate se arată că majorarea nivelului de bază cu 50% s-a făcut în considerarea circumstanței agravante constând în faptul că printr-o decizie anterioară recurenta-reclamantă mai fusese sancționată pentru săvârșirea aceluiași tip de contravenție – omisiunea notificării unei concentrări economice, deci avându-se în vedere comportamentul acesteia repetat susceptibil de a primi o nouă sancțiune.

Au fost precizate și circumstanțele atenuante care au condus la diminuarea nivelului de bază al amenzii cu 30%. Rezultă, așadar, că instanța de control judiciar a analizat criticile formulate în recurs cu privire la stabilirea nivelului de bază al amenzii și modul în care au fost valorificate circumstanțele agravante și atenuante, constatând că „în mod justificat instanța de fond a menținut individualizarea sancțiunii astfel cum a fost realizată de Consiliul Concurenței, apreciind că, în mod corect, a fost stabilit nivelul final al sancțiunii la 0,48% din cifra de afaceri a contravenientei, înregistrată în anul anterior sancționării”.

Faptul că instanța de recurs nu a dat curs apărărilor formulate de recurenta-reclamantă și nu a îmbrățișat punctul de vedere al acesteia referitor la modul de individualizare al sancțiunii, prin aplicarea criteriilor avute în vedere la stabilirea cuantumului amenzii în sensul în care ar fi dorit aceasta, nu înseamnă că nu a analizat motivul de recurs invocat cu privire la reindividualizare prin prisma tuturor criticilor formulate, inclusiv a celor două invocate în contestația în a anulare. De fapt, contestatoarea, prin contestația în anulare formulată, tinde la o rejudecare a recursului și, pe cale de consecință, la o reducere a cuantumului amenzii aplicate, conform unei variante de reindividualizare propusă de aceasta.

Trebuie precizat și faptul că cele două critici formulate de recurentă, în speță contestatoarea, cu privire la capătul subsidiar de cerere - reindividualizarea pedepsei, reprezintă o parte din criticile de nelegalitate ale sentinței recurate, acestea fiind subsumate unui singur motiv de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, motiv de recurs ce a fost analizat prin decizia ce face obiectul contestației în anulare. Așadar, în speță, nu este îndeplinită condiția din textul de lege, art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care se referă strict la omisiunea instanței de recurs de a cerceta „vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată contestația în anulare formulată de recurenta G.L., motiv pentru care urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de G.L. împotriva deciziei nr. 230 din 20 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.