ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5337/2010

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 230 din 20 ianuarie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost

respins ca nefondat recursul declarat de G.L. împotriva sentinței civile nr. 441

din 04 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Înalta Curte a reținut că nedepunerea notificării în termenul de 30 de

zile determină aplicarea unei sancțiuni contravenționale, sancțiune care se consideră

săvârșită de la momentul expirării acestui termen legal în care trebuia îndeplinită

această obligație și este reglementată de art. 50 lit. a) din Legea concurenței.

Astfel, faptul că recurenta

a depus notificarea cu depășirea acestui termen de 30 de zile, fiind vorba doar

de o întârziere, nu înlătură răspunderea contravențională, așa cum pretinde aceasta,

indiferent că notificarea s-a depus ulterior, din proprie inițiativă sau la solicitarea

Consiliului Concurentei.

S-a apreciat neîntemeiată

și cea de-a doua critică a recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de fond

nu a luat în calcul apărarea sa în sensul că în cazul de față se aplică art. 11

lit. c) din Legea nr. 21/1996, atâta timp cât în mod corect prin hotărârea criticată

s-a reținut că operațiunea reprezintă o concentrare economică.

Astfel, art. 11 din Legea

concurenței prevede într-adevăr mai multe situații de excepție în care deși se vorbește

de operațiuni prin care se dobândește controlul, operațiunile respective nu reprezintă

concentrări economice, lit. c) a acestui text de lege reglementând situația când

deși se dobândește controlul în condițiile art. 10 alin. (2) lit. b)

9

din Legea concurenței, prin acest control nu se urmărește determinarea direct sau

indirect a comportamentului concurențial al agentului economic controlat.

Or, a constatat instanța

de recurs, reclamanta nu a făcut dovada faptului că se încadrează în această excepție,

fiind cert că a acceptat, cel puțin în faza procedurii administrative desfășurată

în fața Consiliului Concurenței că operațiunea respectivă este o concentrare economică

în sensul prevederilor art. 10 alin. (2) lit. b) din Legea concurenței, atâta timp

cât a notificat operațiunea ca fiind o concentrare economică, fără a invoca și demonstra

că prin acest control nu avea să determine în mod direct sau indirect comportamentul

agentului economic controlat.

Instanța a apreciat nefondat

și cel de-al treilea motiv de recurs invocat, referitor la greșita individualizare

a sancțiunii aplicate, ca un subsidiar al solicitării recurentei-reclamante fiind

reducerea cuantumului amenzii aplicate prin decizia contestată, reținându-se că

prima instanță, în urma analizei temeinice a prevederilor legale incidente, a constatat

faptul că autoritatea de concurență a respectat prevederile din Instrucțiunile privind

individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din Legea

concurenței nr. 21/1996.

S-a reținut că la individualizarea

sancțiunii, intimatul-pârât a apreciat și a încadrat în mod just faptele ca fiind

de gravitate mică, încălcarea legii fiind una de lungă durată, la evaluarea gravității

faptei avându-se în vedere impactul concret al faptei pe piața relevantă, respectiv

consecințele produse asupra concurenței.

A mai apreciat Înalta

Curte că intimatul-pârât a reținut mai multe circumstanțe atenuante și una agravantă,

care au condus la stabilirea unei amenzi de 0,48% din cifra de afaceri totală a

contravenientei, din anul financiar anterior sancționării, limită care respectă

întrutotul prevederile legale, atât cele din art. 50 din Legea concurenței, cât

și cele din Instrucțiuni.

Astfel, circumstanța agravantă

reținută în sarcina recurentei-reclamante, constând în „încălcări repetate de același

tip săvârșite de același agent economic” este prevăzută expres în Instrucțiunile

privind individualizarea și este dovedită întrucât prin decizia nr. 225 din 08 iunie

2001 emisă de Consiliul Concurenței a mai fost sancționată pentru săvârșirea aceluiași

tip de contravenție, fiind totodată reținute și circumstanțele atenuante în considerarea

cărora a operat o diminuare cu 30% a nivelului de bază.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare recurenta G.L., întemeiată pe dispozițiile

art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susținând că instanța de recurs a omis din greșeală

să cerceteze două dintre motivele de recurs formulate referitoare la individualizarea

sancțiunii.

Precizează contestatoarea

că în mod expres și separat de celelalte motive de recurs a formulat două critici

în ceea ce privește respingerea capătului de cerere subsidiar, referitor la individualizarea

sancțiunii, respectiv:

- individualizarea sancțiunii

nu a avut loc cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 52 din Legea nr. 21/1996;

- individualizarea sancțiunii

are la bază un raport disproporționat între circumstanțele agravante și cele atenuante,

raport stabilit în mod nelegal de Consiliul Concurenței, critici ce au reprezentat

motive de recurs și asupra cărora instanța de recurs nu s-a pronunțat.

Astfel, detaliază contestatoarea,

instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la motivul de recurs invocat de recurentă,

potrivit căruia individualizarea sancțiunii de către Consiliul Concurenței nu a

avut loc ținându-se seama de cele trei criterii impuse de art. 52 din Legea nr.

21/1996, respectiv gravitatea faptei, durata acesteia și consecințele faptei asupra

concurenței, la stabilirea nivelului de bază mediu al amenzii, și anume 0,4% din

cifra de afaceri, Consiliul Concurenței luând în considerare numai gravitatea și

durata faptei (gravitate mică, lungă durată) fără a ține cont și de consecințele

faptei asupra concurenței, mai exact inexistența acestora.

Față de pericolul social

redus al faptei, susține contestatoarea, Consiliul Concurenței trebuia să stabilească

un nivel minim al amenzii de 0,2% din cifra de afaceri și nu nivelul mediu de 0,4%.

Sub un al doilea aspect,

contestatoarea susține că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la motivul

de recurs invocat referitor la raportul vădit disproporționat dintre circumstanța

agravantă și circumstanțele atenuante reținute în cauză, raport stabilit de Consiliul

Concurenței fără nicio bază legală.

Astfel, se arată de contestatoare,

deși s-a reținut o singură circumstanță agravantă și trei circumstanțe atenuante,

Consiliul Concurenței a decis să majoreze amenda peste nivelul mediu stabilit de

0,4% din cifra de afaceri, stabilind o amendă de 0,48%, raportul dintre o circumstanță

agravantă și una atenuantă fiind de 1 la 5, deci disproporționat.

Prin aplicarea circumstanței

agravante Consiliul Concurenței a majorat amenda cu 50%, în timp ce aplicarea tuturor

celor trei circumstanțe atenuante nu a dus decât la atenuarea amenzii majorate ca

urmare a circumstanței agravante, rezultând în fond o majorare a amenzii cu 20%.

În plus, arată contestatoarea,

Consiliul Concurenței, la aplicarea sancțiunii, nu a avut în vedere anumite date

obiective, precum „un context economic specific, eventualele avantaje economice

sau financiare obținute de autorii încălcării, caracteristicile specifice agentului

economic în cauză, precum și capacitatea sa de a plăti amenda, în contextul social

respectiv, pentru a adapta cuantumul amenzilor preconizate”.

Intimatul Consiliul Concurenței

a depus întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare formulată, ca

neîntemeiată.

Analizând contestația

în anulare formulată în raport de susținerile contestatoarei, dispozițiile art.

318 teza a II-a C. proc. civ. și considerentele deciziei contestate, Înalta Curte

constată că este neîntemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 318 teza

a II-a C. proc. civ. „Hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație

(…) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

În speță, cele două motive

de recurs asupra cărora contestatoarea pretinde că instanța de recurs nu s-a pronunțat,

sunt de fapt critici care intră în componența unuia dintre motivele de recurs –

cel referitor la capătul subsidiar de cerere – reindividualizarea sancțiunii.

Legat de modul de individualizare

a sancțiunii aplicate, care constituie cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta

a formulat un număr de patru critici, printre care și cele două la care pretinde

că instanța de recurs nu a răspuns și pe care de această dată la socotește a fi

motive de recurs separate.

Or, aceste critici nu

sunt motive de recurs distincte, ele constituind argumente de fapt și de drept invocate

de parte în susținerea unei greșite individualizări a sancțiunii contravenționale

aplicate.

Din considerentele deciziei

contestate, rezultă în mod evident că instanța de control judiciar a răspuns tuturor

acestor critici.

Astfel, a fost analizată

critica referitoare la modul de individualizare a amenzii, prin prisma modului în

care au fost valorificate în cauză cele trei criterii de individualizare, făcându-se

trimitere la instrucțiunile de individualizare a sancțiunilor și care menționează

că stabilirea sancțiunii aplicate pentru omisiunea notificării se face prin determinarea

unui nivel de bază în funcție de gravitatea și durata faptei și a consecințelor

sale asupra concentrării, conform criteriilor prevăzute de art. 52 din Legea concurenței.

S-a precizat că, în speță,

intimatul-pârât la individualizarea sancțiunii a apreciat și a încadrat în mod just

faptele ca fiind de gravitate mică, încălcarea legii fiind una de lungă durată,

la evaluarea gravității faptei avându-se în vedere impactul concret al faptei pe

piața relevantă, respectiv consecințele produse asupra concurenței.

Cât privește cea de-a

doua critică, pretins a nu fi fost analizată de instanța de control judiciar, cea

referitoare la faptul că „individualizarea sancțiunii are la bază un raport disproporționat

între circumstanțele agravante și cele atenuante, raport stabilit în mod nelegal

de către Consiliul Concurenței”, se constată că și aceasta este neîntemeiată.

Astfel, instanța de recurs

a reținut că la stabilirea amenzii de 0,48% din cifra de afaceri totală a contravenientei,

din anul financiar anterior sancționării, limită care respectă întrutotul prevederile

legale, atât cele din Legea concurenței, cât și cele din Instrucțiuni, s-a avut

în vedere o circumstanță agravantă și alte trei circumstanțe atenuante.

În considerentele deciziei

atacate se arată că majorarea nivelului de bază cu 50% s-a făcut în considerarea

circumstanței agravante constând în faptul că printr-o decizie anterioară recurenta-reclamantă

mai fusese sancționată pentru săvârșirea aceluiași tip de contravenție – omisiunea

notificării unei concentrări economice, deci avându-se în vedere comportamentul

acesteia repetat susceptibil de a primi o nouă sancțiune.

Au fost precizate și circumstanțele

atenuante care au condus la diminuarea nivelului de bază al amenzii cu 30%.

Rezultă, așadar, că instanța

de control judiciar a analizat criticile formulate în recurs cu privire la stabilirea

nivelului de bază al amenzii și modul în care au fost valorificate circumstanțele

agravante și atenuante, constatând că „în mod justificat instanța de fond a menținut

individualizarea sancțiunii astfel cum a fost realizată de Consiliul Concurenței,

apreciind că, în mod corect, a fost stabilit nivelul final al sancțiunii la 0,48%

din cifra de afaceri a contravenientei, înregistrată în anul anterior sancționării”.

Faptul că instanța de

recurs nu a dat curs apărărilor formulate de recurenta-reclamantă și nu a îmbrățișat

punctul de vedere al acesteia referitor la modul de individualizare al sancțiunii,

prin aplicarea criteriilor avute în vedere la stabilirea cuantumului amenzii în

sensul în care ar fi dorit aceasta, nu înseamnă că nu a analizat motivul de recurs

invocat cu privire la reindividualizare prin prisma tuturor criticilor formulate,

inclusiv a celor două invocate în contestația în a anulare.

De fapt, contestatoarea,

prin contestația în anulare formulată, tinde la o rejudecare a recursului și, pe

cale de consecință, la o reducere a cuantumului amenzii aplicate, conform unei variante

de reindividualizare propusă de aceasta.

Trebuie precizat și faptul

că cele două critici formulate de recurentă, în speță contestatoarea, cu privire

la capătul subsidiar de cerere - reindividualizarea pedepsei, reprezintă o parte

din criticile de nelegalitate ale sentinței recurate, acestea fiind subsumate unui

singur motiv de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

„hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”, motiv de recurs ce a fost analizat prin decizia

ce face obiectul contestației în anulare.

Așadar, în speță, nu este

îndeplinită condiția din textul de lege, art. 318 teza a II-a C. proc. civ., care

se referă strict la omisiunea instanței de recurs de a cerceta „vreunul dintre motivele

de modificare sau de casare”.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată contestația în anulare formulată de

recurenta G.L., motiv pentru care urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de G.L. împotriva deciziei nr. 230 din 20 ianuarie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2010.