ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3802/2012

Deliberând asupra recursurilor civile de față în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: La 29 decembrie 2009, reclamanta C.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței de contencios administrativ să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de 14.700 euro cu titlu de despăgubiri materiale; 5.000 euro cu titlu de contravaloare lipsă folosință bun și la 10.000 RON despăgubiri morale. În motivarea acțiunii a arătat reclamanta că a dobândit, printr-un contract de schimb, un autovehicul care s-a dovedit, prin demers judiciar, că a fost furat de la o firmă de închirieri auto din Spania. Reclamanta a avut calitatea de învinuită în cadrul Dosarului nr. 647/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanta, dosar în care, în urma analizării materialului probator, a fost dispusă măsura neînceperii urmăririi penale față de reclamantă.

Prin actele de procedură efectuate de către procuror s-a decis restituirea către firma din Spania a vehiculului ce se află în mod legal în proprietatea reclamantei, fapt ce este de natură a-i crea reclamantei atât un prejudiciu material, cât și moral. Împotriva acestei soluții, reclamanta a invocat faptul că a formulat plângere la procurorul ierarhic superior și apoi s-a adresat instanțelor de judecată, însă plângerea acesteia a fost respinsă ca inadmisibilă. Apreciază reclamanta că procurorul nu-i putea nega proprietatea, autovehiculul fusese înmatriculat de autoritățile române, reclamanta este dobânditor de bună-credință, iar Statul Român este responsabil pentru prejudiciul suferit de către reclamantă prin dispoziția procurorului de a restitui bunul societății din Spania.

Prin sentința civilă nr. 1545 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare formulată de reclamanta C.A. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă, prin decizia nr. 120 din 16 februarie 2011, a respins calea de atac ca nefondată, pentru considerentele ce urmează: În materia proprietății asupra bunurilor mobile, așa cum este reglementată în legislația română, simpla posesie a bunului valorează titlu de proprietate. În acest sens, art. 1909 alin. (1) C. civ. prevede că „lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie vreo trebuință de curgere de timp”.

În alte cuvinte, bunul mobil aflat în posesia unei persoane se consideră a fi proprietatea acelei persoane, fără să fie nevoie de o altă dovadă a proprietății. În privința autovehiculelor, dat fiind regimul lor special determinat nu numai de importanța valorică, dar și din considerente ce țin de siguranța cetățeanului, legiuitorul român a organizat o formă de înregistrare a acestora, pentru o evidență a lor care interesează atât siguranța, cât și fiscalitatea. Acesta fiind, în linii generale, regimul proprietății asupra autovehiculelor, incontestabil bunuri mobile, afirmația apelantei reclamante că se legitimează ca proprietar al autoturismului în temeiul unor înscrisuri înregistrate în registrele ținute de autoritățile române este lipsită de relevanță juridică, pentru că înregistrarea nu face dovada absolută a dreptului de proprietate, ci poate fi considerată cel mult un element în raport de care se apreciază buna sau reaua-credință a posesorului bunului mobil.

Împrejurarea că Statul Român, prin autoritățile competente, a dispus înregistrarea autoturismului în registrele auto și în registrele fiscale, stabilind impozite și taxe în sarcina titularului înscris în aceste registre nu poate atrage, prin aceasta, o răspundere a sa, ca urmare a unei presupuse atestări a dreptului de proprietate, câtă vreme, prin aceste înregistrări, statul nu garantează existența dreptului de proprietate în patrimoniul celui înscris și în condițiile în care, tot statul, prin alte norme, a reglementat regimul juridic aplicabil acestor bunuri stabilind, prin art. 1909 alin. (2) C. civ., excepțiile de la regula potrivit căreia posesorul de bună-credință al unui bun mobil este prezumat a fi proprietarul acelui bun, în cazurile în care bunul a fost pierdut sau a fost furat.

Excepția prevăzută de art. 1909 alin. (2) C. civ. se regăsește și în speță, autoturismul marca fiind proprietatea societății spaniole H.D.E. care a reclamat, în Spania, furtul autoturismului său. Potrivit actelor întocmite în dosarul penal nr. 647/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanta, cercetările penale în acest caz s-au desfășurat pentru fapta de furt a autoturismului și în situația în care nu există nicio altă ordonanță a procurorului sau o hotărâre a instanței de schimbare a încadrării faptei în abuz de încredere, instanța civilă nu poate analiza cauza sub aspectul săvârșirii unei alte infracțiuni decât aceea pentru care s-au făcut cercetările penale, știut fiind că în această situație este aplicabilă regula „penalul ține în loc civilul”, respectiv ceea ce s-a stabilit definitiv în penal sub aspectul faptei săvârșite și a făptuitorului este obligatoriu pentru instanța civilă.

Nici sub aspectul îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de către procurorul care a instrumentat cauza penală nu s-a reținut antrenarea răspunderii statului. Instrumentarea cauzei penale de către procuror s-a făcut în condițiile art. 63 din Legea nr. 304/2004, acesta dispunând restituirea autovehiculului către proprietarul care a reclamat furtul, firma H.D.E. Spania, în temeiul art. 169 și 170 C. proc. pen., care dispun următoarele: „Dacă procurorul sau instanța de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate.

Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispozițiilor art. 168, stabilirea acestui drept și restituirea” (art. 169); „Procurorul sau instanța de judecată poate lua măsuri de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat în mod vădit din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă.” (art. 170). Din dispozițiile legale citate a rezultat că intră în atribuțiile procurorului și nu numai în cele ale instanței de judecată să dispună restituirea către persoana vătămată a bunurilor luate pe nedrept din posesia sau deținerea sa, pentru restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, și nu se poate reține că, prin rezoluția de restituire a autoturismului către firma din Spania, care a reclamat furtul, procurorul și-a încălcat sau a depășit în vreun fel atribuțiile sale stabilite prin Legea privind organizarea judiciară nr. 63/2004.

În fine, instanța nu a putut reține nici cererea reclamantei de a fi despăgubită de către Statul Român din cauza bunei sale credințe la momentul cumpărării autoturismului, ca urmare a achiziționării acestui bun dintr-un loc în care se vindeau în mod obișnuit asemenea bunuri, din două considerente: - potrivit art. 1910 C. civ., „Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguțător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului prețul ce l-a costat”. Legiuitorul a înțeles să-i protejeze pe dobânditorii de bună-credință, adică pe cei care au achiziționat bunul în numite locuri, în care se vând în mod obișnuit bunuri de genul celui achiziționat de posesorul actual.

O dobândire a bunului mobil în condițiile art. 1910 C. civ. face să se considere că buna-credință a dobânditorului să fie prezumată, dar nu va putea fi considerat de bună-credință cel ce a dobândit bunul mobil de la un necunoscut, în împrejurări obscure. Buna-credință a cumpărătoarei C.A. este discutabilă în condițiile în care, deși a dobândit autoturismul de la un târg de autoturisme, schimbul a fost făcut cu numitul D.M., iar actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu un cetățean din Spania, a cărui identitate nu a fost stabilită de organele de anchetă penală. Din această cauză, cel puțin la data încheierii contractului de dobândire a autoturismului, reclamanta putea avea un dubiu asupra calității de proprietar a vânzătorului, care ar putea înlătura buna sa credință.

Oricum, chestiunea bunei-credințe a reclamantei este adiacentă în această cauză, temeiul pentru care se dorește antrenarea răspunderii Statului Român fiind încălcarea obligațiilor legale de către organele sale, temei care nu presupune și analizarea bunei-credințe. - în cazul incidenței art. 1910 C. civ. se creează un raport juridic între terțul posesor de bună-credință și proprietarul inițial al bunului, iar nu între posesor și stat. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că statul, prin instituțiile sale, i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra autovehiculului urmare a eliberării talonului mașinii.

Dreptul de proprietate i-a fost consolidat și de posesia de bună-credință, instantanee, potrivit dispozițiilor art. 1909 alin. (1) C. civ. Susține recurenta că restituirea autoturismului putea fi dispusă numai de instanța de judecată și nu de procuror, față de dispozițiile art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Apreciază că restituirea autoturismului către firma din Spania i-a încălcat dreptul de proprietate, fiind contrar practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materia proprietății, precum și dispozițiile art. 21 din Constituția României. Sub aspectul procesului echitabil statuat de art. 21 din Constituție, statul apreciază că procurorul i-a încălcat acest drept atunci când i-a confiscat mașina, fiindu-i imposibil să recupereze bunul din culpa gravă a procurorului.

Curtea de apel a copiat mecanic rezoluția procesului, omițând să arate că bunul a fost achiziționat prin intermediul unui parc de mașini. De asemenea, instanța de apel nu a dat nicio motivare asupra faptului că bunul nu a fost furat de la firma H.D.E., ci închiriat și nerestituit la termen, ceea ce demonstrează existența infracțiunii de abuz de încredere și nu cea de furt. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor de drept incidente în cauză, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Prioritar, Înalta Curte, menționează că își însușește în totalitate situația de fapt reținută, precum și temeiurile de drept din decizie pronunțate de instanța superioară de fond.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat drept motiv de modificare, consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una ce cuprinde motive contradictorii. Recurenta invocă lipsa considerentelor propriei instanțe în motivarea hotărârii „a copiat mecanic rezoluția procurorului”, absența motivării cu privire la faptul „că bunul a fost achiziționat prin intermediul unui parc de mașini”, aspecte ce ar schimba situația de fapt reținută, ducând astfel la incidența în cauză a dispozițiilor art. 1909 alin. (1) C. civ., precum și absența motivării asupra faptului că „bunul nu a fost furat ci închiriat de la firma H.D.E.

și nerestituit la termen (...) fiind vorba de abuz de încredere și (...) nu furt”. Judecătorul nu este obligat, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind destul ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente. Cu alte cuvinte să reiasă că instanța a examinat problemele esențiale care i-au fost supuse. În cauza de față, instanța de apel a examinat punctual, logic, cu trimitere la instituțiile de drept incidente situației de fapt corect reținute de ambele instanțe de fond, cu respectarea strictă a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

ce obligă instanța să includă în hotărâre motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, toate problemele esențiale care i-au fost supuse: regimul juridic al bunurilor mobile cu referire la autoturism; excepțiile de la regulă potrivit căreia posesorul de bună-credință al unui bun mobil este prezumat a fi proprietarul acelui bun, în cazurile în care bunul a fost pierdut sau a fost furat; competența procurorului de a dispune restituirea către persoana vătămată a bunului luat pe nedrept din posesia sau deținerea sa; limitele procesului civil în raport de statuările în penal sub aspectul faptei săvârșite și a făptuitorului, buna-credință a reclamantei la achiziționarea bunului mobil, precum și normele incidente ce exclud răspunderea statului.

Osebit de aceasta, instanța, indicând dispozițiile art. „1910 C. civ., ce are în ipoteză și vânzarea de bunuri la târg” a făcut vorbire și de modul de achiziționare a autoturismului. Este nereală critica referitoare la absența motivării cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu câtă vreme se arată că „în situația în care nu există nicio altă ordonanță a procurorului sau o hotărâre a instanței de schimbare a încadrării faptei de abuz de încredere, instanța civilă nu poate analiza cauza sub aspectul săvârșirii unei alte infracțiuni decât aceea pentru care s-au făcut cercetările penale”. Un alt motiv de modificare indicat de recurentă este cel prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. referitor la încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ.

potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Motivul de recurs nu este incident în cauză întrucât instanța nu a fost învestită cu cercetarea clauzelor inserate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între recurentă și D.M., obiectul cauzei vizând antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciul suferit ca urmare a restituirii autoturismului achiziționat de reclamantă în târgul de mașini către adevăratul proprietar. Cu referire la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reține că legea a fost corect interpretată și aplicată în cauză. Astfel, împrejurarea că recurenta a parcurs procedura administrativă de înregistrare a tranzacției încheiate de aceasta cu D.M.

nu face dovada absolută a dreptului său de proprietate, față de dispozițiile art. 1909 alin. (2) C. civ. ce stabilesc excepțiile de la regulă potrivit căreia posesorul de bună-credință al unui bun mobil este prezumat a fi proprietarul acelui bun, în cazurile în care bunul a fost pierdut sau a fost furat. În cauza de față, urmare a împrejurării că autovehiculul figura în Spania ca fiind furat, țară în care a fost înmatriculat, proprietatea H.D.E., s-au efectuat cercetări penale, finalizate prin rezoluția din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța. Prin această rezoluție, definitivă prin decizia penală nr. 1045 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a dispus, printre altele, restituirea autovehiculului către reprezentantul firmei H.D.E.

pentru restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Rezoluția în faza de urmărire penală a fost dată în considerarea dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în temeiul art. 169 și 170 C. proc. pen., dispoziții redate in extenso în etapa procesuală a apelului. Din aceste din urmă texte rezultă că atât procurorul, cât și instanța de judecată puteau dispune restituirea bunului în litigiu. Dat fiind atribuțiile și competențele procurorului stabilite prin legea de organizare judiciară și C. proc. pen. nu se poate reține că procurorul le-ar fi încălcat în vreun mod pentru a fi reținută în sarcina sa o eventuală gravă neglijență ori rea-credință în exercitarea funcției.

Susține recurenta abilitarea instanței civile de a reține că infracțiunea săvârșită a fost aceea de abuz de încredere și nu cea de furt, omițând că ceea ce s-a stabilit definitiv în penal sub aspectul faptei săvârșite este obligatoriu pentru instanța civilă. Un alt aspect învederat de recurentă este acela că, deși cumpărătoare de bună-credință, a fost privată de bunul său printr-o măsură echivalentă cu o naționalizare. Numai că, în cauză, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate nu de la adevăratul proprietar și în condiții discutabile dat fiind faptul că schimbul de autoturisme s-a făcut cu D.M., iar actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu un cetățean din Spania, a cărei identitate nu a fost stabilită de organele de anchetă penală.

Așa cum a arătat și instanța de apel, buna-credință este adiacentă în cauză întrucât se solicită antrenarea răspunderii statului pentru o pretinsă activitate defectuoasă a organelor sale. Reclamanta nu poate pretinde confiscarea abuzivă a bunului său câtă vreme măsurile dispuse la urmărirea penală nu au avut drept scop decât restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii și restituirea bunului persoanei vătămate. Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge calea de atac declarată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 120/C din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2012.