ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4463/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4463/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 464 din 14 iunie

2011, Tribunalul Caraș-Severin

a admis

excepția calității procesuale pasive a pârâților F.P.V.S., SC A. SA și SC A.T.

SA, acțiunea promovată de reclamanții P.A.R.

, în nume propriu și ca

reprezentantă legală a minorului P.A., P.H., P.

R. și S.H.M.R. în

contradictoriu

cu acești pârâți fiind astfel respinsă. Acțiunea reclamanților promovată în

contradictoriu cu pârâții S.V. și SC D.T.F. SRL Felnac a fost, de asemenea,

respinsă prin aceeași sentință.

Instanța de fond a reținut că la dosarul

cauzei nu există o poliță RCA care să fi fost încheiată de autorul

reclamanților cu vreuna din cele două pârâte, SC A.T. SA București și SC A. SA

București, în vigoare la data producerii accidentului, motiv pentru care

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de cele două pârâte s-a

apreciat întemeiată în baza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

În ce privește F.P.V.S. București s-a

apreciat că lipsa calității procesuale pasive este justificată în raport de art.

61 alin.

(1)

din Legea nr. 136/1995,

care stabilește condițiile în care Fondul plătește despăgubiri și de faptul că

instanțele penale au reținut că accidentul s-a produs din culpa exclusivă a

autorului reclamanților.

Prima instanță a reținut incidența în

speță a prevederilor art. 22 C. proc. pen., autoritatea de lucru judecat a

deciziilor penale prin care s-a constatat nevinovăția pârâtului S.V.,

conducătorul auto implicat în accident, considerent pentru care s-a apreciat că

acesta și comitentul său SC D.T.F. SRL nu răspund civil.

Prin decizia nr. 282/A din 19

decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de

reclamanți,

confirmând

sentința, sub aspectul legalității și temeiniciei.

Criticile apelanților cu privire la

competența instanțelor comerciale au fost înlăturate cu motivarea că litigiul

are o natură comercială, conform art. 56 C. com., fapt din care rezultă și

obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile conform art. 720

1

C. proc. civ., nerespectată în cauză.

Criticile cu privire la calitatea procesual

pasivă a societăților de asigurare și a Fondului de Protecție au fost

înlăturate și ele cu motivarea că reclamanții nu au tăcut dovada existenței

vreunui raport contractual de asigurare cu acestea, și în lipsa unui raport

juridic și a vinovăției pârâților, soluția primei instanțe s-a apreciat corectă

și sub acest aspect.

În considerarea împrejurării că prin

deciziile penale s-a reținut nevinovăția pârâtului S.V., soluția primei

instanțe de respingere a cererii față de acest pârât și față de SC D.T.F. SRL,

în sensul că nu răspund civil, s-a apreciat, de asemenea corectă.

Critica apelanților privind incidența art.

22 C. proc. pen. și greșita reținere a autorității de lucru judecat în baza

acesteia și privind nerespectarea principiului disponibilității în procesul

civil și a dreptului de a le fi soluționată cererea de o instanță civilă, a

fost înlăturată prin decizia atacată, opunându-se prin considerente caracterul

imperativ al normelor procedurale de la care părțile nu pot deroga.

În contra deciziei instanței de apel

au promovat recurs reclamanții.

În dezvoltarea motivelor de

nelegalitate, recurenții dezvoltă critici le care urmează:

- acțiunea cu care a fost învestită

instanța este o acțiune civilă, promovată de persoane fizice, unele dintre

acestea minori, prin care se solicită și obligarea la prestații periodice cu

titlu de despăgubire, competența aparținând instanței civile, nu comerciale,

așa încât, greșit a fost soluționată de instanța comercială și greșit s-a

reținut în speță incidența art. 720

1

C. proc. civ.;

- acțiunea promovată de minor a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 1003 C. civ., art. 49 - 50 din Legea nr. 136/1995

și ea trebuia examinată pe fond pentru a se stabili răspunderea, nu pe

excepții, instanța penală nefiind sesizată cu acțiunea minorului;

- vinovăția penală diferă de culpa

civilă, aceasta din urmă având o arie mult mai largă, putând exista răspundere

civilă chiar dacă nu există infracțiune, iar constatarea unui accident rutier,

cazul în speță, o face numai polițistul rutier conform art. 2 din O.U.G. nr. 195/2002,

relevante sub aspectul probelor fiind și infracțiunile disjunse privind pe

conducătorul auto pârât, de părăsire a locului accidentului;

- indiferent de culpa conducătorului

în accidentul auto, minorul trebuia despăgubit, conform Directivei 2009/103/C.E

victima nu rămâne nedespăgubită, chiar în lipsa unei asigurări RCA, directivă

ce a fost transpusă de legislația internă.

Recurenții precizează că motivele de

apel sunt susținute și în recursul de față, recursul fiind motivat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 3, 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimatul F.P.V.S. a depus întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului

și menținerea deciziei atacate.

Intimatul a solicitat să se constate

că decizia este corectă sub aspectul reținerii lipsei sale de calitate

procesual pasivă.

Rezoluția de scoatere de sub urmărire

penală prin care s-a constatat vinovăția autorului reclamanților recurenți este

definitivă iar în această situație devin incidente prevederile art. 22 alin.

(1) C. proc. pen., nefiind întrunite condițiile răspunderii delictuale față de

pârâtul S.V. în absența vinovăției lui, susține intimatul. Calitatea Fondului

este de garant al obligației de despăgubire și în lipsa vinovăției pârâtului

această obligație nu poate interveni, hotărârea atacată fiind legală sub acest

aspect.

Recursul este fondat pentru

considerentele care urmează:

privind competența materială în raport de natura litigiului, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., acesta nu poate fi primit,

deoarece, pe de o parte, problema competenței, teritoriale și prin efectul

soluției, problema competenței materiale, au fost hotărâte irevocabil în primul

ciclu procesual, iar, pe de altă parte, și în lipsa unei hotărâri asupra

competenței, competența aparține instanței comerciale atrasă fiind în speță de

incidența art. 56 C. com.

1.1 Este întemeiată, însă, critica

recurenților cu privire la aplicarea art. 720 C. proc. civ., a cărui incidență

a fost reținută prin decizia instanței de apel, critică care se încadrează în

dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, pe de o parte, în

considerarea faptului că în primul ciclu procesual instanța de recurs a admis

recursul reclamanților și a trimis cauza la tribunal pentru continuarea

judecății, tară un impediment sub acest aspect, iar, pe de altă parte, în

speță, competența comercială fiind atrasă în baza art. 56 C. com., față de

reclamanți, persoane fizice necomercianți, se aplică normele civile, de drept

civil, neincumbându-le, deci, obligația instituită de art. 720

1

C.

proc. civ. care are consistența unei obligații profesionale a comercianților.

1.1.1 Constatarea este confirmată prin

chiar denumirea Capitolului XIV C. proc. civ., căruia îi este subsumat art. 720

cu care acesta debutează: „Dispoziții privind soluționarea litigiilor dintre

profesioniști", modificat prin Legea nr. 71/2011 și

susținută prin conținutul art. 720

3

C. proc. civ. cu privire la datele reclamantului în cererea pe care o promovează,

care-l configurează drept comerciant, dincolo de argumentul de interpretare

că, în forma sa modificată, procedura prealabilă

întemeiată pe art. 720 C. proc. civ. privește litigii derivate din raporturi

juridice

contractuale, nu și delictuale, cum sunt cele de față,

modificare în vigoare la data pronunțării deciziei atacate.

cu privire la neexaminarea acțiunii pe fond și greșita soluționare a acesteia

pe excepții, fără administrarea de probe de către instanța civilă pentru

probarea culpei pârâtului, cât timp reclamanții nu au formulat pretenții în

procesul

penal, critici formulate în apel

aplicat la accesul lor la instanța civilă și

la greșita admitere a

incidenței art. 22 C. proc. pen. și a autorității de lucru judecat pe care

acesta îl instituie, asumate și în recurs, sunt fondate în raport de art. 304.5,

7și 9 C. proc. civ. în care acestea se încadrează.

2.1.

Reclamanții

au învestit instanța de judecată cu o acțiune în despăgubiri civile, în

răspundere delictuală, întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 998 - 1003 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995,

art. 8-13 din Ordinul CSA nr. 3116/05, ca urmare a accidentului auto

produs la 22 octombrie 2006 în orașul Anina, în

care au fost implicate

autovehiculele autorului reclamantului decedat în

accident și cel al pârâtului S.V.

2.2. Instanța de fond reținând

incidența art. 22 C. proc. pen., respectiv autoritatea de lucru judecat a

hotărârilor instanței

penale a respins

acțiunea față de pârâtul S.V., șofer implicat în accident și comitentul său SC D.T.F.

SRL, iar

față de societățile de asigurare și Fondul de protecție, pentru

lipsa

calității procesual pasive în lipsa

existenței unei polițe de asigurare a

autorului reclamanților, decedat

în accident și a lipsei vinovăției pârâtului S.V. constatată penal.

Soluția instanței

de fond a fost confirmată prin decizia atacată cu

recursul de

față, criticile apelanților cu privire la incidența art. 22 C. proc. pen.

și cu privire la dreptul de acces la

instanța civilă,

asumate drept critici și în

recurs, fiind înlăturate prin considerentele

deciziei, ultima dintre

acestea, cu motivarea laconică a caracterului

imperativ

al normelor de procedură, fără o precizare a caracterului lor,

de la

care părțile nu pot deroga.

Se constată, așadar, că temeiul

respingerii acțiunii atât față de pârâtul S.V., șoferul implicat în accident,

și

implicit față de comitentul SC D.T.F.

SRL, cât și față de

pârâtul F.P.V.S.

precum

și a respingerii apelului a constat în lipsa vinovăției pârâtului

persoană

fizică, reținută a fi fost constatată prin decizie penală

definitivă, împrejurare față de care,

reținându-se incidența art. 22 C. proc. pen., nu s-a mai administrat nicio

probă în dovedirea

îndeplinirii condițiilor art. 998 și urm. C. civ.

2.3. Instanțele au făcut o greșită

aplicare în cauză a prevederilor

art. 998

și urm. C. civ. raportat la art. 22 C. proc. pen.

Potrivit art. 22

alin. (1) C. proc. pen., „Hotărârea definitivă a

instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața

instanței civile

care judecă acțiunea

civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei

care a săvârșit-o și

a vinovăției acesteia".

2.4.

Hotărârea definitivă a instanței penale în accepțiunea textului

citat este hotărârea cu care se

finalizează un proces penal de către

instanțele

de judecată învestite de parchetul competent prin actul de

trimitere în

judecată, proces în cadrul căruia părțile vătămate sub

aspect civil au posibilitatea și cadrul procesual să se constituie în

părți civile, să-și poată formula pretenții și administra probe în dovedirea

acestora,

pe aceleași temeiuri de drept pe care își pot întemeia și o acțiune civilă pe

cale separată.

Art. 22 C. proc. pen. de la data

edictării lui a avut

ca obiect hotărârea

definitivă a instanței penale pronunțată în cadrul procedurii care formează

obiectul Titlului II al Codului de procedură penală: „Judecata", iar nu în

cadrul Titlului I „Urmărirea penală" în care rolul instanței de judecată

este limitat la verificarea soluționării

plângerii penale formulate în cadrul procedurii art. 278

1

C.

proc. pen.

, procedură introdusă ulterior în Codul de procedură penală,

și care se finalizează cu o soluție de respingere sau de admitere a

plângerii persoanei vătămate, cu distincțiile care

urmează, iar nu cu o

eventuală soluție de achitare sau de condamnare.

2.5.

Prin urmare,

motivarea de către instanța de fond a incidenței

autorității de lucru judecat a deciziilor

penale cât privește vinovăția în producerea accidentului, confirmată de decizia

din apel cu o motivare

lacunară, prin înlăturarea criticilor apelanților sub

aspectul neoperării

acesteia și a principiului disponibilității în dreptul de

acces la instanța

civilă,

sunt greșite iar soluțiile nelegale, deoarece autoritatea de lucru

judecat privește o judecată penală

finalizată cu o hotărâre definitivă prin care instanța penală pronunță una din

soluțiile

prevăzute de art. 343 - 348 C.

proc. pen. În compunerea legală reglementată pentru judecata în fond, apel,

recurs, judecată al cărui obiect constă în existența faptei și a vinovăției

făptuitorului, stabilirea pedepsei, repararea pagubei prin infracțiune,

măsurile preventive.

Or, obiectul hotărârii penale în

procedura art. 278 C. proc. pen., cazul în speță, este plângerea părții

vătămate în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor

procurorului de netrimitere în judecată, care nu conferă cadrul procesual al

rezolvării unei acțiuni civile, decât dacă, în caz de admitere judecătorul

desființând rezoluția sau ordonanța atacate, reține cauza spre judecare, însă

în complet legal constituit, când dispozițiile privind judecata în primă

instanță și căile de atac se aplică în mod corespunzător, sentința de admitere

echivalând cu actul de trimitere în judecată, ceea ce nu este cazul în speță,

plângerea reclamanților fiind respinsă.

2.6. Ca atare, acțiunea reclamanților

nu trebuia respinsă de plano, ci trebuia examinată pe fond de instanța civilă,

cu încuviințarea și administrarea de probe directe în dovedirea culpei în

producerea accidentului, cu respectarea regulilor de procedură civilă, a

principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, dosarele penale

generate de producerea accidentului având valoarea unor probe extrajudiciare.

procesual pasive ale societăților de asigurare și a Fondului de protecție nu au

fost legal soluționate, criticile cu acest obiect subsumabile motivelor de

nelegalitate mai sus arătate fiind și ele întemeiate

3.1. Motivarea deciziei atacate sub

aspectul calității procesuale a societăților de asigurare este contradictorie,

prima parte a expozeului privește neangajarea răspunderii lor în caz de

reținere a vinovăției asiguratului, pentru ca, în ultima parte să rețină lipsa

oricărei dovezi a reclamanților cu privire la existența unor raporturi juridice

ale autorului lor - conducătorul auto decedat în accident, cu vreuna din

societățile de asigurare, deși reclamant în cauză fiind și un minor, instanța

în aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. putea să ordone, din oficiu, orice

probă considera de cuviință sub acest aspect.

3.2. Pentru lipsa de calitate

procesual pasivă a Fondului de protecție decizia reține, de asemenea, culpa

exclusivă în producerea accidentului a șoferului decedat, autorul reclamanților,

contrar temeiurilor legale care antrenează obligația de despăgubire a acestui

pârât și care este independentă de existența sau nu a culpei în producerea

accidentului.

Dincolo de această constatare, decizia

atacată cu recurs este și contradictorie, deoarece, reținând lipsa oricărui

raport juridic a persoanei în cauză cu vreuna din societățile de asigurare,

automat se activa obligația de răspundere a Fondului de Protecție, sub acest

aspect nefiind posibil ca ambele categorii de persoane juridice cu atribuții în

acordarea de despăgubiri în caz de accidente auto să nu aibă calitate procesual

pasivă.

Cu privire la calitatea procesuală a F.P.V.S.

în caz de litigiu, sediul materiei îl constituie următoarele prevederi legale:

Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 32/2002

modificată, privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor: „Toți

asigurătorii autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule, trebuie să constituie F.P.V.S.,

denumit în continuare Fond".

Art. 25 alin. (10) lit. b) din Legea nr.

32/2000 modificată: Fondul se constituie în scopul „de a despăgubi persoanele

păgubite prin accidente de vehicule, dacă:

- vehiculul, respectiv tramvaiul, care

a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru

răspunderea civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate

că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare proprietarul acesteia avea

obligația să încheie o astfel de asigurare".

Art. 61 din Legea nr. 136/1995 privind

asigurările și reasigurările în România, modificată, cu un obiect de

reglementare aproape identic cu cel al art. 25 din Legea nr. 32/2000, a fost

abrogat prin art. IV din Legea nr. 113/2006 cu data de 3 noiembrie 2006 când

Fondul a fost preluat de Asociația Fondul de protecție de la administratorul

desemnat. Prin același articol a fost introdus în Legea nr. 32/2002, art. 25

suscitat, în vigoare cu data aderării României la Uniunea Europeană.

Ordinul nr. 1 din 4 martie 2008 al CSA

a fost modificat și el prin Ordinul nr. 13/2008 pentru modificarea Normelor

privind Fondul de protecție a victimelor străzii.

Fondul de

protecție este, așadar, o asociație, persoană juridică de

drept privat, fără scop patrimonial,

constituită de toți asigurătorii

autorizați

să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii

produse

prin accidente de vehicule (art. 25 alin. (1), (2), Legea nr. 32/2000).

Scopul

constituirii este: a) de a furniza informații persoanelor vătămate prin

accidente de vehicule în calitate de centru de informare

(CEDAM); b) de a despăgubi persoanele

păgubite prin accidente de vehicule dacă: - vehiculul, respectiv tramvaiul,

care a provocat

accidentul a rămas

neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere

civilă pentru pagube

produse prin accidente de vehicule, cu toate că,

în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia

avea obligația să încheie o astfel de asigurare.

Rezultă, așadar,

că Fondul de protecție, cum o exprimă chiar

denumirea, nu este obligat prin

lege să răspundă pentru cel vinovat de producerea accidentului între el și

aceștia neexistând nicio legătură, și

deci

nici să răspundă delictual pentru prejudiciul cauzat de acesta. Fondului nu i

se poate antrena o răspundere solidară cu persoana vinovată în temeiul art. 1003

C. civ., întrucât nu se află în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 1000 C.

civ.

Nu i se poate antrena o astfel de

răspundere nici în baza legii speciale pentru că legea specială nu o prevede,

iar în lipsa unei

stipulații legale,

conform art. 1041 C. civ., obligația solidară nu se

prezumă.

Prin voința

legiuitorului, Fondul de Protecție este chemat să despăgubească victima

străzii, în scop de protecție, independent de ideea de răspundere civilă și

deci de culpă în producerea prejudiciului.

Procesual, Fondul

de protecție, constituit fiind din asigurătorii de

răspundere civilă obligatorie are

poziția asigurătorului de RCA dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere

civilă obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima

străzii se stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind

aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii RCA pentru prejudicii

produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România

la data producerii accidentului (art. 6 alin. (2)

din Norme).

Potrivit Normelor (art. 10) Fondul de

Protecție este obligat să despăgubească persoanele prejudiciate în termen de

maxim 90 de zile de la avizarea daunei iar dacă persoanele prejudiciate au

înaintat acțiune în justiție împotriva persoanei sau persoanelor responsabile

pentru repararea prejudiciului, în baza hotărârii judecătorești, „Fondul are

legitimare pasivă în calitate de garant al obligației de despăgubire, în

limitele și în condițiile prevăzute de reglementările în vigoare" (art. 11

din Norme).

Rezultă, așadar,

că obligația de despăgubire a Fondului devine

operantă la cererea persoanei prejudiciate și ea trebuie

realizată în termen de 90 de zile sub sancțiunea plății de penalități de 0,1%

din

suma de despăgubire cuvenită, pe

fiecare zi de întârziere (art. 10 alin. (2)

din Norme) iar în caz de litigiu persoana prejudiciată își poate

exercita

drepturile legale împotriva Fondului, acesta având legitimare

procesual pasivă în situația reglementată de art. 25 alin. (10) lit. b) din

Legea nr. 32/2000, modificată.

Așadar, în măsura

în care s-a reținut lipsa unui raport juridic cu

societățile de asigurare chemate în judecată, Fondul de

Protecție avea legitimare procesual pasivă în

calitate de garant al obligației de despăgubire, conform art. 11 din Norme,

decizia atacată

fiind nelegală și sub acest aspect.

Drept urmare,

având în vedere considerentele care preced, înalta Curte va admite recursul în

raport de art. 304.5 cu trimitere la art. 105

alin. (2) C. proc. civ. și art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.,

în care acesta se încadrează, va casa

decizia atacată și va trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță

de apel pentru ca, în aplicarea art. 297 alin. (1), prima teză, C. proc. civ.

aceasta anulând sentința să judece procesul cu evocarea fondului, urmând a da

eficiență art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la problemele de drept

dezlegate prin prezenta decizie de casare și necesitatea administrării de

probe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți

P.A.R.

, P.A.R. pentru P.A., P.H., P.R. și S.

H.M.R.

împotriva deciziei civile nr. 282/A din

19

decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția a

Il-a civilă,

în dosarul nr. 2211.1/115/2009.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi

13 noiembrie 2012