ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4463/2012

În ce privește motivul de recurs privind competența materială în raport de natura litigiului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., acesta nu poate fi primit, deoarece, pe de o parte, problema competenței, teritoriale și prin efectul soluției, problema competenței materiale, au fost hotărâte irevocabil în primul ciclu procesual, iar, pe de altă parte, și în lipsa unei hotărâri asupra competenței, competența aparține instanței comerciale atrasă fiind în speță de incidența art. 56 C. com. 1.1 Este întemeiată, însă, critica recurenților cu privire la aplicarea art. 720 C. proc. civ., a cărui incidență a fost reținută prin decizia instanței de apel, critică care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Aceasta deoarece, pe de o parte, în considerarea faptului că în primul ciclu procesual instanța de recurs a admis recursul reclamanților și a trimis cauza la tribunal pentru continuarea judecății, tară un impediment sub acest aspect, iar, pe de altă parte, în speță, competența comercială fiind atrasă în baza art. 56 C. com., față de reclamanți, persoane fizice necomercianți, se aplică normele civile, de drept civil, neincumbându-le, deci, obligația instituită de art. 720 1 C. proc. civ. care are consistența unei obligații profesionale a comercianților. 1.1.1 Constatarea este confirmată prin chiar denumirea Capitolului XIV C. proc. civ., căruia îi este subsumat art. 720 cu care acesta debutează: „Dispoziții privind soluționarea litigiilor dintre profesioniști", modificat prin Legea nr. 71/2011 și susținută prin conținutul art. 720 3 C. proc. civ. cu privire la datele reclamantului în cererea pe care o promovează, care-l configurează drept comerciant, dincolo de argumentul de interpretare că, în forma sa modificată, procedura prealabilă întemeiată pe art. 720 C. proc. civ. privește litigii derivate din raporturi juridice contractuale, nu și delictuale, cum sunt cele de față, modificare în vigoare la data pronunțării deciziei atacate.

Criticile recurenților reclamanți cu privire la neexaminarea acțiunii pe fond și greșita soluționare a acesteia pe excepții, fără administrarea de probe de către instanța civilă pentru probarea culpei pârâtului, cât timp reclamanții nu au formulat pretenții în procesul penal, critici formulate în apel aplicat la accesul lor la instanța civilă și la greșita admitere a incidenței art. 22 C. proc. pen. și a autorității de lucru judecat pe care acesta îl instituie, asumate și în recurs, sunt fondate în raport de art. 304.5, 7și 9 C. proc. civ. în care acestea se încadrează. 2.1. Reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în despăgubiri civile, în răspundere delictuală, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 - 1003 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, art. 8-13 din Ordinul CSA nr. 3116/05, ca urmare a accidentului auto produs la 22 octombrie 2006 în orașul Anina, în care au fost implicate autovehiculele autorului reclamantului decedat în accident și cel al pârâtului S.V. 2.2. Instanța de fond reținând incidența art. 22 C. proc. pen., respectiv autoritatea de lucru judecat a hotărârilor instanței penale a respins acțiunea față de pârâtul S.V., șofer implicat în accident și comitentul său SC D.T.F. SRL, iar față de societățile de asigurare și Fondul de protecție, pentru lipsa calității procesual pasive în lipsa existenței unei polițe de asigurare a autorului reclamanților, decedat în accident și a lipsei vinovăției pârâtului S.V. constatată penal. Soluția instanței de fond a fost confirmată prin decizia atacată cu recursul de față, criticile apelanților cu privire la incidența art. 22 C. proc. pen. și cu privire la dreptul de acces la instanța civilă, asumate drept critici și în recurs, fiind înlăturate prin considerentele deciziei, ultima dintre acestea, cu motivarea laconică a caracterului imperativ al normelor de procedură, fără o precizare a caracterului lor, de la care părțile nu pot deroga. Se constată, așadar, că temeiul respingerii acțiunii atât față de pârâtul S.V., șoferul implicat în accident, și implicit față de comitentul SC D.T.F. SRL, cât și față de pârâtul F.P.V.S. precum și a respingerii apelului a constat în lipsa vinovăției pârâtului persoană fizică, reținută a fi fost constatată prin decizie penală definitivă, împrejurare față de care, reținându-se incidența art. 22 C. proc. pen., nu s-a mai administrat nicio probă în dovedirea îndeplinirii condițiilor art. 998 și urm. C. civ. 2.

Instanțele au făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 998 și urm. C. civ. raportat la art. 22 C. proc. pen. Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia". 2.

Hotărârea definitivă a instanței penale în accepțiunea textului citat este hotărârea cu care se finalizează un proces penal de către instanțele de judecată învestite de parchetul competent prin actul de trimitere în judecată, proces în cadrul căruia părțile vătămate sub aspect civil au posibilitatea și cadrul procesual să se constituie în părți civile, să-și poată formula pretenții și administra probe în dovedirea acestora, pe aceleași temeiuri de drept pe care își pot întemeia și o acțiune civilă pe cale separată. Art. 22 C. proc. pen. de la data edictării lui a avut ca obiect hotărârea definitivă a instanței penale pronunțată în cadrul procedurii care formează obiectul Titlului II al Codului de procedură penală: „Judecata", iar nu în cadrul Titlului I „Urmărirea penală" în care rolul instanței de judecată este limitat la verificarea soluționării plângerii penale formulate în cadrul procedurii art. 278 1 C. proc. pen. , procedură introdusă ulterior în Codul de procedură penală, și care se finalizează cu o soluție de respingere sau de admitere a plângerii persoanei vătămate, cu distincțiile care urmează, iar nu cu o eventuală soluție de achitare sau de condamnare. 2.

Prin urmare, motivarea de către instanța de fond a incidenței autorității de lucru judecat a deciziilor penale cât privește vinovăția în producerea accidentului, confirmată de decizia din apel cu o motivare lacunară, prin înlăturarea criticilor apelanților sub aspectul neoperării acesteia și a principiului disponibilității în dreptul de acces la instanța civilă, sunt greșite iar soluțiile nelegale, deoarece autoritatea de lucru judecat privește o judecată penală finalizată cu o hotărâre definitivă prin care instanța penală pronunță una din soluțiile prevăzute de art. 343 - 348 C. proc. pen. În compunerea legală reglementată pentru judecata în fond, apel, recurs, judecată al cărui obiect constă în existența faptei și a vinovăției făptuitorului, stabilirea pedepsei, repararea pagubei prin infracțiune, măsurile preventive. Or, obiectul hotărârii penale în procedura art. 278 C. proc. pen., cazul în speță, este plângerea părții vătămate în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, care nu conferă cadrul procesual al rezolvării unei acțiuni civile, decât dacă, în caz de admitere judecătorul desființând rezoluția sau ordonanța atacate, reține cauza spre judecare, însă în complet legal constituit, când dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac se aplică în mod corespunzător, sentința de admitere echivalând cu actul de trimitere în judecată, ceea ce nu este cazul în speță, plângerea reclamanților fiind respinsă. 2.

Ca atare, acțiunea reclamanților nu trebuia respinsă de plano, ci trebuia examinată pe fond de instanța civilă, cu încuviințarea și administrarea de probe directe în dovedirea culpei în producerea accidentului, cu respectarea regulilor de procedură civilă, a principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, dosarele penale generate de producerea accidentului având valoarea unor probe extrajudiciare. 3. Nici excepțiile lipsei calității procesual pasive ale societăților de asigurare și a Fondului de protecție nu au fost legal soluționate, criticile cu acest obiect subsumabile motivelor de nelegalitate mai sus arătate fiind și ele întemeiate 3.1. Motivarea deciziei atacate sub aspectul calității procesuale a societăților de asigurare este contradictorie, prima parte a expozeului privește neangajarea răspunderii lor în caz de reținere a vinovăției asiguratului, pentru ca, în ultima parte să rețină lipsa oricărei dovezi a reclamanților cu privire la existența unor raporturi juridice ale autorului lor - conducătorul auto decedat în accident, cu vreuna din societățile de asigurare, deși reclamant în cauză fiind și un minor, instanța în aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. putea să ordone, din oficiu, orice probă considera de cuviință sub acest aspect. 3.2. Pentru lipsa de calitate procesual pasivă a Fondului de protecție decizia reține, de asemenea, culpa exclusivă în producerea accidentului a șoferului decedat, autorul reclamanților, contrar temeiurilor legale care antrenează obligația de despăgubire a acestui pârât și care este independentă de existența sau nu a culpei în producerea accidentului. Dincolo de această constatare, decizia atacată cu recurs este și contradictorie, deoarece, reținând lipsa oricărui raport juridic a persoanei în cauză cu vreuna din societățile de asigurare, automat se activa obligația de răspundere a Fondului de Protecție, sub acest aspect nefiind posibil ca ambele categorii de persoane juridice cu atribuții în acordarea de despăgubiri în caz de accidente auto să nu aibă calitate procesual pasivă. Cu privire la calitatea procesuală a F.P.V.S. în caz de litigiu, sediul materiei îl constituie următoarele prevederi legale: Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 32/2002 modificată, privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor: „Toți asigurătorii autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, trebuie să constituie F.P.V.S., denumit în continuare Fond". Art. 25 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 32/2000 modificată: Fondul se constituie în scopul „de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, dacă: - vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspunderea civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare proprietarul acesteia avea obligația să încheie o astfel de asigurare". Art. 61 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, modificată, cu un obiect de reglementare aproape identic cu cel al art. 25 din Legea nr. 32/2000, a fost abrogat prin art. IV din Legea nr. 113/2006 cu data de 3 noiembrie 2006 când Fondul a fost preluat de Asociația Fondul de protecție de la administratorul desemnat. Prin același articol a fost introdus în Legea nr. 32/2002, art. 25 suscitat, în vigoare cu data aderării României la Uniunea Europeană. Ordinul nr. 1 din 4 martie 2008 al CSA a fost modificat și el prin Ordinul nr. 13/2008 pentru modificarea Normelor privind Fondul de protecție a victimelor străzii. Fondul de protecție este, așadar, o asociație, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită de toți asigurătorii autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (art. 25 alin. (1), (2), Legea nr. 32/2000). Scopul constituirii este: a) de a furniza informații persoanelor vătămate prin accidente de vehicule în calitate de centru de informare (CEDAM); b) de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule dacă: - vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de asigurare. Rezultă, așadar, că Fondul de protecție, cum o exprimă chiar denumirea, nu este obligat prin lege să răspundă pentru cel vinovat de producerea accidentului între el și aceștia neexistând nicio legătură, și deci nici să răspundă delictual pentru prejudiciul cauzat de acesta. Fondului nu i se poate antrena o răspundere solidară cu persoana vinovată în temeiul art. 1003 C. civ., întrucât nu se află în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 1000 C. civ. Nu i se poate antrena o astfel de răspundere nici în baza legii speciale pentru că legea specială nu o prevede, iar în lipsa unei stipulații legale, conform art. 1041 C. civ., obligația solidară nu se prezumă. Prin voința legiuitorului, Fondul de Protecție este chemat să despăgubească victima străzii, în scop de protecție, independent de ideea de răspundere civilă și deci de culpă în producerea prejudiciului. Procesual, Fondul de protecție, constituit fiind din asigurătorii de răspundere civilă obligatorie are poziția asigurătorului de RCA dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima străzii se stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii RCA pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului (art. 6 alin. (2) din Norme). Potrivit Normelor (art. 10) Fondul de Protecție este obligat să despăgubească persoanele prejudiciate în termen de maxim 90 de zile de la avizarea daunei iar dacă persoanele prejudiciate au înaintat acțiune în justiție împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în baza hotărârii judecătorești, „Fondul are legitimare pasivă în calitate de garant al obligației de despăgubire, în limitele și în condițiile prevăzute de reglementările în vigoare" (art. 11 din Norme). Rezultă, așadar, că obligația de despăgubire a Fondului devine operantă la cererea persoanei prejudiciate și ea trebuie realizată în termen de 90 de zile sub sancțiunea plății de penalități de 0,1% din suma de despăgubire cuvenită, pe fiecare zi de întârziere (art. 10 alin. (2) din Norme) iar în caz de litigiu persoana prejudiciată își poate exercita drepturile legale împotriva Fondului, acesta având legitimare procesual pasivă în situația reglementată de art. 25 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 32/2000, modificată. Așadar, în măsura în care s-a reținut lipsa unui raport juridic cu societățile de asigurare chemate în judecată, Fondul de Protecție avea legitimare procesual pasivă în calitate de garant al obligației de despăgubire, conform art. 11 din Norme, decizia atacată fiind nelegală și sub acest aspect. Drept urmare, având în vedere considerentele care preced, înalta Curte va admite recursul în raport de art. 304.5 cu trimitere la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în care acesta se încadrează, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru ca, în aplicarea art. 297 alin. (1), prima teză, C. proc. civ. aceasta anulând sentința să judece procesul cu evocarea fondului, urmând a da eficiență art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie de casare și necesitatea administrării de probe.