ÎCCJ, decizie (scj.ro #82950)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82950) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prejudiciu

produs prin accidente de vehicule. Acțiune în răspundere civilă

delictuală. Calitatea procesuală pasivă a Fondului de

protecție a victimelor străzii

Cuprins

pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index

alfabetic: acțiune în

răspundere delictuală

-

accident rutier

- calitate procesuală pasivă

-

Fondul de protecție a Victimelor Străzii

Legea

nr. 136/1995, art. 61

Legea

nr. 32/2000, art. 25

1

C.

civ., art. 998, art. 1000, art. 1003, art. 1041

C.proc.

pen., art. 22

Fondul de

protecție a Victimelor Străzii, constituit de toți asiguratorii

autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă

pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, este chemat să

despăgubească victima străzii, în scop de protecție,

independent de ideea de răspundere civilă și, deci, de

culpă în producerea prejudiciului.

Prin urmare,

Fondul de Protecție este obligat să despăgubească

persoanele prejudiciate în termen de 90 de zile de la avizarea daunei, iar

dacă acestea au înaintat acțiune în justiție împotriva persoanei

sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în baza

hotărârii judecătorești, Fondul având legitimare procesuală

pasivă în calitate de garant al obligației de despăgubire, în

situația reglementată de art. 25

1

alin. (10) lit. b) din

Legea nr. 32/2000.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 4463 din 13 noiembrie 2012

Notă

:

În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod

civil

Prin sentința nr.

464 din 14 iunie 2011, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția

calității procesuale pasive a pârâților Fondul de Protecție

a Victimelor Străzii, SC A. SA și SC A.Ț. SA, acțiunea

promovată de reclamanții P.A.R., în nume propriu și ca

reprezentantă legală a minorului P.A., P.H., P.R. și S.H.M.R. în

contradictoriu cu acești pârâți fiind astfel respinsă.

Acțiunea reclamanților promovată în contradictoriu cu

pârâții S.V. și SC ­­­­­­­­­­D.T.F. SRL Felnac a fost, de asemenea,

respinsă prin aceeași sentință.

Instanța de fond a

reținut că la dosarul cauzei nu există o poliță RCA

care să fi fost încheiată de autorul reclamanților cu vreuna din

cele două pârâte, SC A.Ț. SA București și SC A. SA

București, în vigoare la data producerii accidentului, motiv pentru care

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

cele două pârâte s-a apreciat întemeiată în baza art. 41 alin. (1)

din Legea nr. 136/1995.

În ce privește

Fondul de Protecție a Victimelor Străzii București s-a apreciat

că lipsa calității procesuale pasive este justificată în

raport de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 care stabilește

condițiile în care Fondul plătește despăgubiri și de

faptul că instanțele penale au reținut că accidentul s-a

produs din culpa exclusivă a autorului reclamanților.

Prima instanță

a reținut incidența în speță a prevederilor art. 22 C. proc. pen., autoritatea de lucru judecat a deciziilor penale prin care s-a constatat

nevinovăția pârâtului S.V., conducătorul auto implicat în

accident, considerent pentru care s-a apreciat că acesta și comitentul

său SC D.T.F.T SRL nu răspund civil.

Prin decizia nr.

282/A din 19 decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul

declarat de reclamanți

, confirmând sentința, sub aspectul legalității

și temeiniciei.

Criticile

apelanților cu privire la competența instanțelor comerciale au

fost înlăturate cu motivarea că litigiul are o natură

comercială, conform art. 56 C. com., fapt din care rezultă și

obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile conform art. 720

1

C. proc. civ., nerespectată în cauză.

Criticile cu privire la

calitatea procesual pasivă a societăților de asigurare și a

Fondului de Protecție au fost înlăturate și ele cu motivarea

că reclamanții nu au făcut dovada existenței vreunui raport

contractual de asigurare cu acestea, și în lipsa unui raport juridic

și  a vinovăției pârâților soluția primei

instanțe s-a apreciat corectă și sub acest aspect.

În considerarea

împrejurării că prin deciziile penale s-a reținut

nevinovăția pârâtului S.V., soluția primei instanțe de

respingere a cererii față de acest pârât și  față de

SC D.T.F. SRL, în sensul că nu răspund civil, s-a apreciat, de

asemenea, corectă.

Critica apelanților

privind incidența art. 22 C. proc. pen. și greșita reținere

a autorității de lucru judecat în baza acesteia și privind nerespectarea

principiului disponibilității în procesul civil și a dreptului

de a le fi soluționată cererea de o instanță civilă, a

fost înlăturată prin decizia atacată, opunându-se prin

considerente caracterul imperativ al normelor procedurale de la care părțile

nu pot deroga.

În contra

deciziei instanței de apel au promovat recurs reclamanții

.

În dezvoltarea motivelor

de nelegalitate, recurenții au dezvoltat criticile care urmează:

- acțiunea cu care

a fost învestită instanța este o acțiune civilă, promovată

de persoane fizice, unele dintre acestea minori, prin care se solicită

și obligarea la prestații periodice cu titlu de despăgubire,

competența aparținând instanței civile, nu comerciale, așa

încât greșit a fost soluționată de instanța comercială

și greșit s-a reținut în speță incidența art. 720

1

C. proc. civ.;

- acțiunea

promovată de minor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 – 1003 C. civ., art. 49 – 50 din Legea nr. 136/1995 și ea trebuia examinată pe fond pentru a

se stabili răspunderea, nu pe excepții, instanța penală

nefiind sesizată cu acțiunea minorului;

- vinovăția

penală diferă de culpa civilă, aceasta din urmă având o

arie mult mai largă, putând exista răspundere civilă chiar

dacă nu există infracțiune, iar constatarea unui accident rutier,

cazul în speță, o face numai polițistul rutier conform art. 2

din O.U.G. nr. 195/2002, relevante sub aspectul probelor fiind și

infracțiunile disjunse privind pe conducătorul auto pârât, de

părăsire a locului accidentului;

- indiferent de culpa

conducătorului în accidentul auto, minorul trebuia despăgubit,

conform Directivei 2009/103/CE victima nu rămâne nedespăgubită,

chiar în lipsa unei asigurări RCA, directivă ce a fost transpusă

de legislația internă.

Recurenții au

precizat că motivele de apel sunt susținute și în recursul de

față, recursul fiind motivat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 3, 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimatul Fondul

de Protecție a Victimelor Străzii a depus întâmpinare prin care a

solicitat respingerea recursului

și menținerea deciziei atacate.

Intimatul a solicitat

să se constate că decizia este corectă sub aspectul

reținerii lipsei sale de calitate procesuală pasivă.

Rezoluția de

scoatere de sub urmărire penală prin care s-a constatat

vinovăția autorului reclamanților recurenți este

definitivă, iar în această situație devin incidente prevederile

art. 22 alin. (1) C. proc. pen., nefiind întrunite condițiile

răspunderii delictuale față de pârâtul S.V. în absența

vinovăției lui, a susținut intimatul. Calitatea Fondului este de

garant al obligației de despăgubire și în lipsa

vinovăției pârâtului această obligație nu poate interveni,

hotărârea atacată fiind legală sub acest aspect.

Recursul este

fondat pentru considerentele care urmează:

de recurs privind competența materială în raport de natura

litigiului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., acesta nu poate fi primit, deoarece, pe de o parte, problema competenței

teritoriale și prin efectul soluției problema competenței

materiale au fost hotărâte irevocabil în primul ciclu procesual, iar, pe

de altă parte, și în lipsa unei hotărâri asupra

competenței, competența aparține instanței comerciale

atrasă fiind în speță de incidența art. 56 C. com.

1.1 Este

întemeiată, însă, critica recurenților cu privire la aplicarea

art. 720

1

C. proc. civ., a cărui incidență a fost

reținută prin decizia instanței de apel, critică care se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, pe de

o parte, în considerarea faptului că în primul ciclu procesual

instanța de recurs a admis recursul reclamanților și a trimis

cauza la tribunal pentru continuarea judecății, fără un

impediment sub acest aspect, iar, pe de altă parte, în speță,

competența comercială fiind atrasă în baza art. 56 C. com., față de reclamanți, persoane fizice necomercianți, se aplică

normele civile, de drept civil, neincumbându-le, deci, obligația

instituită de art. 720

1

C. proc. civ. care are consistența

unei obligații profesionale a comercianților.

1.1.1 Constatarea este

confirmată prin chiar denumirea Capitolului XIV din Codul de

procedură civilă, căruia îi este subsumat art. 720

1

cu care acesta debutează: „

Dispoziții privind soluționarea

litigiilor dintre profesioniști

”, modificat prin Legea nr. 71/2011

și susținută prin conținutul art. 720

3

C. proc. civ. cu privire la datele reclamantului în cererea pe care o

promovează, care-l configurează drept comerciant, dincolo de

argumentul de interpretare că, în forma sa modificată, procedura

prealabilă întemeiată pe art. 720

1

C. proc. civ. privește litigii derivate din raporturi juridice contractuale, nu și delictuale,

cum sunt cele de față, modificare în vigoare la data

pronunțării deciziei atacate.

recurenților-reclamanți cu privire la neexaminarea acțiunii pe

fond și greșita soluționare a acesteia pe excepții,

fără administrarea de probe de către instanța civilă

pentru probarea culpei pârâtului, cât timp reclamanții nu au formulat

pretenții în procesul penal, critici formulate în apel aplicat la accesul

lor la instanța civilă și la greșita admitere a

incidenței art. 22 C. proc. pen. și a autorității de lucru

judecat pe care acesta îl instituie, asumate și în recurs, sunt fondate în

raport de art. 304 pct. 5, 7și 9 C. proc. civ. în care acestea se încadrează.

2.1 Reclamanții au

învestit instanța de judecată cu o acțiune în despăgubiri

civile, în răspundere delictuală, întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 998 – 1003 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995,

art. 8-13 din Ordinul CSA nr. 3116/05, ca urmare a accidentului auto produs la

22 octombrie 2006 în orașul Anina, în care au fost implicate

autovehiculele autorului reclamantului decedat în accident și cel al

pârâtului S.V.

2.2 Instanța de

fond, reținând incidența art. 22 C. proc. pen., respectiv autoritatea de lucru judecat a hotărârilor instanței penale, a respins

acțiunea față de pârâtul S.V., șofer implicat în accident

și comitentul său SC D.T.F. SRL, iar față de

societățile de asigurare și Fondul de protecție, pentru

lipsa calității procesuale pasive în lipsa existenței unei

polițe de asigurare a autorului reclamanților, decedat în accident

și a lipsei vinovăției pârâtului S.V., constatată penal.

Soluția

instanței de fond a fost confirmată prin decizia atacată cu

recursul de față, criticile apelanților cu privire la

incidența art. 22 C. proc. pen. și cu privire la dreptul de acces la

instanța civilă, asumate drept critici și în recurs, fiind

înlăturate prin considerentele deciziei, ultima dintre acestea, cu

motivarea laconică a caracterului imperativ al normelor de procedură,

fără o precizare a caracterului lor, de la care părțile nu

pot deroga.

2.3 Se constată,

așadar, că temeiul respingerii acțiunii atât față de

pârâtul S.V., șoferul implicat în accident, și implicit

față de comitentul SC D.T.F. SRL, cât și față de

pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, precum și a

respingerii apelului a constat în lipsa vinovăției pârâtului

persoană fizică, reținută a fi fost constatată prin

decizie penală definitivă, împrejurare față de care,

reținându-se incidența art. 22 C. proc. pen., nu s-a mai administrat nicio probă în dovedirea îndeplinirii condițiilor art. 998 și

urm. C. civ.

2.4. Instanțele au

făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 998

și urm. C. civ. raportat la art. 22 C. proc. pen.

Potrivit art. 22 alin.

(1) C. proc. pen., „

Hotărârea definitivă a instanței penale

are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care

judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.

2.4. Hotărârea

definitivă a instanței penale, în accepțiunea textului citat,

este hotărârea cu care se finalizează un proces penal de către

instanțele de judecată învestite de parchetul competent prin actul de

trimitere în judecată, proces în cadrul căruia părțile

vătămate sub aspect civil au posibilitatea și cadrul procesual

să se constituie în părți civile, să-și poată

formula pretenții și administra probe în dovedirea acestora, pe

aceleași temeiuri de drept pe care își pot întemeia și o

acțiune civilă pe cale separată.

Art. 22 C. proc. pen. de la data edictării lui a avut ca obiect hotărârea definitivă a

instanței penale pronunțată în cadrul procedurii care

formează obiectul Titlului II al Codului de procedură penală: „

Judecata”,

iar nu în cadrul Titlului I „

Urmărirea penală”

în care rolul

instanței de judecată este limitat la verificarea

soluționării plângerii penale formulate în cadrul procedurii art. 278

1

C. proc. pen., procedură introdusă ulterior în Codul de procedură

penală, și care se finalizează cu o soluție de respingere

sau de admitere a plângerii persoanei vătămate, cu distincțiile

care urmează, iar nu cu o eventuală soluție de achitare sau de

condamnare.

2.5. Prin urmare,

motivarea de către instanța de fond a incidenței

autorității de lucru judecat a

deciziilor penale

cât

privește vinovăția în producerea accidentului, confirmată

de decizia din apel cu o motivare lacunară, prin înlăturarea

criticilor apelanților sub aspectul neoperării acesteia și a

principiului disponibilității în dreptul de acces la instanța

civilă, sunt greșite, iar soluțiile nelegale, deoarece

autoritatea de lucru judecat privește o judecată penală

finalizată cu o hotărâre definitivă prin care instanța

penală pronunță una din soluțiile prevăzute de art.

343– 348 C. proc. pen. în compunerea legală reglementată pentru

judecata în fond, apel, recurs, judecată al cărui obiect  constă

în existența faptei și a vinovăției făptuitorului,

stabilirea pedepsei, repararea pagubei prin infracțiune, măsurile

preventive.

Or, obiectul

hotărârii penale în procedura art. 278

1

C. proc. pen., cazul în speță, este plângerea părții vătămate în fața

judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor

procurorului de netrimitere în judecată, care nu conferă cadrul

procesual al rezolvării unei acțiuni civile, decât dacă, în caz

de admitere, judecătorul, desființând rezoluția sau

ordonanța atacate, reține cauza spre judecare, însă în complet

legal constituit, când dispozițiile privind judecata în primă

instanță și căile de atac se aplică în mod

corespunzător, sentința de admitere echivalând cu actul de trimitere

în judecată, ceea ce nu este cazul în speță, plângerea

reclamanților fiind respinsă.

2.6 Ca atare,

acțiunea reclamanților nu trebuia respinsă de plano, ci trebuia

examinată pe fond de instanța civilă, cu încuviințarea

și administrarea de probe directe în dovedirea culpei în producerea

accidentului, cu respectarea regulilor de procedură civilă, a

principiilor contradictorialității și al dreptului la

apărare, dosarele penale generate de producerea accidentului având

valoarea unor probe extrajudiciare.

lipsei calității procesuale pasive ale societăților de

asigurare și a Fondului de protecție nu au fost legal

soluționate, criticile cu acest obiect subsumabile motivelor de

nelegalitate mai sus arătate fiind și ele întemeiate

3.1 Motivarea deciziei

atacate sub aspectul calității procesuale a societăților de

asigurare este contradictorie, prima parte a expozeului privește

neangajarea răspunderii lor în caz de reținere a vinovăției

asiguratului, pentru ca, în ultima parte să rețină lipsa

oricărei dovezi a reclamanților cu privire la existența unor

raporturi juridice ale autorului lor – conducătorul auto decedat în

accident, cu vreuna din societățile de asigurare, deși reclamant

în cauză fiind și un minor, instanța, în aplicarea art. 129

alin. (5) C. proc. civ. putea să ordone, din oficiu, orice probă

considera de cuviință sub acest aspect.

3.2 Pentru lipsa de

calitate procesuală pasivă a Fondului de protecție decizia

reține, de asemenea, culpa exclusivă în producerea accidentului a

șoferului decedat, autorul reclamanților, contrar temeiurilor legale

care antrenează obligația de despăgubire a acestui pârât și

care este independentă de existența sau nu a culpei în producerea accidentului.

Dincolo de această

constatare, decizia atacată cu recurs este și contradictorie,

deoarece, reținând lipsa oricărui raport juridic a persoanei în

cauză cu vreuna din societățile de asigurare, automat se activa

obligația de răspundere a Fondului de Protecție, sub acest

aspect nefiind posibil ca ambele categorii de persoane juridice cu

atribuții în acordarea de despăgubiri în caz de accidente auto

să nu aibă calitate procesuală pasivă.

Cu privire la calitatea

procesuală a Fondului pentru Protecția Victimelor Străzii în caz

de litigiu, sediul materiei îl constituie următoarele prevederi legale:

Art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 32/2000 modificată, privind activitatea de asigurare și

supravegherea asigurărilor:

„Toți asigurătorii

autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă

pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule... trebuie să

constituie Fondul de protecție a victimelor străzii, denumit în

continuare Fond”.

Art. 25 alin. (10) lit.

b) din Legea nr. 32/2000 modificată: Fondul se constituie în scopul

„de

a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule,

dacă:

- vehiculul,

respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat

sau

nu era asigurat pentru răspunderea civilă pentru pagube produse prin

accidente de vehicule

, cu toate că, în conformitate cu prevederile

legale în vigoare proprietarul acesteia avea obligația să încheie o

astfel de asigurare”.

Art. 61 din Legea nr.

136/1995 privind asigurările și reasigurările în România,

modificată, cu un obiect de reglementare aproape identic cu cel al art. 25

din Legea nr. 32/2000, a fost abrogat prin art. IV din Legea nr. 113/2006 cu

data de 3 noiembrie 2006 când Fondul a fost preluat de Asociația Fondul de

protecție de la administratorul desemnat. Prin același articol a fost

introdus în Legea nr. 32/2000 art. 25 suscitat, în vigoare cu data

aderării României la Uniunea Europeană.

Ordinul nr. 1/4 martie

2008 al CSA a fost modificat și el prin Ordinul nr. 13/2008 pentru

modificarea Normelor privind Fondul de protecție a victimelor

străzii.

Fondul de protecție

este, așadar, o asociație, persoană juridică de drept

privat, fără scop patrimonial, constituită de toți

asiguratorii autorizați să practice asigurarea de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule [art. 25 alin.

(1), (2) Legea nr. 32/2000].

Scopul constituirii

este: a) de a furniza informații persoanelor vătămate prin

accidente de vehicule în calitate de centru de informare (CEDAM); b) de a

despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule dacă: -

vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas

neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru

pagube produse prin accidente de vehicule, cu toate că, în conformitate cu

prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația

să încheie o astfel de asigurare.

Rezultă,

așadar, că Fondul de protecție, cum o exprimă chiar

denumirea, nu este obligat prin lege să răspundă pentru cel

vinovat de producerea accidentului, între el și acesta neexistând nicio

legătură, și deci nici să răspundă delictual

pentru prejudiciul cauzat de acesta. Fondului nu i se poate antrena o

răspundere solidară cu persoana vinovată în temeiul art. 1003 C. civ., întrucât nu se află în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 1000 C. civ.

Nu i se poate antrena o

astfel de răspundere nici în baza legii speciale pentru că legea

specială nu o prevede, iar în lipsa unei stipulații legale, conform

art. 1041 C. civ., obligația solidară nu se prezumă.

Prin voința

legiuitorului, Fondul de Protecție este chemat să

despăgubească victima străzii, în scop de protecție,

independent de ideea de răspundere civilă și deci de culpă

în producerea prejudiciului.

Procesual, Fondul de

protecție, constituit fiind din asigurătorii de răspundere civilă

obligatorie, are poziția asigurătorului de RCA dacă vehiculul ar

fi fost asigurat de răspundere civilă obligatorie, fapt pentru care

cuantumul prejudiciului suferit de victima străzii se stabilește în

strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în

domeniul asigurărilor obligatorii RCA pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului

[art. 6 alin. (2) din Norme].

Potrivit Normelor (art.

10) Fondul de Protecție este obligat să despăgubească

persoanele prejudiciate în termen de maxim 90 de zile de la avizarea daunei,

iar dacă persoanele prejudiciate au înaintat acțiune în justiție

împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea

prejudiciului, în baza hotărârii judecătorești,

„Fondul are

legitimare pasivă în calitate de garant al obligației de

despăgubire, în limitele și în condițiile prevăzute de

reglementările în vigoare”

(art. 11 din Norme).

Rezultă,

așadar, că obligația de despăgubire a Fondului devine operantă

la cererea persoanei prejudiciate și ea trebuie realizată în termen

de 90 de zile sub sancțiunea plății de penalități de

0,1% din suma de despăgubire cuvenită, pe fiecare zi de întârziere

[art. 10 alin. (2) din Norme], iar în caz de litigiu persoana prejudiciată

își poate exercita drepturile legale împotriva Fondului, acesta având

legitimare procesuală pasivă în situația reglementată de

art. 25 alin. (10) lit. b) din Legea nr. 32/2000, modificată.

Așadar, în

măsura în care s-a reținut lipsa unui raport juridic cu

societățile de asigurare chemate în judecată, Fondul de

Protecție avea legitimare procesuală pasivă în calitate de

garant al obligației de despăgubire, conform art. 11 din Norme,

decizia atacată fiind nelegală și sub acest aspect.

Drept urmare, având în

vedere considerentele care preced, Înalta Curte a admis recursul în raport de

art. 304 pct. 5 cu trimitere la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în care acesta se încadrează, a casat

decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de apel pentru ca, în aplicarea art. 297 alin. (1) prima

teză C. proc. civ., aceasta, anulând sentința, să judece

procesul cu evocarea fondului, urmând a da eficiență art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. cu privire la problemele de drept dezlegate prin prezenta

decizie de casare și necesitatea administrării de probe.