ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 354/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 354/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 771 din 23

aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

formulată de reclamanta D.M.C.C., în contradictoriu cu pârâții M.B. prin P.G.,

E.N.A.Z., P.S.S.I. și P.S.J. prin care a solicitat să se constate, în

contradictoriu cu M.B. prin P.G., nevalabilitatea titlului statului cu privire

la imobilul teren situat în București, sector 5, str. Nanu Muscel; să constate

în contradictoriu cu M.B. prin P.G. și pârâta E.N.A.Z. nevalabilitatea

contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 3172 din 12 mai 1986

la Notariatul de Stat, transcris sub nr. 1593 din 12 mai 1986; să constate în

contradictoriu cu toți pârâții existența dreptului de proprietate al reclamantei

asupra imobilului și să oblige pârâții să lase reclamantei imobilul în deplină

proprietate și liniștită posesie.

În ce privește primul capăt de cerere

s-a reținut că imobilul situat în București, sector 5, str. Nanu Muscel, format

din teren în suprafață de 280,28 m.p. și construcție cu subsol, parter și etaj,

este proprietatea unor persoane fizice, respectiva pârâților P.S.S.I. și P.S.J.,

iar nu proprietate de stat.

Interpretând cererea în lumina

dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., astfel cum a solicitat reclamanta și față

de refuzul expres al acesteia de a preciza acțiunea, tribunalul a procedat la

analiza cererii în ceea ce privește terenul, având în vedere că reclamanta, în

cererea introductivă la instanță face referire la art. 30 alin. (2) din Legea

nr. 58/1974.

Tribunalul a reținut că reclamanta nu

a făcut dovada că terenul a fost preluat în proprietatea statului cu încălcarea

dispozițiilor art. 481 C. civ., fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Neîntemeiat este și capătul nr. 2 de

cerere în care reclamanta a solicitat instanței să constate în contradictoriu

cu M.B. prin P.G. și pârâta E.N.A.Z. nevalabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3172 din 12 mai 1986 la Notariatul de

Stat, transcris sub nr. 1593 din 12 mai 1986.

Întrucât reclamanta a refuzat să

precizeze acțiunea, în sensul dacă se invocă o cauză de nulitate, tribunalul, a

avut în vedere motivele invocate, a analizat valabilitatea contractului sub

toate aspectele.

Tribunalul a reținut că reclamanta nu

a administrat probe din care să rezulte obligația de înstrăinare a imobilului,

iar simpla existență a dispozițiilor Legii nr. 4/1973 creează numai o prezumție

simplă.

S-a mai reținut că, deși i s-a

solicitat reclamantei să îți precizeze acțiunea, reclamanta a susținut că este

dreptul său, potrivit principiului disponibilității ca acțiunea să fie judecată

„exact așa” cum a fost formulată, astfel cum rezultă din notele depuse la data

de 14 aprilie 2008.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta susținând că, greșit s-a reținut că nu a dovedit trecerea terenului

la stat fără o dreaptă despăgubire, în realitate dovada trecerii la stat a

terenului este cuprinsă în contractul de vânzare cumpărare din 1986.

Instanța nu a analizat valabilitatea

contractului autentificat sub nr. 3172 din 12 mai 1986 sub toate aspectele. Nu

s-a avut în vedere că dispozițiile Legii nr. 4/1973 au pus-o în situația de a

înstrăina unul dintre imobilele deținute, deși nu dorea acest lucru, fapt ce

valorează lipsă de consimțământ. Ca atare, cumpărătoarea E.N.A.Z. nu poate

opune buna sa credință în condițiile în care știa că imobilul pe care îl

cumpăra era supus prevederilor Legii nr. 4/1973.

De asemenea, la soluționarea apelului

trebuiau aplicate prioritar normele internaționale. În baza acestora trebuia

analizat că statul nu a dobândit nici un drept asupra terenului din str. Nanu

Muscel, sector 5 și nici nu putea „inventa” un drept ca să-i

transmită/constituie în mod valabil

atâta

vreme cât asupra bunului revendicat exista născut un drept de proprietate

(al

apelantei - reclamante), drept care nu se stinge prin neuz, întrucât acțiunea

în justiție prin care se apără acesta este imprescriptibilă extinctiv.

Intimata E.N.A.Z. nu putea nici ea

dobândi proprietatea asupra construcției din str. Nanu Muscel, sector 5, pentru

că actul pe care l-a încheiat apelanta - reclamantă cu aceasta este rezultatul

unei obligații legale arbitrare, iar nu a voinței acesteia. Nerespectarea

obligației impuse de lege ducea la trecerea imobilului la stat prin decizie

administrativă [(art. 52 alin. (2) din Legea nr. 4/1973)].

Prin întâmpinare, intimați au invocat

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamantă prin

raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 precum și excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru a cere anularea contractului de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 3172/1986.

Curtea de Apel București, prin decizia

civilă nr. 520/ A din 19 mai 2012, a respins excepțiile invocate de intimați, a

admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei E.N.A.Z. și a respins

apelul.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului material la acțiune

având

ca obiect anularea actului de înstrăinare din 1986, Curtea a constatat că,

în

esență, intimații au invocat faptul că singurul motiv de nulitate posibil, prin

raportare la împrejurările cauzei și la celelalte aspecte invocate de

reclamantă, este reprezentat de viciul violenței, care fiind un viciu de

consimțământ, atrage o nulitate relativă, acțiunea în declararea acestei

nulității fiind prescriptibilă în termen de trei ani de la data încetări

împrejurării violente, care se identifică în speță cu momentul: ianuarie 1990

când a avut loc căderea regimului comunist și abrogarea prin Decretul nr. 9/1989

a Decretului nr. 189/1977 și a Decretului nr. 223/1974.

Cu privire la inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare s-a reținut că imobilul nu a fost preluat abuziv, iar

acțiunea în revendicare formulată de reclamantă este o acțiune întemeiată pe

dreptul comun, reprezentat de prevederile art. 480 C. civ., care din

perspectiva reglementărilor în vigoare la acest moment este admisibilă.

Raportându-se și la dispozițiile art.

6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, Curtea a apreciat

că nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de

reclamantă, aceasta având dreptul la examinarea pe fond a pretențiile deduse

judecății, existența sau inexistența unui bun în patrimoniul apelantei

reclamante constituind o chestiune de ține de temeinicia acțiunii și nu de

admisibilitatea acesteia.

Pentru aceste motive, Curtea a

considerat că se impune respingerea acestei excepții.

În ceea ce privește excepția lipsei

capacității procesuale de folosință a intimatei pârâte E.N.A.Z., Curtea a

constatat că este întemeiată, aceasta fiind decedată la momentul introducerii

acțiunii. Pentru aceste motive, excepția a fost admisă.

Referitor la nevalabilitatea titlului

statului instanța a avut în vedere că trecerea în proprietatea statului a

terenului aferent construcției se realiza cu plata unei despăgubiri, stabilită

potrivit prevederilor art. 56 din Legea nr. 4/1973. Simpla preluare a unui bun

din proprietatea unui particular nu constituie prin ea însăși o privare de

proprietate, în măsura în care este prevăzută de lege. De altfel, prevederile

art. 30 din Legea nr. 58/1974 respectă aceste exigențe, impunând în mod expres

plata unei despăgubiri, menite să înlocuiască valoarea terenului care a trecut

în proprietatea statului în aceste condiții. De asemenea, nu trebuie, omis și

faptul că prețul de înstrăinare a imobilului cuprindea și valoarea terenului,

dacă nu total în toate cazurile, cel puțin parțial.

În privința celui de-al treilea motiv

de apel, referitor la nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare

încheiat în anul 1986, Curtea a constatat că prima instanță a analizat

validitatea actului sub aspectul existenței consimțământului reclamantei la

înstrăinarea imobilului în litigiu, reținând în esență că acesta a existat, în

condițiile în care apelanta cunoștea legislația în vigoare la nivelul anului

1986 și era conștientă de faptul că trebuia să cedeze proprietatea unui imobil

fie statului, în schimbul unei despăgubiri stabilite administrativ, fie prin

vânzare, în schimbul prețului plătit de cumpărător în condițiile pieței.

Curtea a considerat că susținerile

primei instanțe sunt juste în sensul că existența unei obligații legale pentru

reclamantă de a ceda proprietate imobilului nu conduce la concluzia lipsei de

consimțământ a acesteia la perfectarea contractului, ci din contră, arată cauza

pentru care apelanta a consimțit la înstrăinarea imobilului.

Cu privire la aplicarea directă a

normelor internaționale mai favorabile s-a reținut că D.U.D.O. are valoare de

recomandare și nu normativă.

Curtea a reținut că Declarația a fost

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluție, neavând putere de lege,

scopul său, conform preambulului, fiind acela de a oferi un mod de înțelegere

comun al drepturilor fundamentale și de a servi tuturor popoarelor si

națiunilor drept standard comun de înfăptuire.

În ceea ce privește Constituția

actuală a României, Curtea a reținut că prin dispozițiile art. 44 consacră

principiul respectării proprietății private, iar prevederile art. 11 coroborat

cu art. 20 reglementează relația dintre normele interne și cele internaționale,

în sensul că se acordă prioritate reglementărilor internaționale (dacă sunt în

contradicție cu cele interne). Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că

prevederile art. 44 nu pot fi recunoscute ca incidente în cauză deoarece

momentul la care reclamanta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra

imobilului se situează sub imperiul unei alte constituții, astfel că ar trebui

examinate prevederile acelei legi fundamentale în materia protejării

proprietății private.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 8, și 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive:

admițând excepția lipsei capacității

de folosință a intimatei E.N.A.Z. instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

instanța nu a analizat cel de-al

doilea motiv de apel sub toate aspectele, respectiv nu a constatat lipsa

voinței libere a reclamantei la încheierea contractului de vânzare cumpărare

din 1986

instanța a schimbat natura juridică a

actului și înțelesul vădit al acestuia când a reținut, greșit, că reclamanta a

primit contravaloarea terenului aferent casei de locuit, aceasta fiind inclusă

în prețul vânzării, în realitate terenul nu s-a vândut, ci a trecut la stat

conform Legii nr. 58/1974, instanța a aplicat greșit legea când a reținut că

acțiunea în revendicare este supusă taxelor judiciare de timbru, nesocotind

dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, i s-a încălcat dreptul la

un proces echitabil în urma respingerii cererii de încuviințare a

interogatoriului fiului pârâtei E.N.A.Z., a apreciat greșit că despăgubirile

pentru terenul aferent construcției se acordă conform art. 56 din Legea nr. 4/1973,

în realitate fiind vorba despre art. 52 alin. (2) din Legea nr. 4/1973,

stabilind buna credință a cumpărătoarei la perfectarea contractului de vânzare

cumpărare a nesocotit dreptul de proprietate al reclamantei și dispozițiile

art. 17 și 30 din D.U.D.O.

Recursul nu este fondat.

Potrivit dreptului de dispoziție

reclamantul este cel în măsură să stabilească cadrul procesual, inclusiv

părțile cu care se judecă. Însă acest drept are și o obligație corelativă,

aceea de a verifica îndeplinirea condițiilor de exercițiu ale acțiunii. În

situația în care cheamă în judecată o persoană decedată soluția corectă este

aceea de a se admite excepția lipsei capacității de folosință, astfel cum a

dispus instanța de apel.

Față de cele expuse este irelevant

faptul că reclamanta a cunoscut sau nu că pârâta E.N.A.Z. era decedată la data

formulării acțiunii. Pentru că nu și-a îndeplinit obligația de a cerceta

capacitatea procesuală a părții cu care se judecă, reclamanta a fost

sancționată cu admiterea excepției.

Instanța, admițând excepția lipsei

capacității de folosință nu a încălcat nici o normă de procedură, astfel încât

această critică nu se poate încadra în motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al

art. 304 C. proc. civ., care a fost impropriu invocat.

Prin acțiunea introductivă de instanță

reclamanta a formulat și un capăt de cerere privind constatarea nevalabilității

contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 1986 prin care a fost

înstrăinat imobilul construcție, reprezentând a doua locuință și care, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 4/1973 trebuia înstrăinat în decurs de un an de la

dobândire. Reclamanta susține, în motivarea recursului că acest act nu a fost

analizat de instanța de apel sub toate aspectele, respectiv nu a analizat lipsa

voinței libere a reclamantei de a înstrăina imobilul.

Prin această formulare, lipsa voinței

libere, se încearcă a se invoca de fapt lipsa consimțământului.

Art. 948 C. civ., consacră

consimțământul valabil al părții care se obligă, ca pe o condiție esențială

pentru validitatea unei convenții.

Fiind un contract solemn, vânzarea

cumpărarea impune manifestarea de voință expresă a părților prin existența

semnăturilor tuturor părților implicate. Numai în lipsa semnăturii uneia dintre

ele se poate pune în discuție lipsa discernământului  .

În cauză, însă, nu se poate invoca

lipsa consimțământului deoarece actul în discuție are semnăturile ambelor

părți. Ceea ce se poate analiza, astfel cum a făcut-o și instanța de apel, este

numai vicierea consimțământului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.

953 C. civ., consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls

prin violență sau surprins prin doi.

Afectarea consimțământului de viciul

violenței ar putea fi invocată, în speță, întrucât fără dispozițiile legale

care impuneau înstrăinarea celei de-a doua locuințe, reclamanta nu ar fi

contractat, însă, acest motiv și anume violența, este un viciu de consimțământ

care atrage nulitatea relativă care trebuia invocată în termenul general de

prescripție. Toate aceste aspecte au fost analizate amănunțit de instanța de

apel și, ca atare, nu se poate reține nici cel de-al doilea motiv de recurs.

Terenul aferent construcției

înstrăinate prin contractul de vânzare cumpărare din 1986 a trecut în

proprietatea statului la momentul transferului de proprietate, reclamanta având

dreptul la o despăgubire potrivit prevederilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

Faptul că reclamanta nu a depus diligentele necesare pentru a intra în posesia

acestei despăgubiri nu poate afecta valabilitatea preluării de către stat.

Instanța de apel a reținut corect că

la momentul vânzării s-a născut dreptul reclamantei de a solicita

despăgubirile.

Din cuprinsul deciziei atacate nu

rezultă că s-ar fi încasat, în prețul vânzării construcției și contravaloarea

terenului aferent, din contră, instanța a

constatat

corect că terenul a fost preluat de stat la data înstrăinării construcției.

Trebuie menționat că motivul de recurs

prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., sancționează doar hotărârea care

a nesocotit voința părților exprimată în contract, interpretând greșit termenii

sau clauzele acestuia.

Recurenta susține că instanța ar fi

denaturat înțelesul actului reținând că în prețul vânzării s-ar fi inclus și

contravaloarea terenului, aspect care nu vizează însă termenii sau clauzele

actului dedus judecății, critică ce astfel a fost încadrată impropriu în pct. 8

al art. 304 C. proc. civ. și care, din perspectiva celor expuse, se vădește a

nu fi fondată.

Criticile întemeiate pe pct. 9 al art.

304 C. proc. civ., sunt exercitate omisso medio, nefiind invocate și în

motivarea apelului și nu pot fi examinate în recurs atât timp cât nu au

constituit obiectul analizei instanței de apel.

Recursul poate fi exercitat numai

pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au

fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât si

recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost

menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității

cailor de atac si se explica prin aceea ca, efectul devolutiv al apelului,

limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici

care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul

dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la

situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru

prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac.

Având în vedere aceste considerente,

recursul se privește, ca nefondat, și va fi respins.

Recurenta, fiind în culpă procesuală,

în temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligată la plata sumei de 7.379 lei

cheltuieli de judecată către intimata pârâtă P.S.S.I., reprezentând onorariul

de avocat dovedit cu chitanțele depuse la dosar.

În aprecierea cuantumului onorariului,

Curtea a avut în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea

onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză,

determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Astfel, a considerat că nu este justificată reducerea onorariului achitat de

intimată avocatului său, doar pentru faptul că în apel reclamanta a fost

obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.178 lei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.M.C.C. împotriva deciziei nr. 520/ A din 19 mai 2011 a

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Obligă recurenta la plata sumei de

7.379 lei către intimata pârâtă P.S.S.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 ianuarie 2013.