ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4960/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4960/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin Sentința civilă

nr. 75 din 25 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă

acțiunea civilă formulată de reclamanții O.A. și O.I., împotriva pârâtului

Statul Român prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, pentru

constatarea ca nelegală exproprierea imobilului înscris în C.F. nr. 3801

Cluj-Napoca, nr. top.4629 și rectificare carte funciară.

Potrivit copiei CF

3801 Cluj, nr. top. 4629 imobilul teren în suprafață de 1631 mp a constituit

proprietatea numitului O.A. și soția E., cota de 276/392 parte cu titlu de

cumpărare, 56/392 parte a constituit proprietatea numiților L.S. și soția G.,

asupra cotei de 251/1631 Statul Român și cota de 39/1631 a constituit dreptul

de folosință al numitului O.I.

Potrivit Încheierii

nr. 1341-1342/1977 a Notariatului de Stat Județean Cluj, în baza contractului

de partaj voluntar autentificat sub nr. 1962/1977 și a planului de împărțire,

imobilul înscris în CF 3801 Cluj-Napoca, nr. top. 4629 casă și teren în

suprafață de 1631 mp s-a transformat în apartamente, rămânând înscris în CF

3801 doar grădina în suprafață de 1531 mp. În acest scop s-a radiat din Cf 3801

dreptul de proprietate al numitului O.I. de sub B 41.

Din copia anexei la

Decretul nr. 422/1977 rezultă că numiților O.A., O.E. și O.I. li s-a preluat

suprafața de 1147 mp, teren pentru care acestora li s-a acordat despăgubiri în

cuantum de 40.000 lei, conform susținerilor reclamanților.

Din actele de stare

civilă depuse la dosar, tribunalul a reținut că reclamantul O.A. este este fiul

proprietarilor O.A. și E., iar reclamantul O.I. este atât fiul celor doi, cât

și proprietarul din Cartea funciară O.I.

Odată cu apariția

Legii nr. 10/2001, orice cerere care vizează imobilele care intră sub incidența

dispozițiilor acestei legi sunt supuse dispozițiilor acestei legi și nu mai

este posibilă formularea unei acțiuni de drept comun. În acest sens s-a pronunțat

și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin Decizia din 9

iunie 2008 în dosar 60/2007 statuând că: ”Cu privire la acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, Secțiile Unite decid: Concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

(Legea nr. 10/2001) și Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, altfel, nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

În cauză, reclamanții

nu au indicat temeiul juridic în baza căruia au solicitat constatarea

nevalabilității titlului statului, ci doar pentru cel de-al doilea petit au

indicat art. 34 din Legea nr. 7/1996.

Din analiza cererii

de chemare în judecată coroborată cu actul de preluare, tribunalul a reținut că

imobilul în litigiu este supus reglementării Legii nr. 10/2001. Potrivit

dispozițiilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001 în sensul prezentei legi,

prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg imobilele preluate în baza unor

legi sau acte normative nepublicate, la data preluării, în M. Of. al României,

Partea I sau în Buletinul oficial. Prin urmare, în condițiile existenței unei

dispoziții legale prin care se constată nelegala preluare a imobilului în

litigiu, lipsește interesul părții în a solicita caracterul nelegal al

preluării. Imobilul în litigiu fiind supus reglementărilor din Legea nr.

10/2001 nu poate face obiectul unei cereri de drept comun prin care se

urmărește redobândirea indiferent pe ce cale a proprietății.

În ceea ce privește

cererea de rectificare a cărții funciare în sensul restabilirii situației de

carte funciară și reînscrierii antecesorilor reclamanților, acesta a fost

respinsă, pe această cale reclamanții dorind, pe cale ocolită să reintre în

posesia imobilului. Este real că reclamanții au susținut în mod permanent că nu

au solicitat retrocedarea imobilului ori în situația în care se dispune

rectificarea de carte funciară, pasul următor este înscrierea în cartea

funciară a reclamanților în calitate de moștenitori și implicit dobândirea

dreptului de proprietate prin două acțiuni separate, ceea ce contravine

dispozițiilor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție anterior

menționate.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții O.A. și O.E.

Prin Decizia nr. 246

din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, s-a respins ca nefondat apelul

reținându-se următoarele considerente:

Reclamanții au

invocat încălcarea gravă a dreptului lor la un proces echitabil, respectiv a

fost încălcat dreptul de acces la tribunal, deoarece primul petit al acțiunii a

fost respins ca lipsit de interes, fără ca această excepție să fie pusă în

discuția contradictorie a părților.

Acțiunea formulată de

reclamant are două petite: constatarea nelegalei preluări a imobilului înscris

în CF 380 Cluj-Napoca și radierea dreptului de proprietate al Statului Român

din cartea funciară. Singurul temei juridic invocat de reclamanți a fost art.

34 din Legea nr. 7/1996, temei legal în baza căruia au formulat acțiunea.

Prin Decizia civilă

nr. 185/A/2009 instanța de apel, în primul ciclu procesual, a statuat că primul

petit nu este o expropriere întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994 ci o

acțiune în constatarea nevalabilității titlului în baza căruia imobilul a fost

preluat de Statul Român și rectificarea cărții funciare, motiv pentru care a

casat cu trimitere spre rejudecare cauza.

În mod legal, în

rejudecare, instanța de fond a verificat dacă acțiunea cu care a fost investită

este o acțiune în constatare sau o acțiune în realizarea dreptului. Reclamanții

au solicitat să se constate nelegala preluare a imobilului și radierea

dreptului Statului Român în cartea funciară.

Analizând

dispozițiile art. 111 C. proc. civ., Curtea constată că prin cererile în

constatarea dreptului reclamantul solicită instanței să se constate că

existența unui drept al său, însă nu urmărește condamnarea pârâtului.

Hotărârile pronunțate în acțiunile în constatare nu sunt titluri executorii și

nu pot fi puse în executare.

În prezenta cauză

reclamanții se pretind titularii dreptului de proprietate asupra terenului în

litigiu, care a fost expropriat nelegal deoarece solicită radierea dreptului de

proprietate al pârâtului, deci implicit obligarea acestuia la respectarea

dreptului de proprietate al reclamanților, ca urmare a rectificării cărții

funciare. Prin urmare, scopul material urmărit de reclamanți este de a se

reveni la situația inițială de carte funciară și imobilul să figureze în

favoarea proprietarilor de la care s-a preluat imobilul.

Interpretând corect

cererile cu care a fost investită, instanța de fond a analizat acțiunea ca

fiind o acțiune în revendicare formulată în 10 iunie 2008 (după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001). Reclamanții susțin în continuare că nu au

investit instanța cu o cerere de revendicare ci cu o cerere în constatare, însă

Curtea contată că tribunalul a făcut o corectă calificare a acțiunii. De altfel

apelanții nu au arătat în memoriul de apel care sunt argumentele pe care se

bazează această susținere.

Pentru imobilele

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 2989 a fost

adoptată de Statul Român Legea nr. 10/2001. Pentru a se evita incertitudinea

situației acestor imobile legea specială prevede termene pentru depunerea

notificării sub sancțiunea pierderii dreptului la măsuri reparatorii constând

în restituirea în natură a imobilului sau prin echivalent.

În jurisprudența

Curții europene a drepturilor omului referitoare la restituirea unor bunuri

care au trecut pe diverse căi, de drept sau de fapt, în stăpânirea fostelor

state totalitare se arată că, Convenția europeană a drepturilor omului nu

garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile

statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în

cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat asemenea obligație

concretizată cel puțin într-o „speranță legitimă” de redobândire a bunului sau

a contravalorii sale. Art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu poate fi

interpretat că ar stabili pentru statele contractante o obligație generală de

restituire a bunurilor ce le-au fost confiscate. De asemenea s-a arătat că

autoritățile naționale beneficiază de o largă marjă de apreciere pentru a alege

măsurile reparatorii care se impun ca urmare a schimbării regimului politic. Apoi,

art. 1 din Protocolul 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în

orice circumstanțe.

Așadar, având în

vedere jurisprudența Curții europene în materia măsurilor reparatorii pentru

imobilele preluate de stat, este evident că statul poate opta pentru adoptarea

unei legislații speciale în această materie, iar în țara noastră a fost

adoptată Legea nr. 10/2001.

Problema care trebuie

analizată este dacă persoanele care nu au declanșat procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 sau nu au urmat procedura, mai au deschisă calea numai

acțiunii în revendicare, potrivit dreptului comun, art. 480 C. civ.

Prin Decizia nr.

XXXIII/2008 pronunțată în recurs în interesul legii (obligatorie pentru

instanțe de la publicare potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.),

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că pentru imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, derogatorie de la dreptul comun, care prevede o procedură

administrativă prealabilă. Astfel, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să

diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter speciale.

S-a reținut de Înalta

Curte de Casație și Justiție că persoanelor cărora le este aplicabilă Legea nr.

10/2001 nu au posibilitatea de a opta între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun

în materia revendicării, art. 480 C. civ., potrivit principiului „specialia

generalibus derogant” – concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale.

Numai în ipoteza

existenței unor neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta are prioritate.

În cazul de față,

reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deci nu pot

invoca aplicabilitatea Convenției, în prezenta acțiune și nu pot susține cu

succes o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a legii

speciale.

Imobilul în litigiu

este supus reglementării Legii nr. 10/2001 și instanța de fond a arătat că este

lipsit de interes să constate că acestui imobil îi este aplicabilă legea

specială, deoarece este de natura evidenței acest lucru. Această argumentație a

tribunalului nu reprezintă soluționarea excepției lipsei de interes a

reclamanților, cum susțin aceștia în motivele de apel. Deci nu s-a încălcat

principiul contradictorialității, oralității și a dreptului la apărare cum

susțin apelanții.

În ceea ce privește

respingerea cererii de revendicare, Curtea europeană a drepturilor omului în

cauza pilot Atanasiu și alții vs. România, 2010, a statuat că respingerea unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, motivată de necesitatea de

a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu reprezintă în sine o

problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6

din Convenție, cu condiția că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie

privită ca o cale efectivă. Reclamanții în prezenta cauză nu pot invoca faptul

că Legea nr. 10/2001, în ceea ce îi privește, nu a fost o cale efectivă pentru

simplul fapt că nu au înțeles să uzeze de aceasta.

Deci, raportat la

jurisprudența recentă a Curții Europene de Justiție, constatăm că părțile nu

pot invoca încălcarea dreptului de acces la instanță în orice situație.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții O.A. și O.I. solicitând în principal

casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar

modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

O primă critică

vizează încadrarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. în condițiile în care

instanțele erau obligate să se pronunțe în limitele învestirii, susținându-se

că instanța s-a pronunțat asupra unor situații ce nu s-au cerut, motiv pentru

care nu s-a cercetat fondul cauzei.

În aceeași idee se

mai susține încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dar

și ale Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs interesul legii de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenții învederează

că chiar în situația în care ar fi formulat o acțiune în revendicare de drept

comun, sentințele instanțelor sunt tot nelegale și netemeinice, în condițiile

încălcării dispozițiilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, dar și a

jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, în măsura în care

reclamanții se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1

Adițional la Convenție.

Se mai susține că

nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice promovarea unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În cauză susțin

recurenții imobilul poate fi readus în patrimoniul reclamantului, fără ca prin

aceasta să se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane sau

securității raportului juridic.

O altă critică

vizează nerespectarea recomandărilor și a problemelor de drept dezlegate prin

decizia de casare, în condițiile în care potrivit art. 329 alin. (3) teza

finală, instanța de fond și de apel erau obligate să respecte decizia de

casare.

În drept sunt

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de apel a

examinat cauza atât în raport de obiectul dedus judecății, cât și în

respectarea principiului „tantum devolutum, quantum apellatum”.

Acțiunea introdusă la

10 iunie 2008 vizează două petite și anume constatarea nelegalei preluări a

imobilului înscris în CF 380 Cluj-Napoca și radierea dreptului de proprietate

al Statului Român din cartea funciară. În raport de obiectul dedus judecății

(acțiune în constatarea dreptului de proprietate), instanța de apel a făcut o

examinare a raporturilor juridice dintre părți în raport de dispozițiile art.

111 teza a II - a C. proc. civ. și de faptul că în speță scopul urmărit de

reclamanți reclamanții constă practic în revenirea la situația anterioară

preluării abuzive, (situația inițială de carte funciară), cu consecința

rămânerii imobilului înscris pe vechii proprietari de la care s-a preluat

imobilul.

Or, față de scopul

urmărit de  reclamanți, în mod legal instanța de apel a reținut că reclamanții

trebuie să urmeze procedura stabilită de Legea nr. 10/2001 până la finalizarea

ei (cu posibilitatea acestora de a supune controlului instanței dispoziția ce

se va emite în cadrul acestei proceduri).

Față de art. 480, 481

C. civ., reglementările Legii nr. 10/2001 sunt speciale, iar mecanismul de

punere în aplicare a acestei legi este alcătuit din două etape succesive, din

care prima este obligatorie.

De aceea, pentru

imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice

alte persoane juridice în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989, care se găsesc

în administrarea, folosința sau, după caz, exploatarea unităților și

instituțiilor publice, a regiilor autonome, societăților comerciale cu capital

integral sau majoritar de stat, precum și a organizațiilor cooperatiste,

persoanele îndreptățite la restituire nu pot opta pentru formularea acțiunii în

revendicare direct la instanțele competente.

Ele au obligația să

parcurgă procedura prealabilă prevăzută de legea specială, în articolul 21 și

următoarele, obligație impusă și de art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel  este de

reținut că prin lege, se asigură și accesul la instanțele judecătorești,

deoarece se prevede o a doua etapă - procedura judiciară - facultativă și

subsidiară care dă dreptul persoanelor nemulțumite de modul în care s-au

soluționat cererile de restituire a imobilelor preluate abuziv să apeleze la

justiție pentru satisfacerea drepturilor lor, iar în cadrul acestei proceduri

instanțele se pronunță asupra încălcării dreptului de proprietate prin preluarea

abuzivă a bunurilor. Deși acțiunea reclamantului este în constatare, practic se

tinde la o revendicare a imobilului.

Acțiunea în

revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv, Codul civil, ar însemna  încălcarea  principiului specialia

generalibus derogant.

Obiectul de reglementare

al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul

civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, iar singurul

aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus

derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu

același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale

este obligatorie.

Cum chiar reclamanții

susțin că acțiunea sa nu este o veritabilă acțiune în revendicare, Înalta Curte

constată că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția tribunalului,

dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente, stabilind, în acord

cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001

în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că

după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni

între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul

comun.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele

preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că "pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Față de scopul

urmărit de reclamanți prin petitele acțiunii, ce au ca scop readucerea

imobilului în proprietatea lor, instanța de apel și cea de fond, a făcut o

legală interpretare a raporturilor juridice, a stării de fapt și de drept,

reținând astfel că situația imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 este reglementată de Legea nr. 10/2001, ca lege

specială în materie.

Din această

perspectivă instanța de apel a avut în vedere și Decizia nr. 33/2008 dată în

recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 ca lege specială în materie a

suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, dându-se astfel

eficiență principiului „specialibus generalia derogant”.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

dedus pretins este una efectivă.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale.

Însă, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este

compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o

anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Or, legiuitorul român

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul

la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura

administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i

se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii

nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării (conform Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunțată în

recurs în interesul legii de înalta Curte de casație și Justiție în Secții

Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Din perspectiva

celor expuse nici una din criticile recurenților nu sunt fondate, motiv pentru

care  nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul acestora

urmează a fi respins ca nefondat în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții O.A. ȘI O.I. împotriva Deciziei civile nr. 246A din 8

iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familiei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG