ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1352/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1352/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2008 din 06

septembrie 2010,

pronunțată

de Tribunalul Timiș s-a admis în parte acțiunea reclamantei R.K. împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a obligat pe pârât la plata

sumei de 10.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

în nume propriu și alte 5.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl

reclamantei - defunctul C.C., respingând restul pretențiilor reclamantei.

Pentru a pronunța astfel,

tribunalul a reținut că în cazul

reclamantei sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1 și urm. din Legea nr.

221/2009, modificată prin O.U.G. 62/2010, în sensul că a constatat caracterul

politic al condamnării tatălui reclamantei C.C. - la o pedeapsă de 10 ani

închisoare, potrivit sentinței penale nr. 2549 din 15 octombrie 1948 a Curții

de Apel Timișoara în dosar nr. 2815/1948 pentru infracțiunea de deținere de

devize. (monedă străină).

Prima instanță a mai reținut că tatăl

reclamantei a fost arestat la data de 03 septembrie 1948 și depus în

Penitenciarul din Caransebeș, unde a decedat în 12 februarie 1949, în condiții

suspecte la numai 4 luni după condamnare, fiind radiat din evidențele

Penitenciarelor din România, iar mormântul acestuia nu a fost cunoscut.

In acest context, având în vedere

limitările impuse de O.U.G. 62/2010, s-au acordat despăgubirile morale

menționate.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât reclamanta, cât și pârâtul.

In apelul său, reclamanta s-a arătat

nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral și

printr-o completare a motivelor de apel, depusă anterior primei zile de

înfățișare, a criticat omisiunea instanței de a se pronunța asupra

despăgubirilor materiale, și anume pentru imobilul deținut de familia

reclamantei în Timișoara, care a fost naționalizat în baza Decretului nr.

92/1950.

Pe de altă parte, pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că reclamanta

nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că

aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice,

regim reparator ce nu poate fi aplicat și moștenitorilor condamnaților, iar în

plus, reclamanta nu a făcut dovada caracterului politic al măsurii condamnării

tatălui domniei sale - C.C., în sensul disp. art. 5 lit. a) din L. 221/2009.

Apelantul a susținut și faptul că a

fost stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al daunelor morale,

raportat la întinderea prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție

nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Prin decizia nr. 493 A din 8 martie

2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

a fost respins apelul reclamantei și admițând apelul pârâtului,

a schimbat sentința apelată, respingând acțiunea reclamantului, în totalitate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel

a examinat cauza, în

raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, reținând următoarele:

Prin decizia invocată, s-a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, astfel că nu

mai există temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului.

In materia despăgubirilor pentru

daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în

perioada comunistă, Curtea Constituțională, a reținut că există două norme

juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990

și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în

modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus

menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în

vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile

și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce

atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu

jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi

nedreptăți și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o

„speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale, câtă vreme

dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia.

In ceea ce privește efectele Deciziei

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale

în raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile

art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992, potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente,

constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M.Of. al României, iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că decizia a

fost publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Pe de altă parte, referitor la apelul

reclamantei, s-a constatat că precizarea motivelor de apel din data de 7 martie

2011 se prezintă ca o veritabilă cerere nouă, interzisă de dispozițiile art.

294 C. proc. civ., în condițiile

în care se

poate lesne observa că în cuprinsul cererii introductive de instanță

(filele

3-5 dosar fond), reclamanta nu a formulat niciun fel de pretenție

concretă cu privire la imobilul din Timișoara, despre

care pretinde că a fost naționalizat în mod abuziv.

Mai mult decât atât, reclamanta, nici

personal și nici prin apărătorul ales nu a depus nicio dovadă cu privire la

existența acestui bun și nici cu privire la situația sa juridică, după cum nu a

depus nici dovezi cu privire la eventualele cereri de retrocedare sau de

acordare de despăgubiri, fie în temeiul L. 112/1995, fie în temeiul L. 10/2001.

Mai mult decât atât, singurul înscris

depus în probațiune în acest sens este un extras C.F. nr. 8458 Timișoara, din

care rezultă că imobilul menționat s-a aflat în proprietatea doamnei C.E.,

născută M. și nicidecum în proprietatea defunctului C.C., imobilul fiind

naționalizat la data de 20 august 1956, în baza Decretului nr. 92/1950 de la

C.E.

Astfel, raportat la aceste aspecte și

coroborat cu dispozițiile art. 1169 C. civ., reclamanta nu a făcut dovada

existentei corelației necesare între naționalizarea acestui imobil în anul 1956

de la C.E., născută M. și condamnarea tatălui reclamantei - defunctul C.C. - la

o pedeapsă de 10 ani închisoare, potrivit sentinței penale nr. 2549 din 15

octombrie 1948 a Curții de Apel Timișoara în dosar nr. 2815/1948 pentru

infracțiunea de deținere de devize (monedă străină), în sensul disp. art. 5

alin. (1) lit. b) din L. 221/2009.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel a declarat recurs

reclamanta

R.K., invocând greșita aplicare a deciziei de

neconstituționalitate

cauzei sale, față de faptul că acțiunea sa a fost promovată

sub imperiul

vechii legi, încălcând astfel, principiul neretroactivității legii.

Sub aspectul greșitei interpretări a

legii, recurenta reclamantă a arătat

că, nu

se poate retine principiul existentei și aplicabilității unor norme juridice

reparatorii,

deja existente, cum sunt Decret - Lege nr. 118/1990, deoarece era cetățean

german și era exceptată de la aplicarea acestor dispoziții reparatorii.

Drept urmare, pentru condamnarea

ilegală a tatălui său la 10 ani închisoare, nu a fost niciodată despăgubită, și

nici familia sa, chiar dacă, la numai 4 luni după arestare tatăl său,

considerat dușman al poporului a decedat.

A susținut că în mod cu totul greșit, instanța

de apel a respins în întregime acțiunea reclamantei, deși petitul privind

constatarea caracterului politic al condamnării tatălui, nu este legat de

decizia Curții Constituționale, reținând că infracțiunea pentru care a fost

condamnat tatăl reclamantei, nu intra sub incidența Legii nr.221/2009.

Cu privire la

acordarea despăgubirilor materiale a arătat că în urma

condamnării tatălui, a fost evacuată cu mama ei și bunica maternă din

locuința

lor, proprietate personala, din Timișoara, și obligată a locui

într-o anexa (magazie) din acest mobil, neavând unde să se stabilească,

întrucât în locuința lor s-au mutat membrii al Partidului Comunist.

A arătat că

prin condamnarea tatălui său, reclamanta nu numai ca a rămas orfană de la 16

ani, dar a rămas fără locuință, fără sprijin material, fără venituri, și cu

toate bunurile din casa confiscate, iar faptul că locuința a fost trecută pe

numele mamei, nu are relevanță în cauză, deoarece împreună cu mama văduvă,

reclamanta a fost evacuată din casa părintească și supusă unor suferințe atât

materiale cât și psihice.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond arată că acestea nu

acoperă daunele morale și materiale, dar în ultima instanță ar putea reprezenta

un gest reparator din partea justiției și a statului democrat roman.

In drept,

recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

Recursul va fi respins ca nefondat.

Sub un prim

aspect, se poate observa că deși recurenta și-a întemeiat recursul și pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se

circumscriu prevederilor textelor menționate.

Cauza va fi

însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In esență,

criticile reclamantei, vizează nelegala reținere a constatării caracterului

politic al condamnării tatălui său,a lipsei temeiul de drept al acțiunii, a

cuantumului insuficient acordat cu titlu de despăgubiri morale de instanța de

fond și neanalizarea despăgubirilor materiale.

Cu privire la

nereținerea caracterului politic al condamnării tatălui recurentei reclamante

și neacordarea despăgubirilor materiale se constată că

aceste critici nu au fost formulate și în apel, astfel că, acestea nu

pot fi primite

direct în recurs, trecând peste calea apelului și asupra

căreia instanța de apel nu s-a pronunțat, pentru că dacă s-ar proceda în acest

mod, s-ar încălca principiul de drept

non omisso medio

, ceea ce este

inadmisibil.

De altfel,

instanța de apel a reținut cu privire la despăgubirile materiale

solicitate în apel, că acestea nu pot fi

analizate, în raport de dispozițiile art. 294

C. proc. civ., arătând

totuși, în subsidiar, că nici nu au fost dovedite.

Referitor, la

greșita reținere a lipsei temeiul juridic în baza căruia reclamanta și-a

întemeiat acțiunea, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi

aplicate acțiunii formulate de reclamantă, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar

susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de

către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, publicată în M.Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, în

faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M.Of. nr.

789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei

instanței

de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie

pentru

instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în

raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea

soluției

din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța

supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4)

al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M.Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus

problema

dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță,

la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate

spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în

desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când

nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția

refuză în mod categoric.

Pe de altă

parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai

pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu

era

titulara unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

reclamantei.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu

se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte

erga omnes

și ex nunc

ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Nu poate fi

primită nici critica referitoare la greșita cuantificare a daunelor morale

acordate.

In condițiile

în care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, se constată că acțiunea nu mai are bază juridică pe

acest temei de drept, iar examinarea condițiilor și criteriilor de acordare a

daunelor morale, prevăzute de legea specială, devine inutilă, reclamanta

practic nefiind îndreptățită la a mai primi daune morale.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.K.

împotriva deciziei nr. 493/A din 08

martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2012.