ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1352/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2008 din 06 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș s-a admis în parte acțiunea reclamantei R.K. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu și alte 5.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei - defunctul C.C., respingând restul pretențiilor reclamantei. Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că în cazul reclamantei sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1 și urm. din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G.

62/2010, în sensul că a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei C.C. - la o pedeapsă de 10 ani închisoare, potrivit sentinței penale nr. 2549 din 15 octombrie 1948 a Curții de Apel Timișoara în dosar nr. 2815/1948 pentru infracțiunea de deținere de devize. (monedă străină). Prima instanță a mai reținut că tatăl reclamantei a fost arestat la data de 03 septembrie 1948 și depus în Penitenciarul din Caransebeș, unde a decedat în 12 februarie 1949, în condiții suspecte la numai 4 luni după condamnare, fiind radiat din evidențele Penitenciarelor din România, iar mormântul acestuia nu a fost cunoscut. In acest context, având în vedere limitările impuse de O.U.G. 62/2010, s-au acordat despăgubirile morale menționate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtul. In apelul său, reclamanta s-a arătat nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral și printr-o completare a motivelor de apel, depusă anterior primei zile de înfățișare, a criticat omisiunea instanței de a se pronunța asupra despăgubirilor materiale, și anume pentru imobilul deținut de familia reclamantei în Timișoara, care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Pe de altă parte, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că reclamanta nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, regim reparator ce nu poate fi aplicat și moștenitorilor condamnaților, iar în plus, reclamanta nu a făcut dovada caracterului politic al măsurii condamnării tatălui domniei sale - C.C., în sensul disp.

art. 5 lit. a) din L. 221/2009. Apelantul a susținut și faptul că a fost stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă cauză. Prin decizia nr. 493 A din 8 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost respins apelul reclamantei și admițând apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată, respingând acțiunea reclamantului, în totalitate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a examinat cauza, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, reținând următoarele: Prin decizia invocată, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, astfel că nu mai există temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului.

In materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională, a reținut că există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale, câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

In ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că decizia a fost publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Pe de altă parte, referitor la apelul reclamantei, s-a constatat că precizarea motivelor de apel din data de 7 martie 2011 se prezintă ca o veritabilă cerere nouă, interzisă de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ., în condițiile în care se poate lesne observa că în cuprinsul cererii introductive de instanță (filele 3-5 dosar fond), reclamanta nu a formulat niciun fel de pretenție concretă cu privire la imobilul din Timișoara, despre care pretinde că a fost naționalizat în mod abuziv. Mai mult decât atât, reclamanta, nici personal și nici prin apărătorul ales nu a depus nicio dovadă cu privire la existența acestui bun și nici cu privire la situația sa juridică, după cum nu a depus nici dovezi cu privire la eventualele cereri de retrocedare sau de acordare de despăgubiri, fie în temeiul L. 112/1995, fie în temeiul L. 10/2001. Mai mult decât atât, singurul înscris depus în probațiune în acest sens este un extras C.F.

nr. 8458 Timișoara, din care rezultă că imobilul menționat s-a aflat în proprietatea doamnei C.E., născută M. și nicidecum în proprietatea defunctului C.C., imobilul fiind naționalizat la data de 20 august 1956, în baza Decretului nr. 92/1950 de la C.E. Astfel, raportat la aceste aspecte și coroborat cu dispozițiile art. 1169 C. civ., reclamanta nu a făcut dovada existentei corelației necesare între naționalizarea acestui imobil în anul 1956 de la C.E., născută M. și condamnarea tatălui reclamantei - defunctul C.C. - la o pedeapsă de 10 ani închisoare, potrivit sentinței penale nr. 2549 din 15 octombrie 1948 a Curții de Apel Timișoara în dosar nr. 2815/1948 pentru infracțiunea de deținere de devize (monedă străină), în sensul disp.

art. 5 alin. (1) lit. b) din L. 221/2009. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamanta R.K., invocând greșita aplicare a deciziei de neconstituționalitate cauzei sale, față de faptul că acțiunea sa a fost promovată sub imperiul vechii legi, încălcând astfel, principiul neretroactivității legii. Sub aspectul greșitei interpretări a legii, recurenta reclamantă a arătat că, nu se poate retine principiul existentei și aplicabilității unor norme juridice reparatorii, deja existente, cum sunt Decret - Lege nr. 118/1990, deoarece era cetățean german și era exceptată de la aplicarea acestor dispoziții reparatorii. Drept urmare, pentru condamnarea ilegală a tatălui său la 10 ani închisoare, nu a fost niciodată despăgubită, și nici familia sa, chiar dacă, la numai 4 luni după arestare tatăl său, considerat dușman al poporului a decedat.

A susținut că în mod cu totul greșit, instanța de apel a respins în întregime acțiunea reclamantei, deși petitul privind constatarea caracterului politic al condamnării tatălui, nu este legat de decizia Curții Constituționale, reținând că infracțiunea pentru care a fost condamnat tatăl reclamantei, nu intra sub incidența Legii nr.221/2009. Cu privire la acordarea despăgubirilor materiale a arătat că în urma condamnării tatălui, a fost evacuată cu mama ei și bunica maternă din locuința lor, proprietate personala, din Timișoara, și obligată a locui într-o anexa (magazie) din acest mobil, neavând unde să se stabilească, întrucât în locuința lor s-au mutat membrii al Partidului Comunist.

A arătat că prin condamnarea tatălui său, reclamanta nu numai ca a rămas orfană de la 16 ani, dar a rămas fără locuință, fără sprijin material, fără venituri, și cu toate bunurile din casa confiscate, iar faptul că locuința a fost trecută pe numele mamei, nu are relevanță în cauză, deoarece împreună cu mama văduvă, reclamanta a fost evacuată din casa părintească și supusă unor suferințe atât materiale cât și psihice. Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond arată că acestea nu acoperă daunele morale și materiale, dar în ultima instanță ar putea reprezenta un gest reparator din partea justiției și a statului democrat roman. In drept, recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Recursul va fi respins ca nefondat. Sub un prim aspect, se poate observa că deși recurenta și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menționate. Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In esență, criticile reclamantei, vizează nelegala reținere a constatării caracterului politic al condamnării tatălui său,a lipsei temeiul de drept al acțiunii, a cuantumului insuficient acordat cu titlu de despăgubiri morale de instanța de fond și neanalizarea despăgubirilor materiale.

Cu privire la nereținerea caracterului politic al condamnării tatălui recurentei reclamante și neacordarea despăgubirilor materiale se constată că aceste critici nu au fost formulate și în apel, astfel că, acestea nu pot fi primite direct în recurs, trecând peste calea apelului și asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat, pentru că dacă s-ar proceda în acest mod, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio , ceea ce este inadmisibil. De altfel, instanța de apel a reținut cu privire la despăgubirile materiale solicitate în apel, că acestea nu pot fi analizate, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., arătând totuși, în subsidiar, că nici nu au fost dovedite.

Referitor, la greșita reținere a lipsei temeiul juridic în baza căruia reclamanta și-a întemeiat acțiunea, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M.Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată, în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M.Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Nu poate fi primită nici critica referitoare la greșita cuantificare a daunelor morale acordate. In condițiile în care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acțiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar examinarea condițiilor și criteriilor de acordare a daunelor morale, prevăzute de legea specială, devine inutilă, reclamanta practic nefiind îndreptățită la a mai primi daune morale.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.K. împotriva deciziei nr. 493/A din 08 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2012.