- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția I civilă
- Data
- 17 iunie 2011
Decizia nr. 5243/2011 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1483/2009 a Tribunalului București
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 484A din 22 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1483 din 18 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații–pârâți Prefectura Municipiului București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, intimații– reclamanți P.C. și P.P.C. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 1483 din 18 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă : - în baza art. 246 C. proc.
civ. a luat act că reclamanții au renunțat la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâta Prefectura Municipiului București, - în baza art. 246 C. proc. civ. a luat act că reclamanții au renunțat la judecarea cererii privind acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată, - a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, - a admis în parte cererea formulată de reclamanții P.C. și P.P.C. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General și a obligat pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General să emită dispoziție prin care să se acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în strada C., sector 1 București, parcela AA, format din teren în suprafață de 374,88 m.p.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin notificarea din 02 noiembrie 2001 comunicată Primăriei Municipiului București prin intermediul Biroului executorului judecătoresc D.I.C., numitul P.P. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, pentru imobilul situat în București, strada C., compus din teren în suprafață de 374,88 m.p. și casă de locuit împreună cu anexe gospodărești. Primăria Municipiului București nu a emis o dispoziție prin care să se pronunțe asupra cererii formulate de reclamant, privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul menționat mai sus. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 septembrie 1948 de Tribunalul Ilfov, secția a I-a civilă-comercială, numiții P.P.
și P.A. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, lot de casă, situat în București, strada C., parcelarea SNIC F., având nr. AA pe planul de parcelare, în suprafață de 374,88 m.p. Terenul situat în București, strada C. (parcela nr. AA) a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 54/1951 de la P.P. și P.A., aceștia figurând în anexa la decret cu imobil expropriat, format din teren în suprafață de 374,88 m.p. Prin raportul de expertiză topo. efectuat în cauză s-a stabilit că terenul în litigiu, situat în București, strada C. (fosta strada C. din parcelarea SNIC, parcela nr. AA), în suprafață de 375 m.p. Ministerului Public, este ocupat în prezent de clădirea blocului de locuințe de pe strada C., trotuarul de protecție al blocului de locuințe, trotuarul stradal al arterei C., trotuarul aleii de deservire locală și spații verzi.
Din declarația de notorietate autentificată din 18 mai 1998 de Biroul Notarial Public E.F., coroborată cu actele de stare civilă depuse la dosar, rezultă că numitul P.P. este una și aceeași persoană cu reclamantul P.P. Numitul P.A. a decedat la data de 13 septembrie 1997, așa cum rezultă din certificatul de deces eliberat de Primăria sectorului 2, reclamantul P.P. având calitatea de moștenitor al acestuia, în calitate de frate, conform actelor de stare civilă depuse la dosar și având în vedere prevederile art. 672 C. civ. Raportat la situația de fapt reținută mai sus și văzând dispozițiile legale amintite, Tribunalul a constatat că reclamanții P.C. și P.P.C. au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, strada C., sector 1 București, parcela nr. AA, format din teren în suprafață de 374,88 m.p.
În ceea ce privește valoarea despăgubirilor pentru imobil, Tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi stabilită în cadrul dosarului de față, ci trebuie stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia i se va comunica dispoziția emisă de pârâtă, în conformitate cu dispozițiile art. 16 din Titul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat cerere de apel pârâta, cu privire la care Curtea de Apel a reținut următoarele: Prima critică vizează nedovedirea faptului că P.P. este una și aceeași persoană cu P.P., aspect ce nu poate fi reținut, întrucât la dosar au fost depuse acte de stare civilă și declarația de notorietate din care rezultă că numitul P.P., fiul lui P. (F.) T. era cunoscut și sub numele de P.P.
De altfel, în înscrisul aflat la dosar se află o cerere formulată de P.P. și P.A. prin care se solicită, în baza Legii nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu, cerere ce nu a fost soluționată favorabil, întrucât terenul fusese expropriat. Pe de altă parte, în certificatul de deces aflat la dosar, numitul P.A., cel ce formulase alături de contestator cererea anterioară, apare cu numele de P.A., fiul lui T. și N., acesta fiind fratele contestatorului din prezentul litigiu. Tot astfel, în actul de stare civilă aflat la dosar numitul P.P. apare ca fiind fiul lui P.T.. Din toate aceste acte rezultă cu certitudine că P.P. este una și aceeași persoană cu P.P., astfel că acest motiv de apel nu este întemeiat.
Nu este întemeiată nici critica vizând nedepunerea de acte suplimentare din care să rezulte neacordarea de despăgubiri în temeiul unor acorduri internaționale, întrucât dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu au nici o incidență în speță, imobilul fiind expropriat, conform actelor de la dosar, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 54/1951 de la numiții P.P. și P.A. Nici critica vizând nedovedirea calității de persoană îndreptățită, urmare nedepunerii actelor de proprietate ale imobilului în litigiu nu este întemeiată, întrucât actul de vânzare–cumpărare al imobilului–teren însoțit de schiță se află la dosarul de fond, chiar apelanta făcând vorbire despre existența sa în cuprinsul motivelor de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București, criticând-o după cum urmează:
Se invocă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a recurentei, implicit și a calității procesuale pasive, cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 215/2001. În art. 19 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale modificată și completată se precizează că au capacitate juridică deplină (și deci și calitate procesuală) comunele, orașele și județele, care sunt persoane juridice de drept public. Acestea au patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină. În condițiile în care orașul este persoana juridică de drept public cu patrimoniu propriu și capacitate juridica deplină, numai Municipiul București este persoana juridică cu capacitate deplină care poate sta în instanță ca și parte. În art. 67 din același act normativ se stabilește (în consonanță cu cap. 2, art. 25 și urm. din Decretul-Lege nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice) că reprezentantul persoanei juridice în relațiile cu terții și în justiție este conducătorul acesteia, respectiv primarul.
Înscrisuri avute în vedere de către instanță la soluționarea cauzei nu pot fi considerate acte doveditoare a dreptului de proprietate și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorii reclamanților referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum și determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept. Înscrisuri acceptate ca acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi folosite de către reclamanți în susținerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea notificării.
Potrivit art. 11 și 20 din Constituție României, tratatele și instrumentele juridice internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România fac parte din dreptul intern și se aplică prioritar normei naționale ce reglementează același raport juridic. Rezolvarea conflictului de legi reglementat de art. 20 din Constituție, deși ar justifica înlăturarea întregului Titlu VII al Legii nr. 247/2005, deoarece procedura referitoare la acordarea de despăgubiri prin intermediul Fondului „Proprietatea" nu este una eficientă, nu justifică și modificarea normei naționale, în speța art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul obligării directe a unității deținătoare la acordarea de despăgubiri, în loc de obligarea doar la emiterea deciziei cu propunere de despăgubiri, cum este în prezent, cată vreme creează o nouă procedură de acordare a despăgubirilor. Modificările legislative, chiar în considerarea Convenției Europene a Dreptului Omului, sunt la latitudinea exclusivă a autorității legiuitoare, componentă a puterii de stat alături de cea judiciară și executivă, calitate în care îi revine, în egală măsură, obligația amintită de reclamantă, aceea de a concepe remedii adecvate pentru situațiile ce au generat încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Unitatea deținătoare (în speță Municipiul București) nu dispune de fonduri cu destinația plații despăgubirilor, fiind necesară procurarea acestora, iar repetarea obligării sale la despăgubiri prin hotărâri judecătorești, în afara cadrului normativ, este previzibil că ar conduce la un blocaj financiar, implicit la neexecutarea acestor hotărâri.
Reclamantul are obligația să depună dovezi prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, prin declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată, se obligă la restituirea imobilului, sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor ce succed: 1. Prima critică de recurs, motiv de ordine publică, invocat pentru prima dată în această fază procesuală, din perspectiva art. 306 alin. (1) și (2) C. proc. civ., este nefondată. Aceasta întrucât litigiul de față este guvernat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care în art. 33 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data formulării notificării) prevedea că în cazul imobilelor a căror restituire se face prin echivalent persoana îndreptățită adresează notificarea primăriei în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv Primăria Municipiului București; alin. (2) al aceluiași art. prevăzând că măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc prin dispoziție motivată a primarului, respectiv a Primarului General al Municipiului București. 2. Din cea de-a doua critică de recurs, numai aspectul privind nedepunerea în dosarul administrativ a înscrisurilor doveditoare în original a constituit motiv de apel, iar în aceste condiții numai această apărare va fi analizată, în privința celorlalte se va face aplicarea art. 296 și art. 316 C. proc. civ., acestea fiind formulate omisso medio. Potrivit art. 22.2 și 22.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 4998/2003, copiile de pe actele doveditoare trebuie să fie legalizate sau certificate, iar originalele sunt necesare atunci când la dosarul administrativ s-au depus numai fotocopii ale acestora (aceleași norme sunt cuprinse și în H.G. nr. 250/2007 care a abrogat H.G. nr. 498/2003). În dosarul de fond, după cum a reținut și instanța de apel, s-a depus copie de pe actul de vânzare-cumpărare certificată ca fiind conform cu originalul, cu respectarea astfel a normelor incidente. Cum recurenta nu a susținut că în dosarul administrativ s-au depus fotocopii, critica este astfel nefondată. Oricum, chiar și într-o asemenea ipoteză, actul a fost depus în copie certificată în fața instanței, iar sub acest aspect legea nu conține vreo interdicție, termenele fixate fiind reglementate pentru etapa administrativă de soluționare a notificării. 3. Cea de-a treia critică este formulată omisso medio, motiv pentru care nu va fi primită, cu incidența art. 296 și art. 316 C. proc. civ. 4. În ceea ce privește eventuala incidență a art. 5 din Lege, în urma unor verificări ulterioare, instanța de apel a soluționat critica reținând că acest articol nu poate fi incident în speță dat fiind temeiul de preluare a imobilului. Recurenta-apelantă s-a rezumat a relua criticile de apel, fără să critice modul de soluționare a acesteia în apel, motiv pentru care nu va fi primită în recurs. Pe calea recursului se critică decizia de apel, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., deci modul de soluționare a cauzei dispus de instanța de apel. 4. Ultima critică de recurs este formulată omisso-medio, oricum, în cauză nici nu s-a dispus restituirea în natură. Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 484A din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2011.