ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5243/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5243/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 484A din 22 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă

Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva sentinței civile

nr. 1483 din 18 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în contradictoriu cu intimații–pârâți Prefectura Municipiului București,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, intimații– reclamanți P.C. și P.P.C.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1483 din 18

decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă

:

- în baza art. 246 C.

proc. civ. a luat act că reclamanții au renunțat la judecarea cererii formulate

în contradictoriu cu pârâta Prefectura Municipiului București,

- în baza art. 246 C.

proc. civ. a luat act că reclamanții au renunțat la judecarea cererii privind acordarea

de despăgubiri pentru construcția demolată,

- a respins cererea formulată

de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă,

- a admis în parte cererea

formulată de reclamanții P.C. și P.P.C. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului

București prin Primarul General și a obligat pârâta Primăria Municipiului București

prin Primarul General să emită dispoziție prin care să se acorde reclamanților măsuri

reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul situat

în strada C., sector 1 București, parcela AA, format din teren în suprafață de 374,88

m.p.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că prin notificarea din 02 noiembrie 2001 comunicată

Primăriei Municipiului București prin intermediul Biroului executorului

judecătoresc D.I.C., numitul P.P. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, pentru imobilul situat în București,

strada C., compus din teren în suprafață de 374,88 m.p. și casă de locuit împreună

cu anexe gospodărești.

Primăria Municipiului

București nu a emis o dispoziție prin care să se pronunțe asupra cererii formulate

de reclamant, privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

menționat mai sus.

Prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 10 septembrie 1948 de Tribunalul Ilfov, secția a I-a civilă-comercială,

numiții P.P. și P.A. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, lot de

casă, situat în București, strada C., parcelarea SNIC F., având nr. AA pe planul

de parcelare, în suprafață de 374,88 m.p.

Terenul situat în București,

strada C. (parcela nr. AA) a trecut în proprietatea statului în baza Decretului

Consiliului de Stat nr. 54/1951 de la P.P. și P.A., aceștia figurând în anexa la

decret cu imobil expropriat, format din teren în suprafață de 374,88 m.p.

Prin raportul de expertiză

topo. efectuat în cauză s-a stabilit că terenul în litigiu, situat în București,

strada C. (fosta strada C. din parcelarea SNIC, parcela nr. AA), în suprafață de

375 m.p. Ministerului Public, este ocupat în prezent de clădirea blocului de locuințe

de pe strada C., trotuarul de protecție al blocului de locuințe, trotuarul stradal

al arterei C., trotuarul aleii de deservire locală și spații verzi.

Din declarația de notorietate

autentificată din 18 mai 1998 de Biroul Notarial Public E.F., coroborată cu actele

de stare civilă depuse la dosar, rezultă că numitul P.P. este una și aceeași persoană

cu reclamantul P.P.

Numitul P.A. a decedat

la data de 13 septembrie 1997, așa cum rezultă din certificatul de deces eliberat

de Primăria sectorului 2, reclamantul P.P. având calitatea de moștenitor al acestuia,

în calitate de frate, conform actelor de stare civilă depuse la dosar și având în

vedere prevederile art. 672 C. civ.

Raportat la situația de

fapt reținută mai sus și văzând dispozițiile legale amintite, Tribunalul a constatat

că reclamanții P.C. și P.P.C. au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, strada

C., sector 1 București, parcela nr. AA, format din teren în suprafață de 374,88

m.p.

În ceea ce privește valoarea

despăgubirilor pentru imobil, Tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi stabilită

în cadrul dosarului de față, ci trebuie stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, căreia i se va comunica dispoziția emisă de pârâtă, în conformitate

cu dispozițiile art. 16 din Titul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005.

Împotriva sentinței primei

instanțe a formulat cerere de apel pârâta, cu privire la care Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Prima critică vizează

nedovedirea faptului că P.P. este una și aceeași persoană cu P.P., aspect ce nu

poate fi reținut, întrucât la dosar au fost depuse acte de stare civilă și declarația

de notorietate din care rezultă că numitul P.P., fiul lui P. (F.) T. era cunoscut

și sub numele de P.P.

De altfel, în înscrisul

aflat la dosar se află o cerere formulată de P.P. și P.A. prin care se solicită,

în baza Legii nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilul

în litigiu, cerere ce nu a fost soluționată favorabil, întrucât terenul fusese expropriat.

Pe de altă parte, în certificatul

de deces aflat la dosar, numitul P.A., cel ce formulase alături de contestator cererea

anterioară, apare cu numele de P.A., fiul lui T. și N., acesta fiind fratele contestatorului

din prezentul litigiu. Tot astfel, în actul de stare civilă aflat la dosar numitul

P.P. apare ca fiind fiul lui P.T..

Din toate aceste acte

rezultă cu certitudine că P.P. este una și aceeași persoană cu P.P., astfel că acest

motiv de apel nu este întemeiat.

Nu este întemeiată nici

critica vizând nedepunerea de acte suplimentare din care să rezulte neacordarea

de despăgubiri în temeiul unor acorduri internaționale, întrucât dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu au nici o incidență în speță, imobilul fiind expropriat,

conform actelor de la dosar, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 54/1951

de la numiții P.P. și P.A.

Nici critica vizând nedovedirea

calității de persoană îndreptățită, urmare nedepunerii actelor de proprietate ale

imobilului în litigiu nu este întemeiată, întrucât actul de vânzare–cumpărare al

imobilului–teren însoțit de schiță se află la dosarul de fond, chiar apelanta făcând

vorbire despre existența sa în cuprinsul motivelor de apel.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București, criticând-o după cum urmează:

lipsei capacității procesuale de folosință a recurentei, implicit și a calității

procesuale pasive, cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 215/2001.

În art. 19 din Legea

nr. 215/2001 a administrației publice locale modificată și completată se precizează

că au capacitate juridică deplină (și deci și calitate procesuală) comunele, orașele

și județele, care sunt persoane juridice de drept public. Acestea au patrimoniu

propriu și capacitate juridică deplină.

În condițiile în care

orașul este persoana juridică de drept public cu patrimoniu propriu și capacitate

juridica deplină, numai Municipiul București este persoana juridică cu capacitate

deplină care poate sta în instanță ca și parte.

În art. 67 din același

act normativ se stabilește (în consonanță cu cap. 2, art. 25 și urm. din Decretul-Lege

nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice) că reprezentantul persoanei juridice

în relațiile cu terții și în justiție este conducătorul acesteia, respectiv primarul.

vedere de către instanță la soluționarea cauzei nu pot fi considerate acte doveditoare

a dreptului de proprietate și nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv

în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorii reclamanților

referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum și determinarea precisă

a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.

Înscrisuri acceptate ca

acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi folosite de către reclamanți

în susținerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc

cu înscrisuri originare, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii

nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare

o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. Termenul

respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3

luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni

prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării

unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor

necesare în vederea susținerea notificării.

20 din Constituție României, tratatele și instrumentele juridice internaționale

în materia drepturilor omului, ratificate de România fac parte din dreptul intern

și se aplică prioritar normei naționale ce reglementează același raport juridic.

Rezolvarea conflictului

de legi reglementat de art. 20 din Constituție, deși ar justifica înlăturarea întregului

Titlu VII al Legii nr. 247/2005, deoarece procedura referitoare la acordarea de

despăgubiri prin intermediul Fondului „Proprietatea" nu este una eficientă,

nu justifică și modificarea normei naționale, în speța art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, în sensul obligării directe a unității deținătoare la acordarea

de despăgubiri, în loc de obligarea doar la emiterea deciziei cu propunere de despăgubiri,

cum este în prezent, cată vreme creează o nouă procedură de acordare a despăgubirilor.

Modificările legislative,

chiar în considerarea Convenției Europene a Dreptului Omului, sunt la latitudinea

exclusivă a autorității legiuitoare, componentă a puterii de stat alături de cea

judiciară și executivă, calitate în care îi revine, în egală măsură, obligația amintită

de reclamantă, aceea de a concepe remedii adecvate pentru situațiile ce au generat

încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Unitatea deținătoare (în

speță Municipiul București) nu dispune de fonduri cu destinația plații despăgubirilor,

fiind necesară procurarea acestora, iar repetarea obligării sale la despăgubiri

prin hotărâri judecătorești, în afara cadrului normativ, este previzibil că ar conduce

la un blocaj financiar, implicit la neexecutarea acestor hotărâri.

să depună dovezi prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul

preluării în proprietatea statului a terenului, prin declarații autentificate date

pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere

că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată,

se obligă la restituirea imobilului, sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul

constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței

dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate,

așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată

cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Analizând decizia de apel

în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat în considerarea celor ce succed:

motiv de ordine publică, invocat pentru prima dată în această fază procesuală, din

perspectiva art. 306 alin. (1) și (2) C. proc. civ., este nefondată.

Aceasta întrucât litigiul

de față este guvernat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care în art. 33 din Legea

nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data formulării notificării) prevedea că în

cazul imobilelor a căror restituire se face prin echivalent persoana îndreptățită

adresează notificarea primăriei în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv Primăria

Municipiului București; alin. (2) al aceluiași art. prevăzând că măsurile reparatorii

prin echivalent se stabilesc prin dispoziție motivată a primarului, respectiv a

Primarului General al Municipiului București.

de recurs, numai aspectul privind nedepunerea în dosarul administrativ a înscrisurilor

doveditoare în original a constituit motiv de apel, iar în aceste condiții numai

această apărare va fi analizată, în privința celorlalte se va face aplicarea

art. 296 și art. 316 C. proc. civ., acestea fiind formulate omisso medio.

Potrivit art. 22.2 și

22.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G.

nr. 4998/2003, copiile de pe actele doveditoare trebuie să fie legalizate sau certificate,

iar originalele sunt necesare atunci când la dosarul administrativ s-au depus numai

fotocopii ale acestora (aceleași norme sunt cuprinse și în H.G. nr. 250/2007 care

a abrogat H.G. nr. 498/2003).

În dosarul de fond, după

cum a reținut și instanța de apel, s-a depus copie de pe actul de vânzare-cumpărare

certificată ca fiind conform cu originalul, cu respectarea astfel a normelor incidente.

Cum recurenta nu a susținut

că în dosarul administrativ s-au depus fotocopii, critica este astfel nefondată.

Oricum, chiar și într-o asemenea ipoteză, actul a fost depus în copie certificată

în fața instanței, iar sub acest aspect legea nu conține vreo interdicție, termenele

fixate fiind reglementate pentru etapa administrativă de soluționare a notificării.

este formulată omisso medio, motiv pentru care nu va fi primită, cu incidența

art. 296 și art. 316 C. proc. civ.

eventuala incidență a art. 5 din Lege, în urma unor verificări ulterioare, instanța

de apel a soluționat critica reținând că acest articol nu poate fi incident în speță

dat fiind temeiul de preluare a imobilului.

Recurenta-apelantă s-a

rezumat a relua criticile de apel, fără să critice modul de soluționare a acesteia

în apel, motiv pentru care nu va fi primită în recurs.

Pe calea recursului se

critică decizia de apel, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., deci modul de

soluționare a cauzei dispus de instanța de apel.

este formulată omisso-medio, oricum, în cauză nici nu s-a dispus restituirea în

natură.

Constatând, prin urmare,

că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta

Primăria Municipiului București prin

Primarul General

împotriva deciziei civile nr. 484A din 22 septembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 iunie 2011.