AFFAIRE SITO c. POLOGNE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA SITO c. POLONIA Cererea nr. 19607/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 ianuarie 2007 DEFINIF 09/04/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În acest caz Sito c. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza Președintele dnii Casadevall, Bonello Traja Garlicki Mijović, Šikuta, judecători și al dlui Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 decembrie 2006, renunță la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 19607/03) îndreptată împotriva Republicii Polone și al cărei resortisant polonez, Adam Sito ( reclamantul a sesizat Curtea la 26 mai 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de domnul Rafał Wolnik, consilier juridic la Katowice. Guvernul polonez (atmosfera) este reprezentat de agentul său, Jakub Wołąsiewicz de la Ministerul Afacerilor Externe. La 26 septembrie 2005, președintele Secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis ca Curtea să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. În 1993, reclamantul a depus o cerere pentru a auzi declarația că boala de care suferea (pierdere parțială din) era o boală profesională. Examenele medicale efectuate în mai 1993 și februarie 1994 au confirmat o pierdere parțială din culpă. Potrivit reclamantului, nu s-a dat nici o continuare administrativă la cererea sa după examinări. La 11 februarie 1999, reclamantul a depus o cerere de reexaminare a cererii sale inițiale. La 19 februarie 1999, inspectorul sanitar municipal a respins cererea de declarare a bolii reclamantului ca boală profesională. Decizia inspectorului a cuprins numărul 202/93 (ultimele două cifre indicând anul în care cererea a fost depusă). Guvernul nu prezintă niciun argument care să pună sub semnul întrebării această concluzie. La 24 martie 1999, inspectorul regional a infirmat decizia anterioară și a arătat că cererea reclamantului a fost formulată în cadrul procedurii inițiate în 1993 și, prin urmare, nu putea fi considerată o cerere de reexaminare a cererii inițiale, ci trebuia tratată ca o plângere pentru nereexaminarea cauzei la timp. 10. La 20 iulie 1999, organismul de primă instanță a refuzat din nou să declare boala reclamantului drept boală profesională. La 4 august 1999, reclamantul a intervenit. 11. În măsura în care nu s-a dat nici un răspuns la apelul său, la a se plânge la Curtea Administrativă Supremă de deficiența de administrație. La 6 septembrie 2000, Curtea a primit cererea sa și, în special, administrația de a lua o decizie. 12. La 14 noiembrie 2000, inspectorul regional a respins cererea reclamantului cu privire la fondul litigiului. La 3 octombrie 2002, Curtea Administrativă Supremă a infirmat această decizie și a pus accentul pe faptul că, prin reexaminarea cazului, administrația trebuia să ia în considerare o ordonanță din 3 septembrie 2002, de stabilire a unei liste de boli profesionale. 13. La 17 decembrie 2002, inspectorul regional a infirmat decizia din 20 iulie 1999 și a declarat că boala de care suferea reclamantul era o boală profesională. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 13. Astfel cum este prevăzut în art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. Trebuie reținut faptul că guvernul consideră că procedura care face obiectul prezentei cereri a început la 11 februarie 1999. Cu toate acestea, Curtea constată că a reieșit din decizia inspectorului sanitar municipal din 19 februarie 1999, cu numărul 202/93, că reclamantul și-a introdus acțiunea în 1993 (ultimele două cifre indicând anul de depunere a cererii). În plus, în motivarea deciziei din 24 martie 1999, inspectorul regional a arătat că cererea reclamantului a fost formulată în cadrul procedurii inițiate în 1993 (punctul 9 de mai sus). Mai 1993, data recunoașterii dreptului individual de recurs de către Polonia și se încheie la 17 decembrie 2002. Prin urmare, a durat aproximativ 9 ani și 7 luni pentru trei instanțe. Guvernul ridică o excepție preliminară de la art. 6 alineatul (1) din Convenție, în măsura în care aceasta nu se referă la un drept cu caracter civil. Acesta pune accentul pe faptul că procedura era pendinte în fața organelor sanitare și că scopul său era doar să constate că boala de care suferea reclamantul era o boală profesională. La încheierea procedurii în cauză nu a fost, prin urmare, direct decisivă pentru un drept cu caracter civil de la Numai procedura inițiată în fața fondului de pensii pentru a obține o pensie de pensie în baza unui loc de muncă ar putea intra în domeniul de aplicare al articolului 18. Reclamantul se opune argumentelor guvernului. Acesta subliniază că procedura în litigiu era strâns legată de procedura de obținere a unei pensii în temeiul dreptului de muncă. Prin urmare, procedura în cauză era direct decisivă pentru dreptul de caracter civil al persoanei în cauză 19. Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) joacă în măsura în care acțiunea are un obiect "patrimonial" și se bazează pe o presupusă încălcare a unor drepturi și patrimoniale, a originii litigiului și a competenței instanțelor administrative (a se vedea în special Procola c. Luxemburg, Hotărârea din 28 septembrie 1995, Seria A n 326, § 38). Pentru a se asigura că procedura din speță era decisivă pentru un drept cu caracter civil, este necesar să se ia în considerare în ansamblul său. Procedura care face obiectul prezentei cereri tindea să se considere că boala de care suferea reclamantul era o boală profesională. Desigur, această procedură nu putea duce decât la recunoașterea caracterului profesional al bolii, dar aceasta din urmă îi permitea să inițieze ulterior o acțiune pentru a obține o pensie cu titlu de incapacitate de muncă. Prin inițierea procedurii în litigiu, reclamantul a utilizat mijlocul de care dispunea pentru a încerca să obțină o pensie în temeiul dreptului la muncă. 21. Având în vedere legătura strânsă existentă între procedura inițiată de către persoana în cauză și repercusiunile pe care le-ar fi putut avea asupra unui drept de caracter patrimonial, dreptul în cauză avea un caracter civil și art. 6 alin. (1) din Convenție găsește a fi aplicabil în speță 22. Curtea constată, în sfârșit, că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond 23. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și lavocitatea litigiului pentru cei interesați (a se vedea, Czechc. Polonia, n 49034/99, § 44, 15 noiembrie 2005 Wojda c. Polonia, n 55233/00, § 9, 8 noiembrie 2005). 24. Guvernul consideră că cauza nu a fost complexă, însă a necesitat numirea a doi experți pentru a stabili gradul de pierdere al reclamantului. Guvernul recunoaște, de asemenea, că reclamantul nu a contribuit la prelungirea procedurii. La rândul lor, autoritățile ar fi pus la dispoziție întreaga diligență necesară. 25. În opinia reclamantului, cauza nu a fost complexă și nu a contribuit la prelungirea procedurii. În opinia sa, autoritățile administrative nu au acordat cauzei diligența necesară. 1 din Convenție (a se vedea Czech, Wojda de mai sus). 27. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că Õ în speță durata procedurii de aproximativ 9 ani și 7 luni este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. 385 EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. 30. Guvernul contestă aceste pretenții. El solicită Curții să decidă că, în caz de încălcare, constatarea acesteia ar reprezenta o satisfacție echitabilă. În subsidiar, el solicită reclamantului să acorde o satisfacție echitabilă a cărei valoare nu ar depăși 10 000 PLN (aproximativ 2 600 EUR), suma maximă prevăzută de legea din 2004. 31. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 3 600 EUR pentru prejudicii morale. Reclamantul solicită 3 600 PLN (aproximativ 922 EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată aferente procedurii care a făcut obiectul cererii sale în fața Curții. Acesta prezintă documentele care justifică cheltuielile suportate. 33. Guvernul nu ia poziție în această privință. 34. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află la baza realității lor, a necesității lor și a caracterului rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 922 EUR și acordul reclamantului. 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 600 EUR (trei mii șase sute de euro) pentru daune morale și 922 EUR (nouă sute douăzeci și două de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, sumă care trebuie convertită în zloți polonezi la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 9 ianuarie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Grefier Adjunct Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE

SITO c. POLOGNE

(

Requête n

o

19607/03)

ARRÊT

STRASBOURG

9 janvier 2007

DÉFINITIF

09/04/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Sito c. Pologne,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

J.

Casadevall,

G.

Bonello

,

K.

Traja

,

L.

Garlicki

,

M

me

L.

Mijović,

M.

J.

Šikuta,

juges

,

et de M

me

F.

Elens-Passos,

greffière adjointe de section

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 décembre 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

19607/03) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant polonais, Adam

Sito («

le requérant

»), a saisi la Cour le 26 mai 2003 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M. Rafał Wolnik, conseiller juridique à Katowice. Le gouvernement polonais («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz du ministère des Affaires Étrangères.

3.

Le 26 septembre 2005, le Président de la quatrième Section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Conformément à l’article

29 §

3 de la Convention, il a été décidé que la Cour se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

4.

Le requérant, Adam Sito, est un ressortissant polonais, né en 1949 et résidant à Ruda Śląska.

5.

En 1993, le requérant introduisit une demande afin d’entendre déclarer que la maladie dont il souffrait (perte partielle d’ouïe) était une maladie professionnelle. Les examens médicaux pratiqués en mai 1993 et février 1994 confirmèrent une perte partielle d’ouïe.

6.

Selon le requérant, aucune suite administrative ne fut donnée à sa demande après les examens.

7.

Le 11 février 1999, le requérant introduisit une demande de réexamen de sa demande initiale.

8.

Le 19 février 1999, l’inspecteur sanitaire municipal rejeta la demande de déclarer la maladie du requérant comme maladie professionnelle. La décision de l’inspecteur portait le numéro 202/93 (les deux derniers chiffres indiquant l’année d’introduction de la demande). Le Gouvernement ne présente aucun argument susceptible de remettre en cause cette conclusion.

9.

Le 24 mars 1999, l’inspecteur régional infirma la décision précédente et releva que la demande du requérant s’inscrivait dans le cadre de la procédure débutée en 1993. Elle ne pouvait dès lors être considérée comme une demande de réexamen de la demande initiale, mais devait être traitée comme une plainte pour défaut d’examen de l’affaire dans les délais.

10.

Le 20 juillet 1999, l’organe de première instance refusa de nouveau de déclarer la maladie du requérant comme maladie professionnelle. Le 4

août 1999, le requérant interjeta appel.

11.

Dans la mesure où aucune suite ne fut donnée à son appel, l’intéressé se plaignit auprès de la Cour administrative suprême de la carence de l’administration. Le 6 septembre 2000, la cour accueillit sa demande et somma l’administration de prendre une décision.

12.

Le 14 novembre 2000, l’inspecteur régional rejeta l’appel du requérant quant au fond du litige. Le 3 octobre 2002, la Cour administrative suprême infirma cette décision. Elle mit l’accent sur le fait qu’en réexaminant l’affaire l’administration devait prendre en compte une ordonnance du 3 septembre 2002, établissant une liste de maladies professionnelles.

juillet 1999 et déclara que la maladie dont souffrait le requérant était une maladie professionnelle.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

14.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

15.

Il convient d’observer que le Gouvernement considère que la procédure faisant l’objet de la présente requête a débuté le 11 février 1999. Toutefois, la Cour observe qu’il ressort de la décision de l’inspecteur sanitaire municipal du 19 février 1999, portant le numéro 202/93, que le requérant a introduit son action en 1993 (les deux derniers chiffres indiquant l’année d’introduction de la demande). En outre, dans la motivation de la décision datant du 24 mars 1999, l’inspecteur régional a relevé que la demande du requérant s’inscrivait dans le cadre de la procédure débutée en 1993 (paragraphe 9 ci-dessus).

16.

Dès lors, la Cour constate que la période à considérer a débuté le 1

er

mai 1993, date de la reconnaissance du droit de recours individuel par la Pologne et s’est terminée le 17 décembre 2002. Elle a donc duré environ 9

années et 7 mois pour trois instances.

A.

Sur la recevabilité

17.

Le Gouvernement soulève une exception préliminaire d’irrecevabilité estimant que l’article 6 § 1 de la Convention n’était pas applicable à la procédure litigieuse dans la mesure où elle ne concernait pas un droit de caractère civil. Il met l’accent sur le fait que la procédure était pendante devant les organes sanitaires et que son objet était uniquement de constater que la maladie dont souffrait le requérant était une maladie professionnelle. L’issue de la procédure en cause n’était donc pas directement déterminante pour un droit de caractère civil de l’intéressé. Seule la procédure intentée devant la caisse de retraite tendant à obtenir une pension de retraite au titre d’incapacité de travail pourrait tomber dans le champ d’application de l’article 6.

18.

Le requérant combat les arguments du Gouvernement. Il souligne que la procédure litigieuse était intimement liée avec la procédure tendant à obtenir une pension au titre d’incapacité de travail. La procédure en cause était donc directement déterminante pour le droit de caractère civil de l’intéressé.

19.

La Cour rappelle que l’article 6 § 1 joue dès lors que l’action a un objet "patrimonial" et se fonde sur une atteinte alléguée à des droits eux aussi patrimoniaux, nonobstant l’origine du différend et la compétence des juridictions administratives (voir notamment

Procola c. Luxembourg

, arrêt du 28 septembre 1995, Série A n

o

326, § 38).

20.

Pour s’assurer que la procédure de l’espèce était déterminante pour un droit de caractère civil, il y a lieu de l’envisager dans son ensemble. La procédure faisant l’objet de la présente requête tendait à entendre déclarer que la maladie dont souffrait le requérant était une maladie professionnelle. Certes, cette procédure ne pouvait aboutir qu’à la reconnaissance du caractère professionnel de la maladie mais cette dernière lui permettait d’engager par la suite une action afin de se voir attribuer une pension au titre d’une incapacité de travail. En engageant la procédure litigieuse, le requérant utilisait l’unique moyen dont il disposait pour tenter d’obtenir une pension au titre de l’incapacité de travail.

21.

Compte tenu du lien étroit existant entre la procédure engagée par l’intéressé et les répercussions que l’issue de ladite procédure pouvait avoir sur un droit de caractère patrimonial, le droit en question revêtait un caractère civil et l’article 6 § 1 de la Convention trouve à s’appliquer en l’espèce.

22.

La Cour constate enfin que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

23.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir,

Czech c. Pologne

, n

o

49034/99, § 44, 15 novembre 2005

;

Wojda c. Pologne

, n

o

55233/00, § 9, 8

novembre 2005).

24.

Le Gouvernement considère que l’affaire n’était pas complexe. Toutefois, elle nécessitait la désignation de deux experts en vue d’établir le degré de la perte d’ouïe par le requérant. Le Gouvernement admet également que le requérant n’a pas contribué à prolonger la procédure. De leur côté, les autorités auraient apporté à l’affaire toute la diligence nécessaire.

25.

Le requérant considère que l’affaire n’était pas complexe et qu’il n’a pas contribué à prolonger la procédure. Selon lui, les autorités administratives n’ont pas apporté à l’affaire la diligence nécessaire.

6 §

1 de la Convention (voir

Czech, Wojda

précités).

27.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure d’environ 9 années et 7 mois est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

28.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

29.

Le requérant réclame 79

588 PLN (environ 20

385 EUR) au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi.

30.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il invite la Cour à décider qu’en cas de violation, le constat de celle-ci représenterait une satisfaction équitable. A titre subsidiaire, il demande d’accorder au requérant une satisfaction équitable dont le montant ne dépasserait pas 10

000 PLN (2 600 EUR environ), la somme maximale prévue par la loi de 2004.

31.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3 600 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

32.

Le requérant demande 3 600 PLN (environ 922 EUR) pour les frais et dépens se rapportant à la procédure ayant fait l’objet de sa requête devant la Cour. Il présente les documents justifiant les frais encourus.

33.

Le Gouvernement ne prend pas position à cet égard.

34.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 922 EUR et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

35.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 3

600 EUR (trois mille six cents euros) pour dommage moral et 922 EUR (neuf cent vingt-deux euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, montant à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 janvier 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Françoise

Elens-Passos

Nicolas

Bratza

Greffière adjointe

Président