ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5217/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 9576/3/2008, reclamanta B.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, la o cotă de 1/2 din parcelele de teren cu nr. top. AA și BB Timișoara, iar pârâta să fie obligată să soluționeze notificarea sa privitoare la aceste terenuri. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001. În fapt, reclamanta a arătat că în anul 2001 a înregistrat la Primăria Timișoara o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 privind imobilul situat în strada I. N. din Timișoara (care cuprinde și terenurile solicitate prin acțiune).

Notificarea a fost declinată în luna februarie 2006 pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, dar aceasta nu a soluționat-o nici până la data introducerii acțiunii. Reclamanta a mai arătat că, prin sentința nr. 1159bis din 19 octombrie 2004, irevocabilă, Tribunalul Timiș i-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 și a obligat Primăria Timișoara la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Cu toate că pârâta a fost pusă în întârziere conform pct. 23.1 alin. (3) din H.G. nr. 498/2003, aceasta nu a respectat termenul de 60 de zile stabilit de Legea nr. 10/2001 pentru a răspunde la notificare.

La data de 21 aprilie 2008, reclamanta și-a precizat acțiunea învederând că solicită soluționarea pe fond a notificării și pronunțarea unei sentințe care să conțină propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar în subsidiar constatarea că este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtului să soluționeze notificarea. Prin sentința civilă nr. 156 din 10 februarie 2010 Tribunalul București, secția a IV -a civilă, a admis în parte acțiunea și a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că prin notificarea înregistrată la B.E.J. S.T. din 15 mai 2001, reclamanta a solicitat Primăriei Timișoara restituirea în natură a cotei de 1/2 din parcelele de teren cu nr. top. AA și BB Timișoara, înscrise în CF colectivă XX, învederând totodată că pe aceste parcele, în anul 1980, a fost construit un bloc de locuințe.

S-a mai reținut că notificarea a fost înaintată de Primăria Timișoara către pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului , unde a fost înregistrată din 20 februarie 2006, aceasta nesoluționând-o în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, situație față de care, constatând refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate și în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a soluționat pe fond acțiunea potrivit celor statuate de decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite. A.S. și A.S. au fost proprietarii tabulari ai imobilului situat în Timișoara, strada I.N., înscris în CF colectivă nr. ZZ, compus din tren și construcții, imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950.

Ulterior, imobilele cu nr. top. CC și DD au fost dezlipite din cartea funciară menționată și dezmembrate, parcelele nr. top. AA (teren 784 m.p.) și BB (teren 6 3 m.p.), care fac obiectul cauzei de față, fiind transcrise în CF nr. XX. Prin decizia civilă nr. 5973 din 16 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 3273/1/2008 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanta B.E. are calitatea de moștenitor a proprietarilor tabulari A.S. și A.S. Instanța a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită [ în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată] la acordarea de măsuri reparatorii pentru parcelele top.

AA și BB înscrise în CF nr. XX, Timișoara, preluate de la autorii săi în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 1 și 7 din același act normativ. În ceea ce privește tipul de măsuri reparatorii care se vor acorda, s-a reținut că parcelele sunt ocupate de un bloc de locuințe, fiind imposibilă restituirea în natură, astfel încât, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se vor acorda în echivalent potrivit procedurii prevăzute de Titlul nr. VII din Legea nr. 247/2005. Capătul ce cerere subsidiar, privind obligarea pârâtului la soluționarea notificării a fost respins ca urmare a admiterii primului capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat apel, respins prin decizia nr. 533A din 21 septembrie 2010 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Pârâta a susținut că în mod greșit a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, deoarece nu este în culpă, a dat dovadă de bună-credință solicitând reclamantei prin adresa din 22 iunie 2006 completarea dosarului și nu se poate pronunța cu privire la notificare în lipsa înscrisurilor care nu au fost depuse de reclamantă. Prin decizia nr. 533A din 21 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 în numerotarea anterioară republicării) în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Acest text impune unității deținătoare o obligație de a face, termenul prevăzut având caracter imperativ.

Prin decizia nr. XX /2007 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, secții unite, s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustifîcat al entității deținătoare de a răspunde la notificare. S-a mai reținut că pârâta este în culpă pentru nesoluționarea notificării din anul 2007 ceea ce echivalează cu un refuz ne justificat de a răspunde și nu se poate apăra susținând ca a solicitat reclamantei depunerea unor acte printr-o adresă emisă în 2006, deoarece reclamanta a arătat în mod expres că nu înțelege să depună actele solicitate și a pus în întârziere pe pârâtă, solicitând ca în termen de 60 zile să îi fie soluționată notificarea.

Împotriva acestei decizii pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâta susține că a depus eforturi pentru soluționarea notificării, dând dovadă de bună-credință. Dosarul a fost înregistrat la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la data de 20 februarie 2006, fiind trimis de Primăria Municipiului Timișoara, fiind incomplet. Prin adresa din 22 iunie 2006 a solicitat reclamantei documentele necesare pentru completarea dosarului. Reclamanta nu a depus actele solicitate, iar pârâta arată că în lipsa acestora, a fost pusă în imposibilitatea emiterii deciziei. Deși instanța de apel a reținut acest aspect, a dat în mod greșit eficiență art. 25 din Legea nr. 10/2001, considerând că pârâta a refuzat nejustificat soluționarea notificării.

Recursul nu este fondat, și va fi respins pentru următoarele considerente. Termenul de 60 de zile este un termen imperativ. A considera altfel ar însemna a nu fi respectat caracterul reparator al Legii nr. 10/2001 și finalitatea acestui act normativ. Unitatea deținătoare nu se poate prevala de faptul că urmare adresei din 22 iunie 2006 prin care a cerut completarea dosarului a așteptat ca reclamanta să depună actele solicitate, căci nedepunerea actelor nu poate prelungi la nesfârșit termenul de soluționare a notificării, care, așa cum am arătat, este un termen imperativ. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin adresa aflată la dosarul de fond, reclamanta a pus în întârziere pe pârâtă conform pct. 23.1 alin. (3) din H.G.

nr. 498/2003 solicitând ca în termen de 60 de zile să-i fie soluționată notificarea, arătând că nu dorește prelungirea acestui termen și că înțelege să nu depună actele solicitate de pârâtă, ceea ce înseamnă că prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează. Notificarea nu este soluționată nici la data judecării dosarului de recurs, iar pârâta nu-și poate invoca drept apărare propria culpă în nesoluționarea notificării. Așa fiind, susținerile recurentei contravin nu numai redactării imperative a textului art. 25 din Legea nr. 10/2001, ci și naturii reparatorii a întregului act normativ.

Așa cum s-a statuat în decizia XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, din data de 19 martie 2007 în cazul când unitatea deținătoare sau învestită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia „se impune (...) ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței". În consecință, criticile recurentei constând în faptul că instanța de apel a considerat că pârâta a refuzat nejustificat soluționarea notificării și a considerat lipsa răspunsului ca echivalând cu refuzul soluționării notificării dând în mod greșit eficiență art. 25 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi primite.

Față de cele de mai sus și dezlegarea de drept dată de decizia citată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, pentru motivele de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva deciziei nr. 533A din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2011.