ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5217/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 25 martie 2008 pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă,

sub nr. 9576/3/2008, reclamanta B.E. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită, în sensul Legii

nr. 10/2001, la o cotă de 1/2 din parcelele de teren cu nr. top. AA și BB Timișoara,

iar pârâta să fie obligată să soluționeze notificarea sa privitoare la aceste terenuri.

În drept, au fost invocate dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

În fapt, reclamanta a arătat că în anul

2001 a înregistrat la Primăria Timișoara o notificare formulată în baza Legii

nr. 10/2001 privind imobilul situat în strada

I.

N. din Timișoara (care cuprinde și terenurile solicitate prin

acțiune).

Notificarea a fost declinată în luna februarie

2006 pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, dar aceasta nu

a soluționat-o nici până la data introducerii acțiunii.

Reclamanta a mai arătat că, prin sentința

nr. 1159bis din 19 octombrie 2004, irevocabilă, Tribunalul Timiș i-a recunoscut

calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 și a obligat Primăria

Timișoara la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cu toate că pârâta a fost pusă în întârziere

conform pct. 23.1 alin. (3) din H.G. nr. 498/2003, aceasta nu a respectat termenul

de 60 de zile stabilit de Legea nr. 10/2001 pentru a răspunde la notificare.

La data de 21 aprilie 2008, reclamanta

și-a precizat acțiunea învederând că solicită soluționarea pe fond a notificării

și pronunțarea unei sentințe care să conțină propunerea de acordare de despăgubiri

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar în subsidiar constatarea că

este persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtului să

soluționeze notificarea.

Prin sentința civilă nr. 156 din 10 februarie

2010 Tribunalul București, secția a

IV

-a

civilă,

a admis în parte acțiunea

și a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod

abuziv.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul

a reținut că prin notificarea înregistrată la B.E.J. S.T. din 15 mai 2001, reclamanta

a solicitat Primăriei Timișoara restituirea în natură a cotei de 1/2 din parcelele

de teren cu nr. top. AA și BB Timișoara, înscrise în CF colectivă XX, învederând

totodată că pe aceste parcele, în anul 1980, a fost construit un bloc de locuințe.

S-a mai reținut că notificarea a fost înaintată

de Primăria Timișoara către pârâta

Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului

,

unde a fost înregistrată din 20 februarie 2006, aceasta nesoluționând-o în termenul

de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, situație

față de care, constatând refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde

la notificarea părții interesate și în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, a soluționat pe fond acțiunea potrivit celor statuate de

decizia nr.  XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite.

A.S. și A.S. au fost proprietarii tabulari

ai imobilului situat în Timișoara, strada I.N., înscris în CF colectivă nr. ZZ,

compus din tren și construcții, imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Ulterior,

imobilele cu nr. top. CC și DD au fost dezlipite din cartea funciară menționată

și dezmembrate, parcelele nr. top. AA (teren 784 m.p.) și BB (teren 6

3

m.p.), care fac obiectul cauzei de față, fiind transcrise

în CF nr. XX.

Prin decizia civilă nr. 5973 din 16

octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr.

3273/1/2008 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanta B.E. are calitatea

de moștenitor a proprietarilor tabulari A.S. și A.S.

Instanța a constatat că reclamanta are

calitatea de persoană îndreptățită

[

în

sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată]

la acordarea de măsuri reparatorii pentru parcelele top. AA și BB înscrise în CF

nr. XX, Timișoara, preluate de la autorii săi în mod abuziv, în baza Decretului

nr. 92/1950, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată,

fiind îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 1 și 7 din același act normativ.

În

ceea ce privește tipul de măsuri reparatorii care se vor acorda,

s-a reținut că parcelele sunt ocupate de un bloc de locuințe, fiind imposibilă restituirea

în natură, astfel încât, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii se vor acorda în echivalent potrivit procedurii prevăzute de Titlul

nr. VII din Legea nr. 247/2005.

Capătul ce cerere subsidiar, privind obligarea

pârâtului la soluționarea notificării a fost respins ca urmare a admiterii primului

capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului

a formulat

apel, respins prin decizia nr. 533A din 21 septembrie 2010 de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Pârâta a susținut că în mod greșit a fost

admisă în parte acțiunea reclamantei, deoarece nu este în culpă, a dat dovadă de

bună-credință solicitând reclamantei prin adresa din 22 iunie 2006 completarea dosarului

și nu se poate pronunța cu privire la notificare în lipsa înscrisurilor care nu

au fost depuse de reclamantă.

Prin decizia nr. 533A din 21 septembrie

2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul.

Pentru a pronunța această decizie instanța

a reținut că potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 în numerotarea anterioară

republicării) în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deținătoare este obligată

să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire în natură.

Acest text impune unității deținătoare

o obligație de a face, termenul prevăzut având caracter imperativ.

Prin decizia nr.

XX

/2007 a Înaltei Curte de Casație și Justiție,

secții unite, s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu

numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustifîcat al entității deținătoare

de a răspunde la notificare.

S-a mai reținut că pârâta este în culpă

pentru nesoluționarea notificării din anul 2007 ceea ce echivalează cu un refuz

ne justificat de a răspunde și nu se poate apăra susținând ca a solicitat reclamantei

depunerea unor acte printr-o adresă emisă în 2006, deoarece reclamanta a arătat

în mod expres că nu înțelege să depună actele solicitate și a pus în întârziere

pe pârâtă, solicitând ca în termen de 60 zile să îi fie soluționată notificarea.

Împotriva acestei decizii pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a declarat recurs invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâta susține că a depus eforturi pentru

soluționarea notificării, dând dovadă de bună-credință. Dosarul a fost înregistrat

la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la data de 20 februarie 2006,

fiind trimis de Primăria Municipiului Timișoara, fiind incomplet.

Prin adresa din 22 iunie 2006 a solicitat

reclamantei documentele necesare pentru completarea dosarului.

Reclamanta nu a depus actele solicitate,

iar pârâta arată că în lipsa acestora, a fost pusă în imposibilitatea emiterii deciziei.

Deși instanța de apel a reținut acest aspect,

a dat în mod greșit eficiență art. 25 din Legea nr. 10/2001, considerând că pârâta

a refuzat nejustificat soluționarea notificării.

Recursul nu este fondat, și va fi respins

pentru următoarele considerente.

Termenul de 60 de zile este un termen imperativ.

A considera altfel ar însemna a nu fi respectat caracterul reparator al Legii

nr. 10/2001 și finalitatea acestui act normativ.

Unitatea deținătoare nu se poate prevala

de faptul că urmare adresei din 22 iunie 2006 prin care a cerut completarea dosarului

a așteptat ca reclamanta să depună actele solicitate, căci nedepunerea actelor nu

poate prelungi la nesfârșit termenul de soluționare a notificării, care, așa cum

am arătat, este un termen imperativ.

Aceasta cu atât mai mult cu cât prin adresa

aflată la dosarul de fond, reclamanta a pus în întârziere pe pârâtă conform

pct. 23.1 alin. (3) din

H.G.

nr.

498/2003

solicitând

ca

în

termen

de

60

de

zile

să-i

fie

soluționată notificarea, arătând că nu dorește prelungirea

acestui termen și că înțelege să nu depună actele solicitate de pârâtă, ceea ce

înseamnă că prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării

nu operează.

Notificarea nu este soluționată nici la

data judecării dosarului de recurs, iar pârâta nu-și poate invoca drept apărare

propria culpă în nesoluționarea notificării.

Așa fiind, susținerile recurentei contravin

nu numai redactării imperative a textului art. 25 din Legea nr. 10/2001, ci și naturii

reparatorii a întregului act normativ.

Așa cum s-a statuat în decizia

XX

a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secții unite, din data de 19 martie 2007 în cazul când unitatea deținătoare sau

învestită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în

termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia „se impune (...) ca instanța învestită

să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să

constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată

cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului

unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării,

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne

necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se

consideră nedreptățit de a se adresa instanței". În consecință, criticile recurentei

constând în faptul că instanța de apel a considerat că pârâta a refuzat nejustificat

soluționarea notificării și a considerat lipsa răspunsului ca echivalând cu refuzul

soluționării notificării dând în mod greșit eficiență art. 25 din Legea nr. 10/2001

nu pot fi primite.

Față de cele de mai sus și dezlegarea de

drept dată de decizia citată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite,

pentru motivele de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva deciziei

nr. 533A din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

iunie 2011.