ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5557/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5557/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Bacău – secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea

Națională a Vămilor, Direcția pentru Accize Operațiuni Vamale Iași, Serviciul

Antifraudă Fiscală și Vamală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț,

anularea deciziei nr. 711 din 21 iunie 2010 emisă de D.G.F.P. Neamț, anularea

deciziei nr. 5163 din 20 aprilie 2010 pentru regularizarea situației privind

obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal emise de către D.R.A.O.V.

Iași și a actului administrativ fiscal care a stat la baza emiterii deciziei de

regularizare, respectiv procesul-verbal de control din 20 aprilie 2010 în ce

privește obligațiile suplimentare de plată cu titlu de taxă pe valoare adăugată

în valoare de 249.007 lei și majorări de întârziere aferente taxei pe valoare

adăugată în cuantum de 266.886 lei, precum și obligarea pârâtelor la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

susținut că inspectorii din cadrul D.R.A.O.V. Iași au efectuat controlul

ulterior al operațiunilor vamale de import-export desfășurate de aceasta în

perioada 01 ianuarie 2007-31 decembrie 2007, stabilindu-se că societatea a

încheiat contracte de prestări servicii cu societățile engleze C./P. Ltd și C.U.C.L.,

societăți stabilite și înregistrate în scop de TVA în Marea Britanie.

Reclamanta a mai arătat, că potrivit

contractelor comerciale încheiate, societățile străine au achiziționat materii

prime de la societatea K.T.P.S.A. persoană impozabilă stabilită în Turcia, iar

materia primă a fost expediată din Turcia în România în vederea prelucrării de

către reclamantă, societățile britanice rămânând proprietarii materiei prime pe

parcursul prelucrării,

iar după prelucrare,

produsele rezultate au fost

expediate în Marea Britanie către

societățile proprietare.

În concluzie, reclamanta a susținut

că, în urma finalizării controlului, au fost stabilite, în mod nelegal,

obligații fiscale suplimentare în sarcina sa, în cuantum total de 515.893 lei,

reprezentând taxă pe valoare adăugată în sumă de 249.007 lei și majorări de

întârziere de 266.886 lei, sume datorate în legătură cu operațiunile de import

efectuate în perioada supusă controlului. Astfel, a invocat că societatea este

înregistrată ca plătitor de TVA în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (1)

C. Fisc. în vigoare la 1 ianuarie 2007, aplicabile pe parcursul perioadei

pentru care organele de control au stabilit TVA de plată, or, obligația de a

depune decont special de TVA era în sarcina persoanelor impozabile înregistrate

în scop de TVA în conformitate cu prevederile art. 153

1

C. Fisc. În

ceea ce privește O.M.F.P. nr. 2421/2007 a arătat că nu este aplicabil în cauză,

având în vedere principiul neretroactivității legii.

Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P.

Neamț a solicitat respingerea cererii, arătând că reclamanta nu era importator

din punct de vedere al taxei pe

valoarea

adăugată, proprietarii bunurilor fiind partenerii externi, în numele cărora au

fost

emise facturile externe, iar în privința accesoriilor fiscale contestate, în

sumă de 266.886 lei, acestea se impun a fi menținute în temeiul principiului

general de drept „accesoriul urmează principalul".

Cu referire la susținerea

reclamantei în sensul că neînregistrarea în evidențele contabile a taxei pe

valoarea adăugată aferentă importurilor, nu ar fi

adus niciun prejudiciu bugetului de

stat, pârâta a arătat că aceasta nu

are relevanță, întrucât este vorba de două operațiuni distincte din care, prima

ar fi adus plata către buget la un anumit termen de scadență a sumei datorate,

deducerea fiind un drept posibil a fi exercitat prin

decontul de TVA aferent perioadei fiscale în care a avut loc

îndeplinirea obligației de

plată.

Pârâta Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale Iași, prin întâmpinare, a solicitat respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată, susținând că la stabilirea obligațiilor de plată în

sarcina reclamantei a stat nerespectarea dispozițiilor imperative prevăzute de art.

156 și 157 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și

completările ulterioare, în condițiile în care pentru mărfurile (materiile

prime) introduse în țară în perioada 01 ianuarie 2007-20 aprilie 2007 pentru

realizarea de confecții textile pentru firme străine, reclamanta a solicitat

plasarea sub regim de punere în liberă circulație a produselor realizate.

Totodată, a arătat, contrar

susținerilor reclamantei, cu referire la calitatea de importator, de proprietar

și inexistența obligației de plată a TVA, că art. 151

1

C. fisc.

stabilește că plata taxei pentru importul de bunuri supus taxării, conform

prezentului titlu, este obligația importatorului, iar potrivit art. 59 lit. e)

din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, importatorul, în

scopul taxei, este persoana impozabilă înregistrată conform art. 153 C. fisc.,

care importă bunuri în România. De asemenea, potrivit Codului vamal al

României, punerea în liberă circulație conferă mărfurilor străine statutul

vamal de mărfuri românești și atrage aplicarea măsurilor de politică comercială

și îndeplinirea formalităților vamale prevăzute pentru importul mărfurilor,

precum și încasarea oricăror drepturi legal datorate, or, din conținutul

declarațiilor vamale reiese că reclamanta este titularul operațiunii de import

și responsabilul financiar.

2.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 152 din 23

noiembrie 2010, Curtea de Apel Bacău – secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

a Autorității Naționale a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale Iași, invocată de reclamantă, și excepția dreptului de i se

stabili reclamantei obligația de plată a drepturilor de import, ca nefondată.

Prin aceeași sentință, a respins

acțiunea formulată de reclamanta, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la excepția lipsei

calității procesuale pasive a Autorității Naționale a Vămilor - Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, prima instanță a avut în

vedere că prin H.G. nr. 110/2009 s-a reglementat posibilitatea ca direcțiile

regionale să efectueze controale cu privire la operațiunile vamale și să emită

decizii de impunere a obligațiilor fiscale.

În privința fondului cauzei, prima

instanță a reținut că susținerile reclamantei, în sensul că prin omisiunea de a

întocmi decontul de T.V.A. nu ar fi prejudiciat Statul Român, pentru că oricum

acea valoare a taxei pe valoare adăugată ar fi fost dedusă, nu pot fi primite

din moment ce Statul Român, prin neplata taxei, a fost prejudiciat de suma

datorată cu acest titlu de către reclamantă.

În speță, prima instanță a reținut

că reclamanta s-a declarat responsabil financiar în cuprinsul declarațiilor

vamale și a solicitat punerea mărfurilor în regim de liberă circulație

intracomunitară, în cuprinsul declarațiilor vamale fiind evidențiată și

valoarea TVA, fără a menționa însă că lucrează ca reprezentant al societăților

comerciale din Marea Britanie, proprietare ale mărfurilor.

În lipsa menționării calității sale

de reprezentant, reclamanta nu poate opune organelor fiscale române existența

și efectele acestui mandat și, pe cale de consecință, existența obligației de

plată a TVA numai în sarcina societăților din Marea Britanie reprezentate în

fapt de reclamantă în operațiunea importului mărfurilor din Turcia, așadar,

reclamanta avea calitatea de importator față de organele fiscale române și este

obligată la plata TVA în termenul de prescripție de 5 ani.

Indiferent dacă s-ar reține că

reclamanta a efectuat operațiunea de import în numele și pe seama societăților

proprietare ale mărfurilor, aceasta poate fi urmărită individual și solidar cu

importatorul mărfurilor (pe criteriul proprietății asupra acestora), în temeiul

prevederilor exprese din art. 151

2

alin. (5) C. fisc. în vigoare în

2007, așa încât reclamanta este titulara obligației de plată a TVA.

Or, prin ascunderea adevăratului

responsabil financiar (proprietarele mărfurilor importate) reclamanta a făcut

inoperantă dispoziția legală ce permitea organelor fiscale să solicite garanții

pentru plata TVA față de proprietarii mărfurilor (nerezidenți), în cauză,

operând astfel răspunderea solidară a acesteia cu partenerii săi de afaceri,

termenul de prescripție de 3 ani de la comunicarea taxelor vamale suplimentare

de plătit, prevăzut de Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 al Consiliului din 12

octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar nefiind incident.

Susținerile reclamantei, potrivit

cărora organele fiscale ar fi considerat greșit că trebuie să uzeze de

întocmirea unui decont special, întrucât acest tip de decont poate fi utilizat

numai de persoanele înregistrate în scop de TVA în baza art. 153

1

C.

fisc., de asemenea, nu pot fi primite în raport de prevederile art. 147

1

din același cod, iar problema plății TVA de către reclamantă, fără a fi

recuperată încă de la partenerii săi din Marea Britanie (întrucât nu a fost

inclusă în prețul final), nu interesează Statul Român, din moment ce

obligațiile legale erau clare, iar reclamanta le-a ignorat.

În fine, în privința

neretroactivității O.M.F.P. nr. 2421/2007, prima instanță a reținut că nu se

pune această problemă, având în vedere că obligația de a plăti în solidar TVA

revenea reclamantei direct în virtutea prevederilor Codului Fiscal.

Concluzionând, judecătorul fondului

a reținut că reclamanta avea calitatea de importator, putea fi urmărită în

solidar cu proprietarul mărfurilor, colectarea TVA nu este supusă normelor

comunitare și nici termenului de prescripție instituit de acestea, astfel că

obligația de plată a TVA pentru mărfurile importate de aceasta în perioada

ianuarie-aprilie 2007 a fost stabilită legal.

Reclamanta SC C. SRL, în termen

legal a promovat recurs împotriva hotărârii primei instanțe, apreciind-o ca

fiind nelegală și pronunțată cu greșita aplicare a legii.

În contextul prezentării unor

considerațiuni preliminare cu privire la situația de fapt, și la constatările

inspectorilor vamali la data finalizării controlului efectuat în perioada 1

ianuarie 2007 – 31 decembrie 2007, recurenta a susținut că problema de drept ce

se impunea a fi rezolvată consta, raportat la legislația fiscală aplicabilă în

perioada 1 ianuarie 2007 – 15 aprilie 2007, în stabilirea măsurii în care o

societate comercială rezidentă în România, cum este recurenta, care a acționat

ca reprezentant în vamă, avea sau nu obligația de a plăti în mod efectiv TVA

pentru bunurile importate în România.

S-a mai arătat că se impunea a se

stabili dacă plata presupunea achitarea efectivă a unei sume de bani cu titlu

de TVA pentru bunurile importate, astfel cum s-a reținut sau plata se făcea

prin aplicarea măsurilor de simplificare.

Sintetizând motivele de recurs ale

recurentei-reclamante, dezvoltate în temeiul indicat al art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ., se reține că au fost criticate considerentele instanței de fond,

apreciate ca fiind eronate, sub următoarele aspecte:

- situația de fapt reținută nu

corespunde realității, fiind interpretate eronat dispozițiile legale esențiale;

- argumentul reținut de instanța de

fond în sensul că neutralitatea taxei privește numai pe cel care o evidențiază

în decont, nu poate fi primit ca temei al impunerii la plata de obligații

suplimentare cu titlu de TVA și perceperii de majorări de întârziere aferente

TVA, recurenta făcând ample referiri și la principiile fundamentale

cristalizate în dreptul Uniunii europene și în jurisprudența Curții Europene de

Justiție;

- în baza principiului neutralității

TVA, a deciziilor Curții Europene de Justiție și a unei circulare a

Ministerului Finanțelor Publice, recurenta a indicat că respinge argumentele

instanței de fond potrivit cărora exercitarea dreptului de deducere a TVA de

către reclamantă era condiționată de înregistrarea TVA aferentă importurilor

respective în evidențele contabile și în decontul de TVA și referitor la

prejudiciul suferit de statul român;

- cu privire la neaducerea la

cunoștința organelor vamale a calității reclamantei de reprezentant al

societăților din Marea Britanie, reținută de prima instanță, recurenta a

susținut că un astfel de considerent nu este real, dată fiind modalitatea de

completare a declarațiilor vamale de import, apreciind că de altfel acest

aspect nici nu este relevant în cauză, în condițiile în care plata efectivă de

TVA, respectiv neaplicarea măsurilor de simplificare nu este influențată de

relevarea calității în care a acționat SC C. SRL;

- greșita aplicare și interpretare a

legii prin considerentele instanței de fond cu privire la răspunderea

individuală și solidară a reprezentantului de plată a TVA la invocarea

prevederilor comunitare privind drepturile de import și efectele acestora,

relevanța folosirii de către organele vamale a sintagmei „decont special” și,

în general cu privire la fiecare și toate considerentele instanței de fond,

incluzându-l pe cel referitor la neretroactivitatea O.M.F.P. nr. 2421/2007.

În finalul motivelor de recurs

recurenta, expunând conținutul art. 157 alin. (3), (4) și (5) C. fisc., în

vigoare în perioada 1 ianuarie 2007 – 15 aprilie 2007, a susținut că era corect

a se reține în cazul său, în calitate de importator din punct de vedere al TVA

că era scutită de plata efectivă a TVA în vamă, având exclusiv obligația de a

evidenția TVA prin mecanismul taxării inverse, atât ca TVA colectată cât și ca

TVA deductibilă.

motivelor de recurs

La data de 7 septembrie 2011, cu 6

zile înainte de primul termen de judecată fixat în recurs, recurenta a depus la

dosar un document intitulat „Precizări la motivele de recurs” prin care se

solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii primei instanțe în sensul

anulării actelor administrativ fiscale atacate, cu cheltuieli de judecată.

Reluând istoricul cauzei și arătând

că prezentul document reprezintă numai o dezvoltare și o precizare ce se adaugă

motivelor inițiale de recurs, recurenta a învederat, pentru prima dată,

următoarele aspecte de nelegalitate ale hotărârii primei instanțe:

- sentința este lovită de nulitate

deoarece nu există identitate între minuta pronunțată și dispozitivul

hotărârii, acesta din urmă fiind mult mai amplu și având adăugiri ce nu au fost

cuprinse în minută;

- instanța de fond nu a avut rol

activ, conform art. 123 C. proc. civ. întrucât nu a admis efectuarea unei

expertize contabile;

- nulitatea procesului verbal de

control din 20 aprilie 2010 pentru că poartă două date distincte, respectiv 20

aprilie 2010 în titlu și 22 aprilie 2010 la filele 3 și 4, prin aplicarea

sigiliului vămii și nu este semnat de cei doi inspectori din echipa de control;

- inspectorii ce au exercitat

controlul ulterior nu aveau competența de a stabili obligații de plată a

TVA-ului din contabilitatea SC C. SRL;

-SC C. SRL nu avea obligația să

înregistreze în decontul TVA această operațiune, în esență pentru că bunurile

nu erau proprietatea lor și se imixtionau obligații ce vizau gestiunea sa și

dată fiind prezența instituției neutralității TVA și a taxării inverse.

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași (D.R.A.O.V. Iași)

Intimata D.R.A.O.V. Iași a formulat

întâmpinare la motivele de recurs ale recurentei, solicitând respingerea

acestora ca nefondate, în condițiile în care a arătat că la stabilirea

obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina reclamantei-recurente s-a reținut

că această societate nu a respectat dispozițiile imperative prevăzute de art. 156

și 157 C. Fisc., în vigoare la data introducerii materiilor prime în România.

instanței de recurs

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte examinând sentința

atacată prin prisma criticilor ce i-au fost adus prin cererea inițială de

recurs, în termenul legal, raportat la prevederile legale incidente și sub

toate aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ. reține că nu

subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate de natură a atrage fie casarea,

fie modificarea sentinței primei instanțe, în considerarea celor în continuare

arătate.

6.1. Prealabil examinării motivelor

de recurs formulate și înregistrate la 25 ianuarie 2011, Înalta Curte

menționează că documentul depus ulterior de către recurentă, intitulat

„Precizări la motivele de recurs”, nu poate fi avut în vedere decât în măsura

în care cuprinde dezvoltarea motivelor inițiale de recurs.

Toate celelalte așa-zise „precizări”

ce se constituie în veritabile motive de recurs (e.g. nulitățile invocate cu

referire la întocmirea actelor de control, competențele organelor de control,

forma procesului-verbal) depuse evident cu depășirea termenului legal prevăzut

de art. 303 alin. (1) și (2) C. proc. civ. nu vor fi examinate ca atare, fiind

tardiv formulate.

O precizare specială se impune, cu

referire la pretinsa neconcordanță invocată de recurentă, între dispozitivul

separat al hotărârii (minuta) și cel cuprins în hotărârea propriu-zisă.

Examinând minuta sentinței (fila 13

verso dosar fond) față de dispozitivul hotărârii (fila 266 verso dosar), și

raportat la prevederile art. 258 și respectiv art. 261 C. proc. civ. Înalta

Curte constată că nu se poate identifica nici o neconcordanță de natură a

atrage vreo vătămare recurentei.

Faptul că minuta nu cuprinde numele

părților, făcând în schimb referire la calitățile procesuale ale acestora nu

reprezintă în mod evident o „neconcordanță”, minuta conținând de altfel toate

măsurile dispuse de judecătorul fondului și cuprinse în dispozitivul sentinței

atacate.

6.2. Analizând motivele de recurs cu

care instanța de control judiciar a fost legal investită, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține, contrar celor

afirmate de recurentă că acestea nu sunt fondate, în condițiile în care

considerentele hotărârii atacate nu sunt contradictorii, după cum nici nu se

poate susține că lipsește motivarea soluției sau că aceasta ar fi superficială.

Ca atare, Înalta Curte reține că nu

este incident acest motiv de nelegalitate, nefiind întrunite cerințele,

respectiv ipotezele vizate de acest motiv de recurs.

Nici motivul de recurs prevăzut la art.

304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, în condițiile în care în

speță nu s-a realizat o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății.

Apreciind că toate criticile

recurentei-reclamante se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte le va examina așadar din această

perspectivă, considerând că recurenta critică greșita aplicare și interpretare

a legii, respectiv a prevederilor codului fiscal, incidente, expres arătate.

Printr-o primă critică adusă

hotărârii primei instanțe, amplu argumentată, recurenta a susținut că nu a fost

clarificată în cauză o problemă relevantă, respectiv în ce măsură în raport de

situația de fapt a cauzei se impunea ca plata TVA să fie realizată în mod

efectiv, la organele vamale, sau trebuiau aplicate „măsurile de simplificare”.

Astfel cum rezultă și din expunerea

rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, în fapt, în perioada 1 ianuarie

2007 – 20 aprilie 2007, SC C. SRL a introdus în țară mărfuri care au fost

expediate direct din Turcia, în România, în vederea producerii de confecții

textile pentru firmele partenere din Anglia, conform contractelor de prestări

servicii.

Mărfurile materii prime,

achiziționate din Turcia, țară extracomunitară au fost introduse pe teritoriul

vamal al Comunității Europene prin România astfel că recurenta a solicitat

pentru acestea plasarea sub regim vamal de punere în liberă circulație, regim

vamal care implică plata drepturilor de import.

În contextul în care, din cuprinsul

cererii de recurs rezultă că recurenta nu contestă faptul că pentru importul de

bunuri se datorează TVA, apreciind însă că subzistă o chestiune de apreciere cu

privire la modalitatea de plată și reținând, astfel cum au statuat și organele

de control, că în perioada respectivă, nu se făcea plata efectiv la organele

vamale, conform art. 135 din Legea nr. 343 din 1 august 2006 care completează art.

157 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Înalta Curte consideră că

așa-zisa problemă ridicată de recurentă nu prezintă relevanță în cauză, în

sensul că ipotezele menționate nu sunt incidente.

Și aceasta pentru că nici măsurile

de simplificare la care se face referire, prevăzute de art. 160 alin. (2) C.

fisc. nu sunt aplicabile cauzei, în mod evident, raportat la prevederile

exprese ale textului de lege arătat.

Nici celelalte critici ale

recurentei vizând practic aplicarea și interpretarea de către prima instanță a

prevederilor Codului fiscal constând în critica și analiza punctuală a

considerentelor cuprinse în hotărârea atacată nu sunt fondate, pentru

argumentele comune în continuare înfățișate de Înalta Curte.

În acord cu cele reținute de

judecătorul fondului, argumentate pe interpretarea prevederilor art. 156 și 157

C. fisc., în forma în vigoare la data operațiunilor în discuție, Înalta Curte

apreciază, contrar celor susținute de societatea recurentă, că aceasta era

datoare să înregistreze în evidențele contabile TVA aferentă mărfurilor pentru

care pe factura de livrare a produselor a fost declarat „livrare

intracomunitară”, în condițiile în care organele de control fiscal au reținut

că societatea recurentă nu a avut certificat de exonerare a plății TVA.

Nici criticile recurentei vizând

modalitatea în care organul de control fiscal ar fi trebuit să o sancționeze în

situația neînregistrării în decont, atât ca taxă colectată cât și ca taxă

dedusă a TVA-ului aferent importului de materie primă din Turcia nu pot fi

primite, având în vedere că s-a efectuat controlul ulterior al operațiunilor

vamale, la un interval de 3 ani de la data operațiunilor, astfel că măsurile la

care s-a făcut referire erau inoperante.

Înalta Curte apreciază că nefondată

este și susținerea recurentei vizând neanalizarea de către prima instanță a

relevanței O.U.G. nr. 22 din 28 martie 2007, cu atât mai mult cu cât, textul art.

157 alin. (5), înainte de intrarea în vigoare a actului sus-arătat stabilea

imperativ că „ importatorii persoane impozabile înregistrate în scopuri de TVA,

conform art. 153 C. fisc., evidențiază taxa aferentă bunurilor importate în

decontul prevăzut la art. 156

2

atât ca taxă colectată, cât și ca

taxă deductibilă, în limitele și în condițiile stabilite la art. 145-147”.

Înalta Curte apreciază că prima

instanță a argumentat și înlăturat judicios susținerile recurentei reluate și

prin motivele de recurs, în ceea ce privește lipsa oricărui prejudiciu adus

statului român prin omisiunea întocmirii decontului de TVA, în contextul

afirmării principiului neutralității fiscale.

Cum s-a arătat deja, nu se poate

reține că neînregistrarea în evidențele contabile a TVA aferentă importurilor

nu ar fi adus nici un prejudiciu bugetului de stat, fiind vorba evident de două

operațiuni distincte, din care prima ar fi adus plata la bugetul de stat la un

anumit termen de scadență a sumei datorate, în vreme ce deducerea, este numai

un drept posibil a fi exercitat prin decontul de TVA aferent perioadei fiscale

în care a avut loc îndeplinirea obligației de plată.

Judecătorul fondului a evidențiat și

explicat mecanismul neutralității TVA, ce privește pe plătitorul de TVA față de

ceilalți plătitori sau față de consumatorul final, nefiind aplicabilă în

relația plătitorului cu Statul român. Din această perspectivă susținerile

recurentei și trimiterile la jurisprudența Curții Europene de Justiție

(cazurile conexe C-95/07 și C-96/07 Ecotrade Spa v Agenzia delle Entrate) cu

referire la condițiile acordării deducerii TVA-ului dacă cerințele de fond sunt

îndeplinite chiar atunci când anumite cerințe de formă au fost omise de către

persoanele impozabile, nu au incidență în cauză, vizând circumstanțe de fapt

diferite față de cele din prezenta speță.

Criticile recurentei cu privire la

răspunderea individuală și solidară a reprezentantului de plată a TVA, reținută

în considerentele hotărârii atacate, precum și susținerea că în cauză sunt

aplicabile prevederile Regulamentului (CEE) nr. 2913/1992 al Consiliului din 12

octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, respectiv art. 221 alin.

(3), potrivit căruia comunicarea valorii drepturilor vamale către debitor nu

poate fi făcută după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a

luat naștere datoria vamală, sunt neîntemeiate și nu pot fi reținute, având în

vedere că prin art. 150 și 151, Codul fiscal stabilește imperativ condițiile și

cazurile în care operează aceste modalități de răspundere, iar în speță nu se

pune problema recuperării taxelor de import datorate Comunității ocazionate de

importul de mărfuri din țările din afara acesteia, ci recuperarea și plătirea

unei taxe interne reglementată de Codul fiscal al României, așa cum reține și

instanța de fond.

Folosirea de către organele vamale a

sintagmei decont special, nu este de natură să atragă nulitatea actului

întocmit și nici inexistența obligației de a întocmi decontul de taxă de către

recurenta - reclamantă, în situația în care aceasta voia exercitarea dreptului

de deducere, condiția întocmirii decontului de taxă fiind legală și imperativă.

Susținerea recurentei, în sensul că

instanța de fond are o apreciere limitata în ce privește TVA și proveniența

comunitară a actelor ce reglementează colectarea TVA este neîntemeiată având în

vedere că, așa cum s-a arătat anterior, TVA este o taxă internă care este

reglementată de Codul fiscal al României.

În fine, Înalta Curte apreciază că

nefondate sunt și criticile recurentei referitoare la neretroactivitatea O.M.F.P.

nr. 2421/2007 în condițiile în care, astfel după cum cu justețe s-a stabilit

prin hotărârea atacată, nu prevederile acestui ordin sunt relevante în cauză,

obligația de plată a TVA fiind stabilită în temeiul dispozițiilor din Codul

fiscal, în vigoare la data efectuării operațiunilor de import.

Față de considerentele mai sus

arătate, apreciind așadar că motivele de recurs, incluzând și toate argumentele

invocate, înfățișate de recurenta-reclamantă sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul promovat și motivat în

termenul legal, imperativ, conform art. 303 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC C.

SRL Roman împotriva sentinței nr. 152 din 23 noiembrie 2010 a Curții de Apel Bacău – secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 22 noiembrie 2011.