ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5557/2011

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău – secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția pentru Accize Operațiuni Vamale Iași, Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț, anularea deciziei nr. 711 din 21 iunie 2010 emisă de D.G.F.P. Neamț, anularea deciziei nr. 5163 din 20 aprilie 2010 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal emise de către D.R.A.O.V. Iași și a actului administrativ fiscal care a stat la baza emiterii deciziei de regularizare, respectiv procesul-verbal de control din 20 aprilie 2010 în ce privește obligațiile suplimentare de plată cu titlu de taxă pe valoare adăugată în valoare de 249.007 lei și majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată în cuantum de 266.886 lei, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că inspectorii din cadrul D.R.A.O.V. Iași au efectuat controlul ulterior al operațiunilor vamale de import-export desfășurate de aceasta în perioada 01 ianuarie 2007-31 decembrie 2007, stabilindu-se că societatea a încheiat contracte de prestări servicii cu societățile engleze C./P. Ltd și C.U.C.L., societăți stabilite și înregistrate în scop de TVA în Marea Britanie. Reclamanta a mai arătat, că potrivit contractelor comerciale încheiate, societățile străine au achiziționat materii prime de la societatea K.T.P.S.A. persoană impozabilă stabilită în Turcia, iar materia primă a fost expediată din Turcia în România în vederea prelucrării de către reclamantă, societățile britanice rămânând proprietarii materiei prime pe parcursul prelucrării, iar după prelucrare, produsele rezultate au fost expediate în Marea Britanie către societățile proprietare. În concluzie, reclamanta a susținut că, în urma finalizării controlului, au fost stabilite, în mod nelegal, obligații fiscale suplimentare în sarcina sa, în cuantum total de 515.893 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată în sumă de 249.007 lei și majorări de întârziere de 266.886 lei, sume datorate în legătură cu operațiunile de import efectuate în perioada supusă controlului. Astfel, a invocat că societatea este înregistrată ca plătitor de TVA în conformitate cu prevederile art. 153 alin. (1) C. Fisc. în vigoare la 1 ianuarie 2007, aplicabile pe parcursul perioadei pentru care organele de control au stabilit TVA de plată, or, obligația de a depune decont special de TVA era în sarcina persoanelor impozabile înregistrate în scop de TVA în conformitate cu prevederile art. 153 1 C. Fisc. În ceea ce privește O.M.F.P. nr. 2421/2007 a arătat că nu este aplicabil în cauză, având în vedere principiul neretroactivității legii. Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Neamț a solicitat respingerea cererii, arătând că reclamanta nu era importator din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, proprietarii bunurilor fiind partenerii externi, în numele cărora au fost emise facturile externe, iar în privința accesoriilor fiscale contestate, în sumă de 266.886 lei, acestea se impun a fi menținute în temeiul principiului general de drept „accesoriul urmează principalul". Cu referire la susținerea reclamantei în sensul că neînregistrarea în evidențele contabile a taxei pe valoarea adăugată aferentă importurilor, nu ar fi adus niciun prejudiciu bugetului de stat, pârâta a arătat că aceasta nu are relevanță, întrucât este vorba de două operațiuni distincte din care, prima ar fi adus plata către buget la un anumit termen de scadență a sumei datorate, deducerea fiind un drept posibil a fi exercitat prin decontul de TVA aferent perioadei fiscale în care a avut loc îndeplinirea obligației de plată. Pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, susținând că la stabilirea obligațiilor de plată în sarcina reclamantei a stat nerespectarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 156 și 157 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care pentru mărfurile (materiile prime) introduse în țară în perioada 01 ianuarie 2007-20 aprilie 2007 pentru realizarea de confecții textile pentru firme străine, reclamanta a solicitat plasarea sub regim de punere în liberă circulație a produselor realizate. Totodată, a arătat, contrar susținerilor reclamantei, cu referire la calitatea de importator, de proprietar și inexistența obligației de plată a TVA, că art. 151 1 C. fisc. stabilește că plata taxei pentru importul de bunuri supus taxării, conform prezentului titlu, este obligația importatorului, iar potrivit art. 59 lit. e) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, importatorul, în scopul taxei, este persoana impozabilă înregistrată conform art. 153 C. fisc., care importă bunuri în România. De asemenea, potrivit Codului vamal al României, punerea în liberă circulație conferă mărfurilor străine statutul vamal de mărfuri românești și atrage aplicarea măsurilor de politică comercială și îndeplinirea formalităților vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum și încasarea oricăror drepturi legal datorate, or, din conținutul declarațiilor vamale reiese că reclamanta este titularul operațiunii de import și responsabilul financiar.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 152 din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bacău – secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, invocată de reclamantă, și excepția dreptului de i se stabili reclamantei obligația de plată a drepturilor de import, ca nefondată. Prin aceeași sentință, a respins acțiunea formulată de reclamanta, ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași, prima instanță a avut în vedere că prin H.G. nr. 110/2009 s-a reglementat posibilitatea ca direcțiile regionale să efectueze controale cu privire la operațiunile vamale și să emită decizii de impunere a obligațiilor fiscale. În privința fondului cauzei, prima instanță a reținut că susținerile reclamantei, în sensul că prin omisiunea de a întocmi decontul de T.V.A. nu ar fi prejudiciat Statul Român, pentru că oricum acea valoare a taxei pe valoare adăugată ar fi fost dedusă, nu pot fi primite din moment ce Statul Român, prin neplata taxei, a fost prejudiciat de suma datorată cu acest titlu de către reclamantă. În speță, prima instanță a reținut că reclamanta s-a declarat responsabil financiar în cuprinsul declarațiilor vamale și a solicitat punerea mărfurilor în regim de liberă circulație intracomunitară, în cuprinsul declarațiilor vamale fiind evidențiată și valoarea TVA, fără a menționa însă că lucrează ca reprezentant al societăților comerciale din Marea Britanie, proprietare ale mărfurilor. În lipsa menționării calității sale de reprezentant, reclamanta nu poate opune organelor fiscale române existența și efectele acestui mandat și, pe cale de consecință, existența obligației de plată a TVA numai în sarcina societăților din Marea Britanie reprezentate în fapt de reclamantă în operațiunea importului mărfurilor din Turcia, așadar, reclamanta avea calitatea de importator față de organele fiscale române și este obligată la plata TVA în termenul de prescripție de 5 ani. Indiferent dacă s-ar reține că reclamanta a efectuat operațiunea de import în numele și pe seama societăților proprietare ale mărfurilor, aceasta poate fi urmărită individual și solidar cu importatorul mărfurilor (pe criteriul proprietății asupra acestora), în temeiul prevederilor exprese din art. 151 2 alin. (5) C. fisc. în vigoare în 2007, așa încât reclamanta este titulara obligației de plată a TVA. Or, prin ascunderea adevăratului responsabil financiar (proprietarele mărfurilor importate) reclamanta a făcut inoperantă dispoziția legală ce permitea organelor fiscale să solicite garanții pentru plata TVA față de proprietarii mărfurilor (nerezidenți), în cauză, operând astfel răspunderea solidară a acesteia cu partenerii săi de afaceri, termenul de prescripție de 3 ani de la comunicarea taxelor vamale suplimentare de plătit, prevăzut de Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar nefiind incident. Susținerile reclamantei, potrivit cărora organele fiscale ar fi considerat greșit că trebuie să uzeze de întocmirea unui decont special, întrucât acest tip de decont poate fi utilizat numai de persoanele înregistrate în scop de TVA în baza art. 153 1 C. fisc., de asemenea, nu pot fi primite în raport de prevederile art. 147 1 din același cod, iar problema plății TVA de către reclamantă, fără a fi recuperată încă de la partenerii săi din Marea Britanie (întrucât nu a fost inclusă în prețul final), nu interesează Statul Român, din moment ce obligațiile legale erau clare, iar reclamanta le-a ignorat. În fine, în privința neretroactivității O.M.F.P. nr. 2421/2007, prima instanță a reținut că nu se pune această problemă, având în vedere că obligația de a plăti în solidar TVA revenea reclamantei direct în virtutea prevederilor Codului Fiscal. Concluzionând, judecătorul fondului a reținut că reclamanta avea calitatea de importator, putea fi urmărită în solidar cu proprietarul mărfurilor, colectarea TVA nu este supusă normelor comunitare și nici termenului de prescripție instituit de acestea, astfel că obligația de plată a TVA pentru mărfurile importate de aceasta în perioada ianuarie-aprilie 2007 a fost stabilită legal.

Motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă Reclamanta SC C. SRL, în termen legal a promovat recurs împotriva hotărârii primei instanțe, apreciind-o ca fiind nelegală și pronunțată cu greșita aplicare a legii. În contextul prezentării unor considerațiuni preliminare cu privire la situația de fapt, și la constatările inspectorilor vamali la data finalizării controlului efectuat în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2007, recurenta a susținut că problema de drept ce se impunea a fi rezolvată consta, raportat la legislația fiscală aplicabilă în perioada 1 ianuarie 2007 – 15 aprilie 2007, în stabilirea măsurii în care o societate comercială rezidentă în România, cum este recurenta, care a acționat ca reprezentant în vamă, avea sau nu obligația de a plăti în mod efectiv TVA pentru bunurile importate în România. S-a mai arătat că se impunea a se stabili dacă plata presupunea achitarea efectivă a unei sume de bani cu titlu de TVA pentru bunurile importate, astfel cum s-a reținut sau plata se făcea prin aplicarea măsurilor de simplificare. Sintetizând motivele de recurs ale recurentei-reclamante, dezvoltate în temeiul indicat al art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., se reține că au fost criticate considerentele instanței de fond, apreciate ca fiind eronate, sub următoarele aspecte: - situația de fapt reținută nu corespunde realității, fiind interpretate eronat dispozițiile legale esențiale; - argumentul reținut de instanța de fond în sensul că neutralitatea taxei privește numai pe cel care o evidențiază în decont, nu poate fi primit ca temei al impunerii la plata de obligații suplimentare cu titlu de TVA și perceperii de majorări de întârziere aferente TVA, recurenta făcând ample referiri și la principiile fundamentale cristalizate în dreptul Uniunii europene și în jurisprudența Curții Europene de Justiție; - în baza principiului neutralității TVA, a deciziilor Curții Europene de Justiție și a unei circulare a Ministerului Finanțelor Publice, recurenta a indicat că respinge argumentele instanței de fond potrivit cărora exercitarea dreptului de deducere a TVA de către reclamantă era condiționată de înregistrarea TVA aferentă importurilor respective în evidențele contabile și în decontul de TVA și referitor la prejudiciul suferit de statul român; - cu privire la neaducerea la cunoștința organelor vamale a calității reclamantei de reprezentant al societăților din Marea Britanie, reținută de prima instanță, recurenta a susținut că un astfel de considerent nu este real, dată fiind modalitatea de completare a declarațiilor vamale de import, apreciind că de altfel acest aspect nici nu este relevant în cauză, în condițiile în care plata efectivă de TVA, respectiv neaplicarea măsurilor de simplificare nu este influențată de relevarea calității în care a acționat SC C. SRL; - greșita aplicare și interpretare a legii prin considerentele instanței de fond cu privire la răspunderea individuală și solidară a reprezentantului de plată a TVA la invocarea prevederilor comunitare privind drepturile de import și efectele acestora, relevanța folosirii de către organele vamale a sintagmei „decont special” și, în general cu privire la fiecare și toate considerentele instanței de fond, incluzându-l pe cel referitor la neretroactivitatea O.M.F.P. nr. 2421/2007. În finalul motivelor de recurs recurenta, expunând conținutul art. 157 alin. (3), (4) și (5) C. fisc., în vigoare în perioada 1 ianuarie 2007 – 15 aprilie 2007, a susținut că era corect a se reține în cazul său, în calitate de importator din punct de vedere al TVA că era scutită de plata efectivă a TVA în vamă, având exclusiv obligația de a evidenția TVA prin mecanismul taxării inverse, atât ca TVA colectată cât și ca TVA deductibilă.

Precizări ulterioare ale motivelor de recurs La data de 7 septembrie 2011, cu 6 zile înainte de primul termen de judecată fixat în recurs, recurenta a depus la dosar un document intitulat „Precizări la motivele de recurs” prin care se solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii primei instanțe în sensul anulării actelor administrativ fiscale atacate, cu cheltuieli de judecată. Reluând istoricul cauzei și arătând că prezentul document reprezintă numai o dezvoltare și o precizare ce se adaugă motivelor inițiale de recurs, recurenta a învederat, pentru prima dată, următoarele aspecte de nelegalitate ale hotărârii primei instanțe: - sentința este lovită de nulitate deoarece nu există identitate între minuta pronunțată și dispozitivul hotărârii, acesta din urmă fiind mult mai amplu și având adăugiri ce nu au fost cuprinse în minută; - instanța de fond nu a avut rol activ, conform art. 123 C. proc. civ. întrucât nu a admis efectuarea unei expertize contabile; - nulitatea procesului verbal de control din 20 aprilie 2010 pentru că poartă două date distincte, respectiv 20 aprilie 2010 în titlu și 22 aprilie 2010 la filele 3 și 4, prin aplicarea sigiliului vămii și nu este semnat de cei doi inspectori din echipa de control; - inspectorii ce au exercitat controlul ulterior nu aveau competența de a stabili obligații de plată a TVA-ului din contabilitatea SC C. SRL; -SC C. SRL nu avea obligația să înregistreze în decontul TVA această operațiune, în esență pentru că bunurile nu erau proprietatea lor și se imixtionau obligații ce vizau gestiunea sa și dată fiind prezența instituției neutralității TVA și a taxării inverse.

Apărările intimatei Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași (D.R.A.O.V. Iași) Intimata D.R.A.O.V. Iași a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale recurentei, solicitând respingerea acestora ca nefondate, în condițiile în care a arătat că la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina reclamantei-recurente s-a reținut că această societate nu a respectat dispozițiile imperative prevăzute de art. 156 și 157 C. Fisc., în vigoare la data introducerii materiilor prime în România.

Soluția și considerentele instanței de recurs Recursul nu este fondat. Înalta Curte examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost adus prin cererea inițială de recurs, în termenul legal, raportat la prevederile legale incidente și sub toate aspectele conform art. 304 1 C. proc. civ. reține că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate de natură a atrage fie casarea, fie modificarea sentinței primei instanțe, în considerarea celor în continuare arătate. 6.1. Prealabil examinării motivelor de recurs formulate și înregistrate la 25 ianuarie 2011, Înalta Curte menționează că documentul depus ulterior de către recurentă, intitulat „Precizări la motivele de recurs”, nu poate fi avut în vedere decât în măsura în care cuprinde dezvoltarea motivelor inițiale de recurs. Toate celelalte așa-zise „precizări” ce se constituie în veritabile motive de recurs (e.g. nulitățile invocate cu referire la întocmirea actelor de control, competențele organelor de control, forma procesului-verbal) depuse evident cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 303 alin. (1) și (2) C. proc. civ. nu vor fi examinate ca atare, fiind tardiv formulate. O precizare specială se impune, cu referire la pretinsa neconcordanță invocată de recurentă, între dispozitivul separat al hotărârii (minuta) și cel cuprins în hotărârea propriu-zisă. Examinând minuta sentinței (fila 13 verso dosar fond) față de dispozitivul hotărârii (fila 266 verso dosar), și raportat la prevederile art. 258 și respectiv art. 261 C. proc. civ. Înalta Curte constată că nu se poate identifica nici o neconcordanță de natură a atrage vreo vătămare recurentei. Faptul că minuta nu cuprinde numele părților, făcând în schimb referire la calitățile procesuale ale acestora nu reprezintă în mod evident o „neconcordanță”, minuta conținând de altfel toate măsurile dispuse de judecătorul fondului și cuprinse în dispozitivul sentinței atacate. 6.2. Analizând motivele de recurs cu care instanța de control judiciar a fost legal investită, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține, contrar celor afirmate de recurentă că acestea nu sunt fondate, în condițiile în care considerentele hotărârii atacate nu sunt contradictorii, după cum nici nu se poate susține că lipsește motivarea soluției sau că aceasta ar fi superficială. Ca atare, Înalta Curte reține că nu este incident acest motiv de nelegalitate, nefiind întrunite cerințele, respectiv ipotezele vizate de acest motiv de recurs. Nici motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, în condițiile în care în speță nu s-a realizat o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății. Apreciind că toate criticile recurentei-reclamante se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte le va examina așadar din această perspectivă, considerând că recurenta critică greșita aplicare și interpretare a legii, respectiv a prevederilor codului fiscal, incidente, expres arătate. Printr-o primă critică adusă hotărârii primei instanțe, amplu argumentată, recurenta a susținut că nu a fost clarificată în cauză o problemă relevantă, respectiv în ce măsură în raport de situația de fapt a cauzei se impunea ca plata TVA să fie realizată în mod efectiv, la organele vamale, sau trebuiau aplicate „măsurile de simplificare”. Astfel cum rezultă și din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, în fapt, în perioada 1 ianuarie 2007 – 20 aprilie 2007, SC C. SRL a introdus în țară mărfuri care au fost expediate direct din Turcia, în România, în vederea producerii de confecții textile pentru firmele partenere din Anglia, conform contractelor de prestări servicii. Mărfurile materii prime, achiziționate din Turcia, țară extracomunitară au fost introduse pe teritoriul vamal al Comunității Europene prin România astfel că recurenta a solicitat pentru acestea plasarea sub regim vamal de punere în liberă circulație, regim vamal care implică plata drepturilor de import. În contextul în care, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că recurenta nu contestă faptul că pentru importul de bunuri se datorează TVA, apreciind însă că subzistă o chestiune de apreciere cu privire la modalitatea de plată și reținând, astfel cum au statuat și organele de control, că în perioada respectivă, nu se făcea plata efectiv la organele vamale, conform art. 135 din Legea nr. 343 din 1 august 2006 care completează art. 157 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Înalta Curte consideră că așa-zisa problemă ridicată de recurentă nu prezintă relevanță în cauză, în sensul că ipotezele menționate nu sunt incidente. Și aceasta pentru că nici măsurile de simplificare la care se face referire, prevăzute de art. 160 alin. (2) C. fisc. nu sunt aplicabile cauzei, în mod evident, raportat la prevederile exprese ale textului de lege arătat. Nici celelalte critici ale recurentei vizând practic aplicarea și interpretarea de către prima instanță a prevederilor Codului fiscal constând în critica și analiza punctuală a considerentelor cuprinse în hotărârea atacată nu sunt fondate, pentru argumentele comune în continuare înfățișate de Înalta Curte. În acord cu cele reținute de judecătorul fondului, argumentate pe interpretarea prevederilor art. 156 și 157 C. fisc., în forma în vigoare la data operațiunilor în discuție, Înalta Curte apreciază, contrar celor susținute de societatea recurentă, că aceasta era datoare să înregistreze în evidențele contabile TVA aferentă mărfurilor pentru care pe factura de livrare a produselor a fost declarat „livrare intracomunitară”, în condițiile în care organele de control fiscal au reținut că societatea recurentă nu a avut certificat de exonerare a plății TVA. Nici criticile recurentei vizând modalitatea în care organul de control fiscal ar fi trebuit să o sancționeze în situația neînregistrării în decont, atât ca taxă colectată cât și ca taxă dedusă a TVA-ului aferent importului de materie primă din Turcia nu pot fi primite, având în vedere că s-a efectuat controlul ulterior al operațiunilor vamale, la un interval de 3 ani de la data operațiunilor, astfel că măsurile la care s-a făcut referire erau inoperante. Înalta Curte apreciază că nefondată este și susținerea recurentei vizând neanalizarea de către prima instanță a relevanței O.U.G. nr. 22 din 28 martie 2007, cu atât mai mult cu cât, textul art. 157 alin. (5), înainte de intrarea în vigoare a actului sus-arătat stabilea imperativ că „ importatorii persoane impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153 C. fisc., evidențiază taxa aferentă bunurilor importate în decontul prevăzut la art. 156 2 atât ca taxă colectată, cât și ca taxă deductibilă, în limitele și în condițiile stabilite la art. 145-147”. Înalta Curte apreciază că prima instanță a argumentat și înlăturat judicios susținerile recurentei reluate și prin motivele de recurs, în ceea ce privește lipsa oricărui prejudiciu adus statului român prin omisiunea întocmirii decontului de TVA, în contextul afirmării principiului neutralității fiscale. Cum s-a arătat deja, nu se poate reține că neînregistrarea în evidențele contabile a TVA aferentă importurilor nu ar fi adus nici un prejudiciu bugetului de stat, fiind vorba evident de două operațiuni distincte, din care prima ar fi adus plata la bugetul de stat la un anumit termen de scadență a sumei datorate, în vreme ce deducerea, este numai un drept posibil a fi exercitat prin decontul de TVA aferent perioadei fiscale în care a avut loc îndeplinirea obligației de plată. Judecătorul fondului a evidențiat și explicat mecanismul neutralității TVA, ce privește pe plătitorul de TVA față de ceilalți plătitori sau față de consumatorul final, nefiind aplicabilă în relația plătitorului cu Statul român. Din această perspectivă susținerile recurentei și trimiterile la jurisprudența Curții Europene de Justiție (cazurile conexe C-95/07 și C-96/07 Ecotrade Spa v Agenzia delle Entrate) cu referire la condițiile acordării deducerii TVA-ului dacă cerințele de fond sunt îndeplinite chiar atunci când anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile, nu au incidență în cauză, vizând circumstanțe de fapt diferite față de cele din prezenta speță. Criticile recurentei cu privire la răspunderea individuală și solidară a reprezentantului de plată a TVA, reținută în considerentele hotărârii atacate, precum și susținerea că în cauză sunt aplicabile prevederile Regulamentului (CEE) nr. 2913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, respectiv art. 221 alin. (3), potrivit căruia comunicarea valorii drepturilor vamale către debitor nu poate fi făcută după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naștere datoria vamală, sunt neîntemeiate și nu pot fi reținute, având în vedere că prin art. 150 și 151, Codul fiscal stabilește imperativ condițiile și cazurile în care operează aceste modalități de răspundere, iar în speță nu se pune problema recuperării taxelor de import datorate Comunității ocazionate de importul de mărfuri din țările din afara acesteia, ci recuperarea și plătirea unei taxe interne reglementată de Codul fiscal al României, așa cum reține și instanța de fond. Folosirea de către organele vamale a sintagmei decont special, nu este de natură să atragă nulitatea actului întocmit și nici inexistența obligației de a întocmi decontul de taxă de către recurenta - reclamantă, în situația în care aceasta voia exercitarea dreptului de deducere, condiția întocmirii decontului de taxă fiind legală și imperativă. Susținerea recurentei, în sensul că instanța de fond are o apreciere limitata în ce privește TVA și proveniența comunitară a actelor ce reglementează colectarea TVA este neîntemeiată având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, TVA este o taxă internă care este reglementată de Codul fiscal al României. În fine, Înalta Curte apreciază că nefondate sunt și criticile recurentei referitoare la neretroactivitatea O.M.F.P. nr. 2421/2007 în condițiile în care, astfel după cum cu justețe s-a stabilit prin hotărârea atacată, nu prevederile acestui ordin sunt relevante în cauză, obligația de plată a TVA fiind stabilită în temeiul dispozițiilor din Codul fiscal, în vigoare la data efectuării operațiunilor de import. Față de considerentele mai sus arătate, apreciind așadar că motivele de recurs, incluzând și toate argumentele invocate, înfățișate de recurenta-reclamantă sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul promovat și motivat în termenul legal, imperativ, conform art. 303 C. proc. civ.