ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3854/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

270 din 15 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a admis în parte

cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.M. în contradictoriu

cu pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat convențional de D.G.F.P.J. Brașov,

și, în consecință, a fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de

10.000 Euro, respectiv echivalentul în lei la data efectuării plății, cu titlu

de daune morale.

A respins restul

pretențiilor formulate de către reclamant.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr.

01 din 05 ianuarie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, reclamantul S.M.

a fost condamnat, la 6 ani de închisoare corecțională și la o amendă

corecțională de 5.000 de lei, pentru deținere ilegală de armament, la 6 ani

închisoare corecțională și 2000 de lei amendă, pentru delictul de fals și la 12

ani de temniță grea și confiscarea averii, pentru crima de răzvrătire, în

conformitate cu prevederile art. 210 alin. (1) și (3) combinat cu art. 529, 531

pct. 1, 3, 5 C. pen., combinat cu art. 157, 156 C. pen. și cu Decretul nr. 212/1948.

Prin Hotărârea nr. 51

din 21 iunie 1990, D.J.M.O.S. Brașov – C.J.A.U.D.F.D.P.V.D. a stabilit că

reclamantul are calitatea de fost deținut politic, care a executat o pedeapsă

privativă de liberate pentru o perioadă de 10 ani și 4 luni, cu consecința

acordării acestuia unei indemnizații lunare de 2067 lei.

Condamnarea pe care

reclamantul a suferit-o, a reținut prima instanță, constituie de drept

condamnare politică, astfel că acesta este îndreptățit să solicite a-i fi

acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În ceea

ce privește cuantumul despăgubirilor morale, tribunalul a constatat că, pe

parcursul desfășurării prezentului proces, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 62/2010,

care a stabilit cuantumul maxim ce poate fi acordat, cu titlu de despăgubiri,

persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic, acesta fiind de

10.000 de Euro.

Potrivit art.

II din acest act normativ, dispozițiile

Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum

au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică

proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o

hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență.

Așa

fiind, instanța, ținând seama de aceste prevederi legale mai sus menționate, de

perioada detenției reclamantului, de consecințele negative produse de aceasta

părții reclamante pe plan fizic, psihic și social a acordat reclamantului

despăgubiri morale în cuantumul maxim reglementat de lege și a respins restul

pretențiilor formulate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul Ș.M., cât și pârâtul S.R.,

reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Brașov.

Prin decizia nr. 25/ Ap

din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admis

apelul declarat de pârât și schimbată în parte sentința, în sensul că a fost

respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant. Au fost

păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin aceeași decizie

a fost respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe.

În considerentele

hotărârii, curtea de apel a reținut că apelul pârâtului este fondat pentru

următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

Conform art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992: „Decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. Drept

urmare, decizia instanței constituționale, susmenționată, este obligatorie

pentru instanța judecătorească și își produce efectele indiferent de stadiul

procesului, chiar dacă se află în căile de atac.

De asemenea, potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, text reiterat și în art. 31 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992 „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate

ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Este de observat că termenul de 45 zile, calculat de la data publicării

Deciziei nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010), a expirat, fără

ca să intervină acordul normei cu dispozițiile Constituției, astfel că

prevederea în discuție și-a încetat efectele și în consecință instanța

judecătorească se află în imposibilitate de a mai hotărî în sensul acordării

despăgubirilor morale în temeiul acesteia.

Pentru aceleași considerente,

instanța a mai reținut că este nefondată critica reclamantului, motiv pentru

care a respins apelul declarat de acesta.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ș.M., indicând temeiul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând, pe fondul cauzei,

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În

motivarea recursului, reclamantul susține, în esență, că acțiunea a fost greșit

respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării

cererii de chemare în judecată.

Arată

recurentul că excepția de neconstituționalitate a intervenit ulterior

promovării acțiunii de față, motiv pentru care instanța de apel trebuia să

aplice principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege

civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în

vigoare.

Se mai

arată, făcându-se trimiteri la practica C.E.D.O., că reglementările

internaționale au prioritate față de cele interne.

Recursul

se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce

succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios

constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului

constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității

legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României,

la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 22 februarie 2011, dată la care, urmare

declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M.

Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultraactivează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre

definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care [(în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010)] prin Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011). Partea I – a statuat că în

situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă

din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene, nu i le legitimează”.

Având în vedere

considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul Ș.M. împotriva deciziei nr. 25/ Ap din 22

februarie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2012.