AFFAIRE ARAGUAS c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

09.01.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE ARAGUAS c. FRANCE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ARAGUAS c. FRANȚA Cerere n 28625/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 ianuarie 2007 DEFINIF 09/04/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Araguas c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Cabral Barreto me Mularoni Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecătorii și Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 decembrie 2006, renunță la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 28625/02) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Jean La 12 iunie 2002, Araguas a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor de autor și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul la liberătățile fundamentale). Reclamantul a fost reprezentat de dl Vuitton, avocat în cadrul Consiliului de Stat și al Curții de Casație, apoi de dl Aragues, avocat în Pons. E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 4 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cauza bazată pe durata procedurii guvernului. Prevalent de la art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1947 și își are reședința în La Rochelle. Reclamantul a fost angajat la 1 septembrie 1976 de către societatea Total Rafination Distribution (denumită în continuare "Administrația"). În 1985, el a creat o secțiune sindicală CFTC (Confederația franceză a lucrătorilor creștini), apoi a devenit delegat sindical și reprezentant sindical în cadrul comitetului de întreprindere, având astfel calitatea de salariat protejat, a cărui concediere trebuia să fie autorizată de administrație. Începând din 1986, Totalul a pus în aplicare mai multe restructurări care au dus la reduceri de viteză. În 1987, 1990 și 1991, reclamantul a făcut obiectul unor proceduri de concediere economică din cauza eliminării posturilor succesive și a refuzului său de a accepta ofertele. În 1987, procedura s-a încheiat prin acceptarea postului. ; în 1990, autorizația de concediere a fost refuzată de către administrație (inspector al muncii și, pe baza recursului ierarhic al totalului, al ministrului muncii, al ocupării forței de muncă și al formării profesionale). Prin decizia din 18 octombrie 1991, inspectorul muncii a autorizat concedierea reclamantului, iar recursul vocal al acestuia a fost respins de către ministru la 13 martie 1992. Procedura în fața instanțelor administrative La 15 mai 1992, reclamantul a sesizat Tribunalul Administrativ din Bordeaux cu privire la o acțiune în anulare a deciziilor inspectorului muncii și ministrului care permite concedierea acestuia. Prin hotărârea din 5 iunie 1997, Tribunalul a respins acțiunea sa. Reclamantul a făcut apel la instanța administrativă din Bordeaux la 3 decembrie 1997. 10. Prin hotărârea din 23 noiembrie 2000, Curtea a respins recursul și a confirmat hotărârea, pe motiv că concedierea nu era în legătură cu mandatul sindical al reclamantului și nu se baza pe un motiv discriminatoriu, ci pe eliminarea de locuri de muncă din motive economice și pe refuzul acestuia de a accepta propunerile de La 28 decembrie 2001, Consiliul a decis să nu admită recursul, bazându-se pe articolul L. 822-1 din Codul de Justiție Administrativă, conform căruia Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 15 februarie 2002. În același timp, la 2 septembrie 1991, reclamantul a citat direct în fața Tribunalului Corecțional din Bordeaux, directorul regional, O., precum și directorul personalului, D., directori de sindicate și delegați sindicali, precum și directori ai comitetului de întreprindere, și s-a constituit parte civilă 13. Prin hotărârea din 8 aprilie 1992, Tribunalul a extins O. și D. 14. Prin Hotărârea din 31 martie 1994, Tribunalul de apel al Bordeaux a infirmat hotărârea. După ce a reținut că recurentul a făcut obiectul unui număr unic de tentative de concediere și de o propunere de mai mult, care putea fi considerată o măsură discriminatorie, Curtea a recunoscut O. și D. vinovate de încălcarea dreptului sindical, dar le-a transferat șefului de la funcționarea comitetului de stabilire și i-a condamnat să plătească reclamantului 40 000 franci (FRF), adică 6 098 EUR (EUR) daune-interese, precum și 5 000 FRF, adică 762 EUR, pentru cheltuielile de procedură. La 13 iunie 1995, Curtea de Casație a respins recursul D. și O. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE CU PRIVIRE LA DURAREA 15. Reclamantul susține că durata procedurii administrative nu a respectat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 16. Guvernul recunoaște că cauza nu era complexă și că durata procedurii în fața instanței administrative și a instanței administrative nu este imputabilă reclamantului. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 mai 1992, data sesizării instanței administrative și se încheie la 15 februarie 2002, data notificării hotărârii Consiliului de Stat și, prin urmare, a durat nouă ani și nouă luni, pentru trei grade de jurisdicție. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Pe fond 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII. Curtea reamintește că o diligență specială se impune pentru soluționarea muncii (Ruotolo c. Italia , Hotărârea din 27 februarie 1992, seria A n 230-D, p. 39 § 17). 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Frydlender menționat anterior). 21. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea constată că statul membru în cauză remite înțelepciunea sa. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că: în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1).II. PE ALTE VIOLAȚII ALEGATE 22. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, reclamantul consideră că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil și că nu a beneficiat de o cale de atac eficientă, în măsura în care Consiliul de Stat a pronunțat o decizie de neadmitere fără motiv juridic, părtinitor și discreționar. Într-un memoriu suplimentar din 24 iunie 2002, consiliul său a declarat încălcarea articolului 11 din Convenție, at că, prin autorizarea concedierii reclamantului, autoritățile franceze nu și-au protejat efectiv libertatea sindicală. 23. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a dispozițiilor menționate anterior, în special Immeuble Groupe Kosser c. Franța (dec.), n 38748/97, 9 martie 1999 și Bufferne c. Franța (dec.), n 54367/00, CEDH 2002 III 24. În consecință, aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 312 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, ceea ce reprezintă o pierdere de venituri salariale; el solicită 100 000 EUR pentru daune morale. 27. Guvernul contestă aceste pretenții. 28. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 EUR pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 29. Reclamantul solicită, de asemenea, 15 843,91 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții, din care 6 502,86 EUR 30. Guvernul propune plata sumei de 1 500 EUR doar pentru cheltuielile efectuate în fața Curții, cu condiția ca acestea să fie susținute de documente justificative și ca onorariile să fie rezonabile. 31. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamantul. Interese moratorii 32. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 8 000 EUR (88 000 EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 ianuarie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Naismith A.B. Baka Modululer Adjunct Președinte