ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 807/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 807/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Pitești, reclamanții A.G., A.P., B.I., B.G., B.C.M., B.V., C.E.M., D.S. -

moștenitor al lui D.R., D.M.V., G.A., G.G., I.F., I.M., J.A., J.G., J.D., M.Ș.,

M.E.I., M.N., M.S., N.A., Ș.M., S.I., S.A., T.V. și C.C.N. au Solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Economiei și Oficiul

Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, obligarea Guvernul

României să emită hotărârea de guvern prin care să le fie vândute direct

acțiuni ale pârâtei SC P. SA, până la limita de 8% din capitalul social,

vânzarea urmând a se realiza la același preț cu care acțiunile au fost vândute

către investitorul strategic "X", de 0,0525 euro/acțiune, conform

Hotărârii AGEA a SC P. SA din data de 14 septembrie 2004, publicată în M. Of.

partea a IV-a la data de 28 septembrie 2004, respectiv 0,2158 lei/acțiune,

obligarea pârâților Ministerul Economiei și Oficiul Participațiilor Statului și

Privatizării în Industrie să stabilească procedurile, termenele și condițiile

pentru vânzarea directă a pachetului de acțiuni, precum și obligarea

Ministerului Economiei și Oficiului Participațiilor Statului să le ofere spre

vânzare directă pachetul de acțiuni cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că au îndeplinit procedura prealabilă prevăzută

de art. 7 din Legea nr. 554/2004, autoritățile publice chemate în judecată

având obligația legală ca în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 55/2003 să emită

actul administrativ în baza căruia să opereze transferul acțiunilor.

Au mai precizat

reclamanții că, în calitate de angajați ai SC P. SA la momentul iulie 2004,

când a avut loc privatizarea P. (prin transferul pachetului majoritar deținut

de statul român către un agent economic privat), au dobândit aptitudinea de a

deține acțiuni la societatea comercială, până la limita a 8% din capitalul

social, prin acte normative ulterioare urmând a fi stabilită numai modalitatea

concretă de distribuire a acestor acțiuni. Statul român a recunoscut dreptul

salariaților de a beneficia de cele 8% din acțiunile P., în conformitate de

O.G. nr. 55/2003, însă autoritățile au sistat apariția hotărârii de guvern care

să concretizeze acest drept.

A fost atașat răspunsul

Oficiului Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie la plângerea

prealabilă, prin care s-a susținut că Guvernul României este cel care poate

emite hotărârea prin care să se concretizeze dreptul salariaților de a dobândi

acțiunile la SC P. SA, doar după stabilirea momentelor la care se va putea

realiza achiziționarea acțiunilor și cota procentuală putându-și exercita

dreptul de a le cumpăra. A mai precizat pârâtul că a inițiat un proiect de

hotărâre a Guvernului, dar până în prezent nu a primit aprobările necesare.

Pârâtul Oficiului

Participațiilor Statului a formulat întâmpinare prin care a reiterat

argumentele sale în sensul respingerii acțiunii pentru lipsa cadrului legal

prin care să fie stabilite momentele, termenele, cota procentuală și condițiile

în care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariați. Pârâtul

Guvernul României a formulat de asemenea întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea acțiunii, cu motivarea de esență că doar acesta are competența de a

stabili cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și

momentele la care se va realiza acest lucru.

instanțe

Prin Sentința nr. 206

din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă, în parte, doar față de pârâtul Guvernul

României, acțiunea formulată de reclamanți, instanța obligând pârâtul să emită

hotărârea de guvern prin care să le fie vândute reclamanților acțiuni ale SC P.

SA până la limita de 8% din capitalul social, la prețul de 0,0525 euro/acțiune,

respectiv 0,2158 RON/acțiune. Au fost respinse celelalte capete de cerere, în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Oficiul Participațiilor

Statului și Privatizării în Industrie. Pârâtul Guvernul României a fost obligat

să plătească reclamanților câte 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit probatoriului

administrat, toți reclamanții au avut sau au calitatea de salariați ai SC P.SA,

în patrimoniul lor născându-se dreptul virtual de a dobândi acțiuni la această

societate comercială, până în limita a 8% din capitalul social, la același preț

de vânzare către "X", de 0,0525 euro/acțiune, respectiv 0,2158

RON/acțiune, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 55/2003.

S-a mai constatat că,

în vederea realizării procesului de privatizare, a fost emisă O.G. nr. 55/2003,

prin care s-a prevăzut o măsură avantajoasă pentru salariații societății, care,

în temeiul art. I, au dreptul de a cumpăra, potrivit legii, în mod direct

acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același

preț cu care s-au vândut acțiunile în cadrul procesului de privatizare.

Totodată, prin art. V din aceeași ordonanță s-au modificat dispozițiile O.G.

nr. 49/1997 privind înființarea P. SA, în sensul stabilirii limitei din capital

ce poate fi vândut în mod direct salariaților, precizându-se că prin hotărâre

de guvern se va stabili cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de

salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către

aceștia.

A apreciat

judecătorul fondului că nu se poate reține apărarea pârâților în sensul că s-ar

încălca atribuțiile executivului prin obligarea la emiterea unei hotărâri de

guvern sau la adoptarea unor anumite conduite, pentru că reclamanții au o

speranță legitimă în concretizarea dreptului lor, deja configurat printr-un act

normativ, în caz contrar acesta fiind lipsit de conținut. Esențial este faptul

că Guvernul trebuie să se conformeze dispoziției preexistente, de adoptare a

unei hotărâri prin care să vândă reclamanților direct acțiunile la SC P. SA,

până la limita de 8% din capitalul social, la același preț de vânzare a

acțiunilor către "X".

A reținut prima

instanță că ordinea firească a demersurilor impuse autorităților este emiterea

hotărârii de guvern, urmată de stabilirea procedurilor, termenelor și

condițiilor pentru vânzarea acțiunilor și oferirea spre vânzare directă a

acțiunilor.

Cum fără hotărârea de

guvern, deci fără a se stabili în mod concret cota ce urmează a fi transmisă

salariaților SC P. SA, nu se poate trece la celelalte etape, prima instanță a

constatat că doar primul capăt de cerere poate fi admis, toate celelalte

apărând ca premature.

S-a mai apreciat că

Ministerul Economiei și Oficiul Participaților Statului și Privatizării în

Industrie nu au culpă procesuală, atâta vreme cât au: încercat elaborarea unui

proiect de act prin care să stabilească procedurile, termenele și condițiile

pentru vânzarea directă, ce nu a primit însă avizele corespunzătoare.

De asemenea, în ce

privește petitului 3, respectiv oferirea spre vânzare a acțiunilor, s-a reținut

că această cerere constituie o operațiune cu natură strict comercială, ce nu

poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ, astfel încât capătul

de cerere formulat în acest sens este inadmisibil.

de pârât

Guvernul României a

atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată, pentru motive pe care le-a încadrat în

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, expunând

cadrul normativ aplicabil în speță, recurentul - pârât a arătat că prin O.G.

nr. 55/2003 a fost conferită Guvernului atribuția de a stabili momentul la care

se va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariați și cota procentuală

ce urmează a fi achiziționată de aceștia, fără a fi impus un termen pentru

emiterea respectivei hotărâri de guvern.

A subliniat că

singura autoritate competentă să adopte măsurile necesare continuării sau

finalizării unui proces de privatizare este Guvernul, la momentul pe care îl va

aprecia oportun.

În acest condiții,

consideră recurentul - pârât, analiza efectuată de instanța de fond este

arbitrară și se substituie atribuțiilor executivului, ignorând limitele competenței

instanței de contencios administrativ și jurisprudența Înaltei Curți.

În altă ordine de

idei, recurentul - pârât a criticat sentința sub aspectul cuantumului

cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, considerându-l excesiv față

de complexitatea cauzei. A invocat, în fundamentarea acestui motiv de recurs,

prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, în sensul că recuperarea cheltuielilor de judecată urmează

a fi făcută în măsura în care cheltuielile au fost necesare, reale și în limita

unui cuantum rezonabil.

intimaților

4.1.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, în temeiul art. 308 alin. (2) C.

proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Răspunzând motivelor

de recurs, intimații-reclamanți au arătat că sentința primei instanțe nu

constituie o subrogare în drepturile și atribuțiile Guvernului, lăsându-i

acestuia marja de apreciere asupra conținutului hotărârii.

Ceea ce a făcut prima

instanță constă doar în sancționarea refuzului de a emite un act administrativ

pentru punerea în aplicare a legii, situație care se încadrează perfect în

prevederile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, anume obligarea autorității la emiterea unui act administrativ.

Este adevărat că

legea nu a stabilit un termen limită pentru adoptarea hotărârii Guvernului, dar

dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentului, punct de vedere conform

căruia termenul este lăsat la totala și neverificabila opțiune a

Guvernului, ar însemna ca actele normative să fie lipsite în realitate de

eficiență, ca legea să nu se aplice. Or, legea nu poate fi interpretată decât

în sensul în care se aplică, iar nu în sensul în care textul este inutil.

Mergând mai departe

cu raționamentul recurentului, intimații - reclamanți au adăugat că se ajunge

la concluzia că, prin Ordonanța de Guvern nr. 55 din 2003 recurentul și-a

instituit o obligație pur potestativă printr-un mecanism legislativ, ceea ce

este de neacceptat pentru un act normativ.

În consecință,

singura interpretare conformă legii a textului normativ citat mai sus este

aceea potrivit căreia, deși nu a stabilit un termen limită expres până la care

să adopte hotărârea de Guvern, acesta a avut efectiv în vedere un termen rezonabil,

necesar pentru formalitățile administrative corespunzătoare.

Intimații -

reclamanți au conchis că interpretarea promovată de recurent conduce efectiv la

negarea unui drept recunoscut prin lege, drept care ar fi lipsit de substanță

dacă se acceptă ideea termenului sine die pentru adoptarea hotărârii de Guvern.

4.2. Prin

întâmpinarea sa, intimatul-pârât Oficiul Participanților Statului și

Privatizării în Industrie a solicitat admiterea recursului, arătând că

susținerile cuprinse în motivarea recursului sunt întemeiate.

Totodată, a făcut

referire la jurisprudența existentă în materie, indicând Decizia nr. 411 din 27

ianuarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal și Sentința nr. 50/F-C din 07 aprilie 2004 a Curții de

Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

neconstituționalitate invocată în recurs

La data de 24

septembrie 2010, intimații - reclamanți au invocat, în scris, excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. I, art. IV și art. V din O.G. nr.

55/2003 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a SNP -

P. SA, în raport cu dispozițiile art. 146 lit. d) din Constituția României.

În motivarea

excepției de neconstituționalitate, intimații-reclamanți au susținut că, deși

sunt posesorii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile criticate din O.G. nr.

55/2003 nu prevăd un termen rezonabil în care Guvernul să fie obligat să emită

hotărârea pentru ca salariații să poată intra în posesia acțiunilor ce li se

cuvin și astfel nu le sunt conferite garanții pentru respectarea drepturile lor

fundamentale, așa cum acestea sunt consacrate de dispozițiile Constituției.

Totodată, au invocat

existența unei discriminări, susținând că, spre deosebire de acționarul

majoritar "X", au rămas cu o simplă promisiune prevăzută de lege,

deși au trecut 7 ani de la adoptarea ordonanței.

Prin încheierea din

data de 28 ianuarie 2011, Înalta Curte a dispus sesizarea Curții

Constituționale în vederea soluționării excepției, în temeiul art. 29 alin. (4)

din Legea nr. 47/1992. Opinia Înaltei Curți a fost aceea că dispozițiile art. I

și art. IV din O.G. nr. 55/2003, precum și dispozițiile art. V din aceeași

ordonanță, referitoare la modificarea art. 9 din anexa nr. 1 - „Statutul SNP.

"P." - SA București", a O.U.G. nr. 47/1997, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 70/1998, sunt neconstituționale și contravin

dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție, întrucât se permite

autorităților publice o libertate de apreciere absolută, arbitrară, în ceea ce

privește stabilirea momentului la care persoanele îndreptățite vor putea

dobândi proprietatea asupra acțiunilor societății ceea ce reprezintă o

încălcare a dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți asupra

„bunului" lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ca „speranță legitimă" întemeiată pe

dispozițiile criticate care le consacră fără echivoc dreptul de a dobândi

acțiuni ale SC „P." SA.

Prin Decizia nr. 1421

din 20 octombrie 2011, Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate, ca inadmisibilă, reținând următoarele:

„Faptul ca

prevederile de lege criticate nu conțin un termen rezonabil înlăuntrul căruia

Guvernul sa fie obligat a emite o hotărâre pentru ca salariații SC

"P." - SA să intre în posesia acțiunilor nu înseamnă că acestea sunt

neconstituționale, ci poate fi interpretat ca neîndeplinirea de către Guvern a

unei obligații de a face, astfel încât persoanele interesate pot promova o

acțiune în justiție.

Ca atare, aprecierea

unei eventuale încălcări de către Guvern a art. 52 din Constituție, prin

neîndeplinirea unei obligații stabilite de normele legale criticate, este de

competența instanțelor de judecată, iar nu a instanței de contencios

constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, este competentă să se

pronunțe numai asupra constituționalității prevederilor de lege cu privire la

care a fost sesizată”.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., ținând seama și de apărările intimaților, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

și de drept relevante

Cu privire la

limitele controlului exercitat de instanță

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă cuprinsă în pct. I.1. al prezentei decizii, instanța de

contencios administrativ a fost învestită cu o acțiune îndreptată împotriva

refuzului autorității publice competente de a-și îndeplini obligațiile

prevăzute în art. 1, art. IV și art. V din O.G. nr. 55/2003, privind unele

măsuri pentru derularea procesului de privatizare a SNP "P." - SA

București, precum și pentru modificarea și completarea cadrului legal în

domeniul privatizării pentru societățile comerciale aflate în portofoliul

Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2003.

Anterior demersului

judiciar, reclamanții s-au adresat cu petiții, în vederea recunoașterii

drepturilor și intereselor lor legitime, atât Guvernului României, cât și

Ministerului Economiei și Oficiului Participanților Statului și Privatizării în

Industrie.

În măsura în care

vizează un raport de drept administrativ, nerezolvarea unei cereri adresate

autorității publice poate forma obiectul controlului exercitat de instanța de

contencios administrativ, conform art. 52 din Constituția României și art. 1

alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în temeiul art. 18

alin. (1) din aceeași lege, instanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să

anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ contestat, ori să oblige

autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris

sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Legea organică

reglementează un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în care instanța

poate să dispună măsuri pentru recunoașterea și restabilirea dreptului sau a

interesului legitim vătămat; atunci când constată, pe baza probelor

administrate, că sunt îndeplinite condițiile legii, poate obliga autoritatea

publică să efectueze operațiunile ori să se dispună măsurile solicitate de

reclamant, iar nu doar să reevalueze petiția care i-a fost adresată.

O atare măsură se

încadrează în soluțiile pe care este îndrituită să le pronunțe instanța,

potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a putea fi calificată

drept o ingerință în atribuțiile administrației publice, interpretarea

contrară, propusă de recurentul - pârât, fiind de natură să lipsească de

efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Cu privire la

ignorarea dreptului la apreciere al autorității publice.

Admițând acțiunea în

parte și obligând Guvernul României să emită hotărârea de guvern privind

vânzarea, către reclamanți, a acțiunilor SC P. SA, până la limita de 8% din

capitalul social, la prețul de 0,0525 euro/acțiune, respectiv 0,2158 RON/acțiune,

instanța de fond a reținut nerespectarea, de către Guvernul României, a

obligațiilor legale ce îi revin potrivi O.G. nr. 55/2003.

Mai precis, este

vorba despre normele cuprinse în art. I și V din O.G. nr. 55/2003, cu următorul

cuprins:

Art. I „În derularea

procesului de privatizare a SNP "P." - SA București, vânzarea de

către Ministerul Economiei și Comerțului a pachetului de acțiuni pentru care

salariații societății au dreptul de cumpărare, potrivit legii, se va efectua în

mod direct către aceștia, prin derogare de la prevederile art. 1 din O.U.G. nr.

88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr.

44/1998, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 1 din Legea

nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu

modificările și completările ulterioare”

Art. V - „O.U.G. nr.

49/1997 privind înființarea SNP "P." - SA București, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 241 din 15 septembrie 1997, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 70/1998, cu modificările și completările ulterioare,

se modifică după cum urmează:

….

anexa nr. 1 va avea următorul cuprins:

Art. 9 - Acțiunile

Acțiunile societății

comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege.

Societatea comercială

va ține evidența acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis

și operat conform prevederilor legale în vigoare. SNP "P." - SA

București au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de

8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în

cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi

achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea

acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului."

Indiscutabil, ultimul

dintre textele citate conține o normă permisivă, care conferă Guvernului

României o marjă de apreciere în cadrul căreia poate opta pentru cotele

procentuale și momentele pe care le consideră cele mai adecvate pentru achiziționarea

acțiunilor de către salariați.

Dreptul de apreciere

nu echivalează însă cu posibilitatea de a acționa abuziv, arbitrar, fără

justificări legale și în afara oricărui control, exercitarea lui fiind supusă

principiului proporționalității, care impune respectarea unui echilibru

rezonabil între interesul public pe care autoritatea are obligația să îl

îndeplinească și drepturile sau interesele legitime private ce pot fi lezate

prin conduita administrației.

Aceasta este rațiunea

pentru care legiuitorul a inclus, printre temeiurile acțiunii în contencios

administrativ, excesul de putere, definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea

nr. 554/2004 ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților

publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin

încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”.

Legat de aceste

aspecte, instanța de fond a sesizat foarte corect că reclamanții aveau o

speranță legitimă în concretizarea dreptului lor de a achiziționa acțiuni, deja

prevăzut prin actul normativ, iar obiectul litigiului nu vizează instituirea,

modificarea sau abrogarea unor norme juridice, ci organizarea executării și

executarea în concret a acestora, atribute ce țin de acțiunea administrației

publice.

Punctul de vedere al

judecătorului fondului, pe care instanța de control judiciar îl împărtășește, a

fost validat și prin Decizia nr. 1421/20 octombrie 2011 a Curții

Constituționale (citată la pct. I.5). Instanța de control constituțional și-a

motivat soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate ca

inadmisibilă pe considerentul că lipsa unui termen rezonabil în cadrul căruia

Guvernul să fie obligat să adopte hotărârea poate fi interpretată ca

neîndeplinirea, de către Guvern, a unei obligații de a face (echivalentă nerezolvării

unei cereri, în contenciosul administrativ - n.n.), așa încât persoanele

interesate pot promova o acțiune în justiție.

Și în jurisprudența

Înaltei Curți s-a cristalizat soluția potrivit căreia lipsa, din legea

specială, a unei prevederi privind termenul în cadrul căruia să fie finalizată

o procedură administrativă, procedură a cărei complexitate nu permite

încadrarea în termenul general de 30 de zile prevăzut în Legea nr. 554/2004,

art. 2 alin. (1) lit. h), nu poate încuraja autoritatea competentă să

tergiverseze îndeplinirea obligațiilor sale peste limitele unui termen

rezonabil sau optim și previzibil .

Principiul

soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie, de

altfel, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41

din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care, deși nu are

aplicabilitate directă în raporturile juridice strict interne, nu poate fi

ignorat, ca reper, în practica administrativă a autorităților naționale (e.g.,

Decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009; Decizia nr. 752 din 12 februarie 2009;

Decizia nr. 1930 din 16 aprilie 2010).

În cauza de față, așa

cum au susținut și intimații - reclamanți, a accepta punctul de vedere exprimat

în motivarea recursului ar echivala cu lipsirea de efecte juridice a

prevederilor O.G. nr. 55/2003 și cu recunoașterea caracterului pur potestativ

al obligației pe care Guvernul și-a asumat-o prin însăși adoptarea ordonanței,

starea de pasivitate de peste opt ani încălcând, în mod evident, exigențele unui

termen rezonabil.

Cu privire la

cheltuielile de judecată

Prin recurs a fost

criticată și soluția de obligare a recurentului - pârât la plata sumei de 300

RON către fiecare dintre intimații - reclamanți, cu titlu de cheltuieli de

judecată, solicitând aplicarea art. 274, alin. (3), C. proc. civ., care permit

judecătorului să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte

ori constată, motivat, că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

La pronunțarea

soluției instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 276 C. proc. civ.,

potrivit cărora atunci când pretențiile fiecărei părți sunt încuviințate numai

în parte, instanța apreciază în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată

la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor. Contrar

susținerilor recurentului - pârât, Înalta Curte constată că suma stabilită nu

este excesivă în raport cu demersurile efectuate și cu miza pe care o are

litigiul pentru reclamanți, motiv pentru care nu se impune aplicarea art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

al soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și

art. 304 pct. 9 sau 304

1

C. proc. civ.

La pronunțarea deciziei de față nu a fost ignorată

jurisprudența contrară, de dată recentă, a Înaltei Curți, în cauze similare

(e.g. Deciziile nr. 5643 și 5644 din 15 decembrie 2010). Dar elementul de

noutate, care particularizează prezentul litigiu, decurge din interpretarea pe

care Curtea Constituțională a indicat-o în decizia prin care a soluționat

excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții-reclamanți, delimitând

contenciosul constituțional de contenciosul administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Guvernul României

împotriva Sentinței nr. 206 din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM