ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1357/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1357/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Arad sub nr.

1512/108 din 9

martie 2010, reclamanții T.S.A. și T.M.T.

, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, au solicitat instanței, constatarea

caracterului politic al măsurilor administrative la care au fost supuși

părinții lor și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum

de 1.000.000 Euro.

In motivarea acțiunii, au arătat că

părinții lor, T.S.A.I. și T.T., au fost strămutați în baza Deciziei MAI nr.

239/1952 din Arad în Alba Iulia inițial, iar apoi în localitatea Lipova, jud.

Arad, în perioada 15 martie 1949-09 august 1963.

Au mai arătat că în toată această

perioadă de timp au fost lipsiți de prezenta părinților, de afecțiunea și

sprijinul acestora, fapt ce i-a marcat pentru toată viața. In plus, au dus o

viață grea alături de bunica lor, întrucât

averea

părinților a fost expropriată în baza Decretului nr. 83/1949.

In drept, au invocat art. 5 alin. (1)

lit. a), art. 1 alin. (1) și (2) lit. e) și art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009.

Prin sentința civilă nr. 352 din 12

mai 2010, pronunțată în dosarul nr.

1512/108/2010,

Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamanți,

a constatat caracterul politic al măsurilor administrative la care au

fost supuși părinții reclamanților și a obligat

pârâtul să plătească reclamanților

câte 20.000 Euro sau echivalentul în

lei la data plății, despăgubiri morale și 1652,50 lei, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut, așa cum rezultă din adresa nr. 165073 din 23 octombrie 1961 a

Ministerului de Interne Direcția Evidenta Populației, că tatăl reclamanților

T.S. a fost încadrat în categoria „foștilor moșieri", reținându-se că a posedat

120 ha, teren arabil și inventar agricol, motiv pentru care a fost dislocat

conform deciziei M.A.I. nr. 239/1952 împreună cu soția sa T.T. și li s-a

stabilit domiciliu obligatoriu, inițial în localitatea Alba Iulia, iar apoi în

localitatea Lipova, în perioada 15 martie 1949-09 august 1963, adică timp de 14

ani și 5 luni.

Pământul și casa

au fost expropriate prin Decretul nr. 83/1949.

Tatăl reclamanților, T.S.A.Z., a

decedat la data de 9 septembrie 1984 și nu a beneficiat de indemnizația

prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990. Mama reclamanților T. a beneficiat de

la data de 1 aprilie 1990 până la data decesului, 10 iulie 1997, de drepturile

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Dat fiind caracterul politic al

măsurii administrative la care au fost supuși autorii reclamanților, nu a mai

fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ,

reclamanții putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței civile nr. 352 din

12 mai 2010 a Tribunalului Arad au

declarat

apel în termenul legal atât reclamanții, cât și pârâtul.

În motivarea apelului, reclamanții au

adus critici cuantumului despăgubirilor acordate, iar la data de 2 martie 2011,

reclamanții au depus la

dosar o completare

a temeiului de drept al acțiunii, arătând că în cazul în care

instanța

va considera că se aplică în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, își întemeiază acțiunea și pe art. 504 alin. (1) și 2 și art.

505 alin. (1) și (4) C. proc. pen., pe art. 998 și art. 999 C. civ., pe art.

20, art. 21 și art. 52 alin. (3) din Constituție, pe art. 2, art. 3 și art. 41

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe art. 3 din Protocolul nr. 7

adițional la Convenție.

În motivarea apelului, pârâtul a adus

critici cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate și a cheltuielilor de

judecată, față de faptul că acțiunea a fost admisă în parte.

Prin decizia nr. 411/A din 02 martie

2011,pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, respingându-se

apelul reclamanților, a fost admis apelul pârâtului și schimbată în parte

hotărârea atacată, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de

reclamanți.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că examinarea hotărârii

atacate a fost făcută în raport cu

motivele invocate și dispozițiile art. 295 alin. (1)

C. proc. civ., și ale decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

Față de dispozițiile art. 294 alin. (1)

C. proc. civ., conform cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată",

Curtea a arătat că nu se vor avea în vedere temeiurile juridice noi

invocate

de reclamanți în apel prin completarea acțiunii.

Acțiunea reclamanților pentru

despăgubiri morale a fiind întemeiată inițial pe art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, care a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea Constituțională a reținut că

reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a

fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse

în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la

concluzia că art. 5 alin 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic

celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând

doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare,

până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o

sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

In fine, Curtea Constituțională a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

In conformitate

cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, de la data publicării

deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale

sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

In cazul de față, decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost

publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile

a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții

Constituționale a devenit

obligatorie

pentru instanță, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă

temeiul juridic al acțiunii reclamanților, și-a încetat efectele juridice.

Nu s-a putut

reține nici că faptul că reclamanții aveau, anterior deciziei

Curții Constituționale, un „bun"

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. In cazul de față

nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are

un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control

complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât

mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr.

177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea

revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute anterior, s-a

constatat că nu se mai impune a fi analizate criticile apelanților cu privire

la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât au fost declarate

neconstituționale și art.

I

și art.

II

din O.U.G. nr. 62/2010 prin decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Împotriva deciziei pronunțate în apel,

au declarat recurs, reclamanții T.S.A., T.M.T., care invocând motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9, C. proc. civ., au susținut, în

esență greșita aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. 1358/2010, pronunțată de

Curtea Constituțională.

Astfel, s-a arătat că decizia

menționată nu poate fi aplicată retroactiv atât din perspectivele dreptului

intern cât și din perspectiva dispozițiilor Tratatele internaționale privind

drepturile omului și Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Au fost invocate

nerespectarea dispozițiilor art. 16 și art. 21 din Constituția

României, referitoare la accesul liber

la justiție și la un proces echitabil, art. 3 C. civ., și art. 1 alin. (1) și (2)

lit. a) din Legea nr. 48/2002, privind principiile egalității intre cetățeni,

și al excluderii privilegiilor și discriminării.

Din perspectivele dreptului comunitar,

reclamanții au susținut nerespectarea cerințelor art. 6 din CEDO, care

garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12

adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea

și a art. 1din Primul Protocol adițional la CEDO, care garantează dreptul la

respectarea bunurilor.

Au susținut că din moment ce acțiunea

împotriva Statului Roman, a fost promovată anterior intervenirii deciziei

Curții Constituționale, acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la

momentul investirii instanței, decizia neputând retroactiva, fără a afecta, în

principiu, garantarea principiilor reglementate de textele menționate.

Cu privire la cererea de completare a

temeiului de drept, formulată pe parcursul soluționării apelului, au arătat că

în mod nejustificat, au fost ignorate de instanța de apel.

In susținerea recursului, recurenții

reclamanți au arătat și faptul că în mod nelegal instanța de apel nu a analizat

nici aspectele legate de suferințele îndurate de autorii lor, prin măsura

deportării ce le-au cauzat prejudicii materiale și morale, ale căror consecințe

s-au repercutat asupra vieții si evoluției lor.

S-a mai arătat că, în mod cu totul

superficial, instanța de apel nu a

analizat

nici caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuși

părinții

lor, deși a fost solicitat acest capăt de cerere.

In privința cheltuielilor de judecată,

au arătat că a fost făcută o nelegală aplicabilitate a dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., câtă vreme declararea neconstituționalității art. 5 pct. 1 lit. a)

din Legea nr. 221/2009, intervenită ulterior introducerii cererii de chemare în

judecată, nu le este imputabilă.

Recursul va fi respins ca nefondat

pentru următoarele considerent:

Sub un prim aspect, se poate observa

că deși recurenții reclamanți și-au întemeiat recursul și pe dispozițiile art.

304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., criticile

formulate

nu se circumscriu prevederilor textelor menționate.

Cauza va fi însă analizată prin prisma

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenți aduc

în discuție o singură chestiune, și anume aceea a efectelor, în cauză, ale

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale

a fost întemeiată pe dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale prin

Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în

Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010,

situație

în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și

art.

31 din Legea nr. 47/1992.

In raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus

problema

dacă declararea

neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, care produce

efecte pentru viitor și

erga omnes

, se

aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o

cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în

interesul

legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

In considerentele acestei decizii, Înalta

Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la

dreptul la un proces echitabil,

art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv,

art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul

la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii

fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că,

fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se

întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula

tempus regit actum

.

În considerentele aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și

sub

aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. In acest

sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se

controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte

erga omnes

și

ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept

care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

în cadrul acelorași considerente, Înalta

Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv,

s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat

că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

In ceea ce privește incidența art. 1din

Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul

aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi

despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul obligatoriu

al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte

apreciază că soluția instanței de apel este legală, în condițiile în care se

constată că, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie

2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

În ceea ce privește criticile

referitoare la greșita neanalizare a cererii prin care s-a solicitat

completarea temeiului de drept al acțiunii, a constatării caracterului politic

al deportării și a suferințelor îndurate de autorii reclamanților, se constată

ca nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Analizându-le pe rând, se constată că,

cererea de completare a temeiului de drept a acțiunii reclamanților, formulată

pe parcursul judecării apelului, la data de 25 februarie 2011, fila 38 dosar,

în mod legal nu a fost reținută, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1)

C. proc. civ.

Întrucât, la momentul soluționării

apelului în prezenta cauză, nu mai

exista

un temei juridic pentru exercitarea dreptului de a solicita daune morale,

de

natura celui pretins de reclamanți, în urma deciziei Curții Constituționale

anterior menționate, pentru ca pretențiile acestora să fie examinate pe un alt

temei decât cel indicat prin cererea introductivă, ar fi trebuit ca acesta să

fi fost invocat prin chiar cererea de chemare în judecată, drept cauză a

acțiunii.

Or, acest lucru nu s-a întâmplat,

reclamanții invocând noile dispoziții

de

drept, direct în apel, caz în care, în mod corect, instanța de apel, constatând

încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, a apreciat că această precizare echivalează cu modificarea cauzei

juridice a acțiunii, inadmisibilă potrivit prevederilor art. 294 alin. (1) C.

proc. civ.

In ce privește

constatarea caracterului politic al măsurii de deportare, se

constată că nu

este necesar a se menține soluția instanței de fond cu privire la

acest aspect, din moment ce în

considerentele hotărârii pronunțate, chiar instanța de fond a reținut că acest

caracter este recunoscut în puterea legii, nefiind astfel necesară analiza

acestuia.

Critica referitoare la suferințele

indurate de autorii reclamanților, în raport de care s-ar fi stabilit cuantumul

prejudiciului moral încercat de reclamanți ca urmare a măsurii administrative

cu caracter politic la care au

fost supuși

în perioada comunistă autorii lor, nu este relevantă în soluționarea

cauzei

și nu pot fi primite, față de aspectul care a fost analizat cu prioritate, vizând

lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Față de

respingerea în totalitate a acțiunii reclamanților, nu mai subzistă

obligația pârâtului de plata

cheltuielilor de judecată către aceștia, așa încât critica formulată de

aspectul cheltuielilor de judecată în primă instanță a rămas fără obiect.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

R

espinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții T.S.A.

și T.M.T. împotriva deciziei nr. 41 l/A din 02 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2012.