ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1357/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 1512/108 din 9 martie 2010, reclamanții T.S.A. și T.M.T. , în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, au solicitat instanței, constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care au fost supuși părinții lor și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 1.000.000 Euro. In motivarea acțiunii, au arătat că părinții lor, T.S.A.I. și T.T., au fost strămutați în baza Deciziei MAI nr. 239/1952 din Arad în Alba Iulia inițial, iar apoi în localitatea Lipova, jud. Arad, în perioada 15 martie 1949-09 august 1963. Au mai arătat că în toată această perioadă de timp au fost lipsiți de prezenta părinților, de afecțiunea și sprijinul acestora, fapt ce i-a marcat pentru toată viața.

In plus, au dus o viață grea alături de bunica lor, întrucât averea părinților a fost expropriată în baza Decretului nr. 83/1949. In drept, au invocat art. 5 alin. (1) lit. a), art. 1 alin. (1) și (2) lit. e) și art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 352 din 12 mai 2010, pronunțată în dosarul nr. 1512/108/2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanți, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuși părinții reclamanților și a obligat pârâtul să plătească reclamanților câte 20.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, despăgubiri morale și 1652,50 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, așa cum rezultă din adresa nr. 165073 din 23 octombrie 1961 a Ministerului de Interne Direcția Evidenta Populației, că tatăl reclamanților T.S.

a fost încadrat în categoria „foștilor moșieri", reținându-se că a posedat 120 ha, teren arabil și inventar agricol, motiv pentru care a fost dislocat conform deciziei M.A.I. nr. 239/1952 împreună cu soția sa T.T. și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, inițial în localitatea Alba Iulia, iar apoi în localitatea Lipova, în perioada 15 martie 1949-09 august 1963, adică timp de 14 ani și 5 luni. Pământul și casa au fost expropriate prin Decretul nr. 83/1949. Tatăl reclamanților, T.S.A.Z., a decedat la data de 9 septembrie 1984 și nu a beneficiat de indemnizația prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990. Mama reclamanților T. a beneficiat de la data de 1 aprilie 1990 până la data decesului, 10 iulie 1997, de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuși autorii reclamanților, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ, reclamanții putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Împotriva sentinței civile nr. 352 din 12 mai 2010 a Tribunalului Arad au declarat apel în termenul legal atât reclamanții, cât și pârâtul. În motivarea apelului, reclamanții au adus critici cuantumului despăgubirilor acordate, iar la data de 2 martie 2011, reclamanții au depus la dosar o completare a temeiului de drept al acțiunii, arătând că în cazul în care instanța va considera că se aplică în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, își întemeiază acțiunea și pe art. 504 alin. (1) și 2 și art. 505 alin. (1) și (4) C. proc.

pen., pe art. 998 și art. 999 C. civ., pe art. 20, art. 21 și art. 52 alin. (3) din Constituție, pe art. 2, art. 3 și art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție. În motivarea apelului, pârâtul a adus critici cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate și a cheltuielilor de judecată, față de faptul că acțiunea a fost admisă în parte. Prin decizia nr. 411/A din 02 martie 2011,pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, respingându-se apelul reclamanților, a fost admis apelul pârâtului și schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că examinarea hotărârii atacate a fost făcută în raport cu motivele invocate și dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., și ale decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată", Curtea a arătat că nu se vor avea în vedere temeiurile juridice noi invocate de reclamanți în apel prin completarea acțiunii. Acțiunea reclamanților pentru despăgubiri morale a fiind întemeiată inițial pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la concluzia că art. 5 alin 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. In fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. In conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. In cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților, și-a încetat efectele juridice.

Nu s-a putut reține nici că faptul că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. In cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele reținute anterior, s-a constatat că nu se mai impune a fi analizate criticile apelanților cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât au fost declarate neconstituționale și art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva deciziei pronunțate în apel, au declarat recurs, reclamanții T.S.A., T.M.T., care invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9, C. proc. civ., au susținut, în esență greșita aplicare a dispozițiilor Deciziei nr. 1358/2010, pronunțată de Curtea Constituțională. Astfel, s-a arătat că decizia menționată nu poate fi aplicată retroactiv atât din perspectivele dreptului intern cât și din perspectiva dispozițiilor Tratatele internaționale privind drepturile omului și Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Au fost invocate nerespectarea dispozițiilor art. 16 și art. 21 din Constituția României, referitoare la accesul liber la justiție și la un proces echitabil, art. 3 C. civ., și art. 1 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 48/2002, privind principiile egalității intre cetățeni, și al excluderii privilegiilor și discriminării. Din perspectivele dreptului comunitar, reclamanții au susținut nerespectarea cerințelor art. 6 din CEDO, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea și a art. 1din Primul Protocol adițional la CEDO, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Au susținut că din moment ce acțiunea împotriva Statului Roman, a fost promovată anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, decizia neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea principiilor reglementate de textele menționate. Cu privire la cererea de completare a temeiului de drept, formulată pe parcursul soluționării apelului, au arătat că în mod nejustificat, au fost ignorate de instanța de apel. In susținerea recursului, recurenții reclamanți au arătat și faptul că în mod nelegal instanța de apel nu a analizat nici aspectele legate de suferințele îndurate de autorii lor, prin măsura deportării ce le-au cauzat prejudicii materiale și morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții si evoluției lor.

S-a mai arătat că, în mod cu totul superficial, instanța de apel nu a analizat nici caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuși părinții lor, deși a fost solicitat acest capăt de cerere. In privința cheltuielilor de judecată, au arătat că a fost făcută o nelegală aplicabilitate a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., câtă vreme declararea neconstituționalității art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, intervenită ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu le este imputabilă. Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerent: Sub un prim aspect, se poate observa că deși recurenții reclamanți și-au întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menționate. Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Criticile formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, și anume aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. In considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. In acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. în cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

In ceea ce privește incidența art. 1din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este legală, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita neanalizare a cererii prin care s-a solicitat completarea temeiului de drept al acțiunii, a constatării caracterului politic al deportării și a suferințelor îndurate de autorii reclamanților, se constată ca nefondate, urmând a fi respinse ca atare. Analizându-le pe rând, se constată că, cererea de completare a temeiului de drept a acțiunii reclamanților, formulată pe parcursul judecării apelului, la data de 25 februarie 2011, fila 38 dosar, în mod legal nu a fost reținută, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât, la momentul soluționării apelului în prezenta cauză, nu mai exista un temei juridic pentru exercitarea dreptului de a solicita daune morale, de natura celui pretins de reclamanți, în urma deciziei Curții Constituționale anterior menționate, pentru ca pretențiile acestora să fie examinate pe un alt temei decât cel indicat prin cererea introductivă, ar fi trebuit ca acesta să fi fost invocat prin chiar cererea de chemare în judecată, drept cauză a acțiunii. Or, acest lucru nu s-a întâmplat, reclamanții invocând noile dispoziții de drept, direct în apel, caz în care, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că această precizare echivalează cu modificarea cauzei juridice a acțiunii, inadmisibilă potrivit prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. In ce privește constatarea caracterului politic al măsurii de deportare, se constată că nu este necesar a se menține soluția instanței de fond cu privire la acest aspect, din moment ce în considerentele hotărârii pronunțate, chiar instanța de fond a reținut că acest caracter este recunoscut în puterea legii, nefiind astfel necesară analiza acestuia. Critica referitoare la suferințele indurate de autorii reclamanților, în raport de care s-ar fi stabilit cuantumul prejudiciului moral încercat de reclamanți ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuși în perioada comunistă autorii lor, nu este relevantă în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care a fost analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Față de respingerea în totalitate a acțiunii reclamanților, nu mai subzistă obligația pârâtului de plata cheltuielilor de judecată către aceștia, așa încât critica formulată de aspectul cheltuielilor de judecată în primă instanță a rămas fără obiect. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E R espinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții T.S.A. și T.M.T. împotriva deciziei nr. 41 l/A din 02 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2012.