ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4833/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4833/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

decizia civilă nr. 655 A din 27 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă

- pârâtă B.P.P. împotriva sentinței civile nr. 185 din 10 februarie 2010 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul

- pârât - reclamant I.A., intimații - pârâți Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București prin Primarul General și intimații chemați în garanție

Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și SC F. SA.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 185 din 10

februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

neîntemeiată cererea de repunere în termenul de prescripție extinctivă pentru

cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 1996

încheiat de pârâții I.A. și Municipiul București reprezentat prin Primarul

General;

A admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune cu privire la cererea de anulare a contractului

de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 1996 și a respins ca prescrisă această

cerere formulată în contradictoriu cu pârâții I.A. și Municipiul București,

reprezentat de Primarul General;

A respins ca neîntemeiat capătul de

cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului formulat de

reclamanta B.P.P. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București reprezentat

de Primarul General, Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

și I.A.;

A respins ca neîntemeiat capătul de

cerere privind revendicarea formulat de reclamanta B.P.P. în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București reprezentat de Primarul General, Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și I.A.;

A respins ca neîntemeiat capătul de

cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în litigiu

formulat de reclamanta B.P.P. în contradictoriu cu pârâtul I.A.;

A respins ca neîntemeiat capătul de

cerere subsidiar privind acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea

apartamentului în litigiu, formulat de reclamanta B.P.P. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice:

A respins ca neîntemeiată cererea

reconvențională formulată de pârâtul I.A. în contradictoriu cu reclamanta B.P.P.:

A respins ca rămasă Iară obiect

cererea de chemare în garanție formulată de I.A. în contradictoriu cu terții

Municipiul București reprezentat de Primarul General, Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice și SC F. SA;

A obligat reclamanta B.P.P. la 3.750

lei cheltuieli de judecată către pârâtul I.A.

Pentru a se pronunța în acest mod,

instanța de fond a reținut, în esență, că, chiar dacă s-ar reține că imobilul a

fost preluat de stat fără titlu valabil și contractul de vânzare-cumpărare

încheiat de pârâtul I.A. ar fi fost încheiat cu un non dominus, concluzia

preferabilității titlului acesteia se impune pentru următoarele considerente:

Legea nr. 10/2001 a instituit o

derogare de la restituire nu numai în cazul în care imobilul a fost înstrăinat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 dar și în cazul în care bunul

preluat de stat a fost vândut cu nerespectarea dispozițiilor acestei legi, însă

nulitatea actului de vânzare-cumpărare nu a fost cerută în cadrul termenului de

prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, ceea ce este

cazul în speța de față. în lipsa invocării nulității în termenul legal de

prescripție instituit de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, adică până

cel mai târziu la 14 august 2002, valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 nu mai poate fi supusă controlului

nici pe cale de acțiune și nici pe cale de apărare, deoarece ceea ce este

prescriptibil pe cale de acțiune este prescriptibil și pe cale de excepție

(excepția de nulitate). Or, în cauză, așa cum s-a reținut mai sus, nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul I.A. nu s-a

invocat decât la 13 februarie 2006, adică la aproape 4 ani de la data expirării

termenului legal de prescripție instituit de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la apelul formulat de

reclamantă s-au reținut următoarele:

Critica vizând capătul de cerere

privind constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului în litigiu nu

poate fi reținută, întrucât, așa cum susține chiar apelanta reclamantă, Legea nr.

10/2001 republicată, la art. 2 alin. (1) lit. h) precum și la art. 1.4/B din

Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, recunosc în mod expres ca

fiind preluări abuzive - orice alte imobile preluate de stat - cu titlu

valabil, între respectivele acte normative figurând și Decretul nr. 223/1974.

Ca urmare, întrucât recunoașterea

preluării abuzive de către Statul Român a imobilului în litigiu a fost

declarată chiar prin lege, dreptul subiectiv nu mai poate fi dedus judecății,

acesta primind deja o valorificare și recunoaștere.

În ceea ce privește acțiunea în

revendicare, în mod corect prima instanță a considerat mai bine caracterizat și

preferabil titlul intimatului - pârât I.A.

În cadrul operațiunii de comparare a

titlurilor de proprietate reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, la data de 12 octombrie 2010

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat Hotărârea - Pilot în cauza

Măria Atanasiu și alții împotriva României în care s-a constatat că existența

unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au

dispus în mod expres restituirea bunului.

Numai în acest context, refuzul

administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în

dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat

al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamanta invocă împrejurarea că au

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă, nici până în prezent

această notificare nu a fost soluționată ceea ce conduce la concluzia că

această cale nu este efectivă.

Însă, în privința acestui aspect, în

aceeași cauză Atanasiu, Curtea Europeană reține că după intrarea în vigoare a

Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul

intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului,

fie la acordarea de despăgubiri. Curtea Europeană a precizat că transformarea

într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a

interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării

este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale

în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.

De asemenea, se arată că respectiva

constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului, de care se

prevalează și reclamanții în cauză, nu atrage după sine, în mod automat un

drept de restituire a bunului.

În condițiile în care reclamanta a

constatat că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu este

soluționată, aceasta era în drept a se adresa instanțelor de judecată ce au

plenitudine de competență inclusiv în judecată pe fond a notificărilor ce nu au

fost soluționate de către entitatea investită, conform cu dispozițiile

obligatorii ale deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recurs în interesul legii.

Rezultă cu suficiență că reclamanta nu

beneficiază de un „bun actual

”

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

și, ca urmare, titlul de proprietate exhibat este mai puțin caracterizat față

de cel prezentat de către pârâți, respectându-se în acest mod și principiul „justului

echilibru” în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de

Convenție. în aceste condiții, analiza celorlalte aspecte invocate de către

reclamantă vizând buna sau reaua credință a pârâților în cumpărarea imobilului

nu prezintă relevanță juridică, mai cu seamă avându-se în vedere caracterul

juridic al acțiunii deduse judecății, revendicare prin comparare de titluri și

nu nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

Așadar, indiferent de buna sau

reaua-credință a intimatului-pârât I.A., împrejurarea că până la data

formulării prezentei acțiuni apelanta-reclamantă nu este în posesia unei

hotărâri judecătorești irevocabile care să-i consfințească dreptul de

proprietate asupra apartamentului, nu poate conduce la concluzia

preferabilității titlului său vechi în raport cu titlul exhibat de pârât care

până în prezent nu a fost desființat.

În acest context, în mod corect, s-a

reținut de către prima instanță că deși reclamanta a formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta, în lipsa unor dovezi contrare, nu a parcurs

integral procedura specială reglementată prin acest act normativ și, ca urmare,

cererea privind acordarea de despăgubiri pentru apartamentul în litigiu apare

ca fiind neîntemeiată.

Susținerea potrivit cu care Legea nr. 10/2001,

deși a recunoscut preluarea abuzivă, nu stabilește și posibilitatea acordării

unei despăgubiri efective în cazul imposibilității restituirii în natură este

nefondată sub două aspecte:

Mai întâi, dispozițiile art. 47 din

Legea nr. 10/2001 republicată, cât și art. 1.4/B ultima teză prevăd

posibilitatea obținerii de despăgubiri constând în diferența dintre suma

primită, actualizată și valoarea de piață, conform standardelor internaționale,

însă, numai după respingerea prin hotărâri judecătorești irevocabile a

acțiunilor având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de către stat.

În al doilea rând, acțiunile la Fondul

Proprietatea nu mai reprezintă în prezent o despăgubire iluzorie. în prezent,

acțiunile Fondului „Proprietatea” au fost listate la bursă, ceea ce creează

premisa asigurării unei mai bune funcționări a mecanismului de despăgubire

adoptat prin Legea nr. 247/2005, care a stabilit o procedură administrativă de

despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate, procedură ce a fost

apreciată de CEDO în ceea ce privește unificarea procedurilor de despăgubire.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta-pârâtă B.P.P., în susținerea căruia a arătat că decizia de

apel conține motive contradictorii si este dată cu încălcarea legii, în

considerarea celor ce urmează:

respinsă în baza Legii 10/2001, deși s-a acționat pe dreptul comun.

Instanța de apel a considerat că nu

beneficiază de un bun actual, conform art. l din Primul Protocol, și chiar dacă

pârâții au fost notificați să nu vândă și să cumpere imobilul pentru că este

revendicat și deci au fost de rea-credință, titlul lor este mai caracterizat, deoarece

ei au un bun. Argumentul decisiv al este hotărârea pilot Atanasiu a Curții

Europene a Drepturilor Omului care vorbește de existența unei recunoașteri

anterioare a dreptului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pentru a

avea drept de restituire în natură, altfel dreptul său s-a transformat într-un

drept de creanță, în despăgubiri.

S-a făcut o greșită interpretare a

deciziei pilot în ce privește imobilul.

Acesta nu a intrat niciodată legal în proprietatea

statului, tot timpul a rămas în proprietatea reclamantei, statul neavând un

titlu legal pe imobil, însușindu-și abuziv doar posesia lui.

Instanța de apel în mod greșit și

nelegal motivează că prin admiterea acțiunii în revendicare se încalcă art. 1

din Primul protocol adițional la C.E.D.O.).

Atunci când stalul a vândut

chiriașului, ambele părți contractante cunoșteau că tranzacționează pe un bun

străin, care nu le aparține legal.

Abuzul nu a creat niciodată drept în

niciun sistem de drept, or în cauză s-a recunoscut prin lege abuzul, preluarea

posesiei abuziv .

De asemenea, prin hotărârile

instanțelor de fond și apel se recunoaște că atât vânzătorul cât și

cumpărătorul au fost notificați să nu tranzacționeze deoarece bunul este

proprietatea reclamantei, deci cei ce cumpărau cunoșteau că achiziționează un

bun în litigiu.

În aceste condiții, a dovedit

existenta bunului în proprietatea reclamantei și tranzacționarea lui cu

rea-credință, deci că are un „bun” potrivit art. l din Primul Protocol.

Intimații-pârâți au cumpărat

apartamentul în baza legii nr. 112/1995, la un preț social, redus, care nu

depășea 10% din valoarea reală a pieței.

Admiterea acțiunii în revendicare

respectă cele trei condiții prevăzute de art. l din primul protocol adițional

C.E.D.O. pentru ca hotărârea de admiterea a acțiunii in revendicare să fie în

acord eu convenția: este prevăzută de lege: art. 480 C. civ. ; urmărește un

scop legitim respectiv restituirea unui bun preluat in mod abuziv :măsura nu

este disproporționată, iar intimații - pârâți beneficiază de dispozițiile art. 1337

C. civ. și art. art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care prevăd plata

contravalorii de piață a apartamentului, mult mai mare decât prețul redus,

social, plătii de aceștia.

Reclamanta nu are la dispoziție o

asemenea procedură rapidă și eficientă de a obține despăgubiri efective pentru

bunul său, precum intimații-pârâți, astfel încât respingerea acțiunii în

revendicare reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional CEDO.

Legea nr. 10/2001 nu instituie o

procedură clară, accesibilă și care sa aibă care rezultat acordarea unei

despăgubiri reale, efective, intrând astfel în contradicție cu Convenția,motiv

pentru care aceasta trebuie înlăturată de la aplicare.

respins capătul de cerere privind constatarea preluării abuzive de către stat a

imobilului în litigiu, deoarece Legea nr. 10/2001 recunoaște că preluările

efectuate în baza Decretului nr. 223/1974 sunt abuzive.

Legea nr. 10/2001, ca orice alt act

normativ, cuprinde norme juridice generale, abstracte, care trebuie să fie

individualizate la cazul concret de către instanța de judecată, cu ocazia

soluționării litigiilor.

Dacă s-ar accepta raționamentul

instanței de apel, ar însemna că toate acțiunile întemeiate pe orice text

normativ sunt neîntemeiate, deoarece respectivul text de lege oricum recunoaște

dreptul reclamantului și acțiunile nu mai trebuie judecate.

respingerea cererii subsidiare de despăgubiri.

Potrivit Legii 10/2001 a depus

notificarea și actele doveditoare la Primăria Municipiului București, aceasta

fiind obligația sa în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea 10/2001.

În continuarea acestor proceduri

există obligații doar pentru Primărie și pentru Comisia Centrală de a face

demersuri și a plăti despăgubirea - Primăria trebuia să înainteze dosarul

Comisiei Centrale, care la rândul ei trebuia să evalueze imobilul prin

expertiză și să-i plătească despăgubiri în bani sau acțiuni.

Instanța de apel îi reproșează că nu a

parcurs integral procedura Legii nr. 10/2001 și îi respinge cererea de

despăgubiri, deși a făcut și expertiza de evaluare în locul Comisiei Centrale.

Cu referire la jurisprudența Curții

Europene de Justiție, se susține că prin pronunțarea hotărârii pilot în cauza

Atanasiu nu beneficiază de o despăgubire reală, efectivă și nici nu are la

dispoziție o procedură rapidă și previzibilă prin parcurgerea căreia să obțină

o despăgubire efectiva.

Astfel, singura modalitate prin care

aceasta poate să obțină respectarea dreptului său de proprietate o reprezintă

acțiunea în revendicare.

Analizând decizia în raport de

criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în

considerarea argumentelor ce succed:

1.2. Aplicarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001 nu este exclusă în soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Decizia nr. 33/1998, pronunțată în

interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a

statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul că: „Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.”

Contrar celor susținute de reclamanta

recurentă, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate

constitui baza deținerii de către aceasta a unui „bun” în sensul jurisprudenței

Curții Europene, iar o asemenea constatare nu este de natură să-i confere

niciun folos în cadrul procesual al litigiului de față - sub acest aspect

urmând a se complini motivarea deciziei de apel.

Aceasta întrucât prin hotărârea pilot

a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României, s-a reținut:

„143.(...) Curtea observă că nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor

Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul

în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși

toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie

un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele

s-ar putea prevala.”

În lumina jurisprudenței Curții

Europene, constatarea caracterului abuziv al preluării și nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de

restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un „bun actual „ în

sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană de natură să

pună în discuție ingerința în exercițiul acestuia, din perspectiva normei

convenționale menționate.

Restituirea în natură a imobilului în

litigiu nu ar putea fi dispusă de către instanță în condițiile în care titlul

deținut de pârâtul cumpărător nu a fost desființat.

După cum în mod corect s-a reținut în

cauză, acțiunea având ca obiect verificarea valabilității contractului deținut

asupra imobilului, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi

analizată în procesul de față decât cu încălcarea art. 45 alin. final din Legea

nr. 10/200, care a impus un termen de prescripție în formularea unor astfel de

acțiuni în nulitate - cu privire la acest mod de dispunere neformulându-se de altfel

critici. Sub acest aspect urmează a fi înlăturate toate criticile ce vizează

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare deținut cu privire la imobilul

în litigiu.

În condițiile în care reclamanta nu

are un „bun actual”, în considerarea argumentelor reținute mai sus, iar pârâtul

I.A. deține un astfel de bun, în sensul Convenției Europene, titlurile pe care

le dețin nefiind desființate, în mod corect a fost soluționată cauza prin respingerea

acțiunii în revendicare - ceea ce face să nu fie fondate criticile de recurs

aferente, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Admiterea acțiunii în revendicare l-ar

lipsi pe pârâtul-cumpărător de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție și ar aduce atingere principiului securității

raporturilor juridice, ambele aspecte protejate inclusiv prin jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

În aceste condiții, singura

posibilitate de despăgubire a reclamantei-recurente pentru imobilul preluat de

Statul roman este cea în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

este nefondat, date fiind și dispozițiile deciziei nr. 27/2001 pronunțată în

soluționarea unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite.

Răspunderea Satului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi antrenată în cauza de față, date

fiind cele statuate prin Decizia 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii; astfel, prin această decizie,

s-a stabilit că în „acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român

de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul

român nu are calitate procesuală pasivă”, iar acțiunile „în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.”

Urmare considerentelor reținute asupra

criticilor formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ - în susținere invocându-se și dispozițiile art. 304 pct. 7,

fără a se formula critici încadrabile în acest motiv de recurs, Înalta Curte

urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să

dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta-pârâtă B.P.P. împotriva deciziei nr. 655/ A din 27 iunie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 iunie 2012.