ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4400/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 23 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, reclamantele B.N. și Ș.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului teren situat în București, motivând că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, la care nu au primit răspuns. Prin sentința civilă nr. 561 din 13 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis acțiunea, a fost obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să acorde reclamantei B.N. despăgubiri conform art. 11 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 100 m.p.

situat în București, și să restituie în natură reclamantei Ș.E. terenul în suprafață de 200 m.p. situat la aceeași adresă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin notificare, P.A. și P.I. au solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a terenului în suprafață de 300 m.p. situat în București, și că prin certificatele de moștenitor nr. A și nr. B din 12 octombrie 2007 reclamanta Ș.E. a făcut dovada calității sale de moștenitor. A mai reținut instanța că, prin notificarea din 13 februarie 2002, reclamanta B.N. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 100 m.p. situat în București, în calitate de moștenitoare a defunctei B.A.

Instanța de fond a apreciat că ambele reclamante au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin depunerea la dosar a certificatelor de moștenitor. S-a mai avut în vedere la pronunțarea acestei hotărâri că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, din 24 mai 1971, C.O.E. a vândut numiților B.M. și B.A. imobilul situat în București, compus din apartament și teren în suprafață de 100 m.p. din totalul de 300 m.p., iar prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat, din 24 mai 1971 autorii reclamantei Ș.E. au cumpărat la aceeași adresă apartamentul și cota indiviză de teren de 200 m.p. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în urma exproprierii, măsura exproprierii fiind abuzivă, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Din raportul întocmit de către Primăria Municipiului București s-a reținut că terenul este liber de construcții, aspect ce a rezultat și din planul de amplasare și delimitare. Față de împrejurarea că pârâta nu a răspuns la notificările formulate în termenul legal prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a apreciat că instanța este competentă de a soluționa pe fond pretențiile rezultate din respectivele notificări. Referitor la reclamanta B.N., s-a reținut că, prin notificarea formulată, a solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafață de 100 m.p. și nu restituirea în natură, astfel încât au fost avute în vedere dispozițiile art. 11 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta B.N. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. În apelul său, reclamanta B.N., a solicitat modificarea sentinței în sensul obligării pârâtei de a emite dispoziție prin care să se dispună restituirea în natură a suprafeței de 100 m.p. Prin motivele de apel, apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, a arătat că sentința civilă atacată este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond a analizat în mod greșit probatoriul administrat și a interpretat greșit dispozițiile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001. Prin decizia nr. 72A din 10 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile, ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Notificarea formulată de reclamanta B.N. relevă cu evidență faptul că acesta a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul terenul în suprafață de 100 m.p. Este adevărat că potrivit planului de amplasament și raportului întocmit de Primăria Municipiului București, terenul în suprafață de 100 m.p. (spatele curții) este liber de construcții, însă manifestarea expresă de voință a reclamantei din cuprinsul notificării este importantă și în mod corect a fost avută în vedere de prima instanță. Instanța de apel a apreciat nefondate criticile pârâtului. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra notificării persoanei îndreptățite.

Termenul de 60 de zile este unul imperativ, iar interpretarea dispozițiilor legale în această materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanțe. Cum probele pot fi administrate și în fața instanței, în mod corect, Tribunalul, pe baza materialului probator administrat în cauză, a analizat dacă imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, dacă reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate, dacă s-a formulat notificare în termen legal, reținând în mod just că aceste condiții sunt îndeplinite. Reclamantele au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fiind îndeplinite condițiile legale pentru acordarea acestora.

Curtea a constatat, din raportul de expertiză efectuat în apel, că terenul în suprafață de 300 m.p. din sector 1, teren viran împrejmuit pe toate laturile, este liber și nu are prevăzute investiții în programul de locuințe aprobat de Consiliul General al Municipiului București. Acestea este afectat de un canal subteran care face legătura cu râul Argeș și care are pe teren o gură de canal reprezentată pe planul topografic, dar care nu se regăsește pe documentele cartografice deținute de Direcția Cadastru, unde nu este poziționat canalul subteran care trece prin zonă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta B.N. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Recurenta reclamantă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, în susținerea căruia arată că soluția, în ceea ce o privește este dată cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care consacră principiul restituirii în natură, precum și a prevederilor alin. (2) al aceluiași articol, care nu permit dreptul de opțiune pentru măsuri reparatorii în echivalent, în situația în care restituirea în natură este posibilă. Se mai susține încălcarea prevederilor art. 1 alin. (2) din aceeași lege, potrivit cărora măsurile reparatorii în echivalent se stabilesc numai în situația în care restituirea în natură nu este posibilă. Recurenta reclamantă susține că terenul în suprafață de 100 m.p.

pentru care instanțele i-au stabilit dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, face corp comun cu terenul de 200 m.p. restituit în natură celeilalte reclamante (care este nepoata sa) și poate fi restituit în natură, deoarece nu este afectat de rețele subterane sau aeriene. Canalul care face legătura cu râul Argeș și gura de canal existentă pe teren sunt dezafectate, nu figurează în documentele deținute de Direcția de Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București, astfel încât nu pot împiedica restituirea în natură. Recurentul Municipiul București, prin Primarul General invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susține că instanța a dispus restituirea în natură a terenului, fără a-i clarifica situația juridică, în sensul de a se stabili dacă este liber.

În raport de prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece are destinația de spațiu verde. Instanța ar fi trebuit să clarifice situația juridică a terenului în conformitate cu prevederile art. 10.1 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. De asemenea, trebuia să se stabilească apartenența la domeniul public sau privat. Recurentul mai arată că existența și utilizarea unor amenajări subterane nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor care le administrează. Față de amplasamentul acestor utilități, care servesc normalei folosințe a locuinței care ocupă parțial terenul, dar și de construcțiile vecine care deservesc comunitatea locală, nu se puteau reține în mod justificat că acest teren este liber și poate fi restituit în natură.

Recurentul pârât consideră că legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acordă preferabilitate despăgubirii sau compensării cu alte bunuri sau servicii. Sintagma „bun disponibil" nu este echivalentă cu teren liber de construcții, ci reprezintă o noțiune complexă și anume faptul că bunul în cauză este necesar comunității.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte consideră fondat recursul declarat de reclamanta B.N., pentru următoarele considerente: Reținând că manifestarea expresă de voință a reclamantei din cuprinsul notificării, în sensul acordării măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 100 m.p., acționează ca un obstacol în calea restituirii în natură a imobilului, chiar dacă această formă de reparație ar fi posibilă, instanța de apel a omis să aibă în vedere împrejurarea că principiul instituit de legea reparatorie este acela al restituirii în natură, măsurile reparatorii în echivalent fiind reglementate ca alternative pentru situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

Principiul amintit, conținut în art. 1 alin. (1) și (2) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este completat de o altă regulă, stabilită prin art. 7 alin. (2) din aceeași lege, text potrivit căruia: „Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege". Potrivit art. 7.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007: ,,Norma prevăzută la alin. (1) al art. 7 din lege consacră principiul restituirii în natură și numai acolo unde această măsură nu este posibilă urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege (...)”.

În raport de aceste prevederi ale legii speciale și ale normelor sale de aplicare, unitatea notificată, sau, în cazul de față, instanța învestită cu contestația privind refuzul soluționării notificării, nu poate respinge de plano cererea de restituire în natură, pentru simplul motiv că prin notificare s-a solicitat o formă de reparație alternativă. Soluționând în acest mod cererea de restituire formulată de recurenta reclamantă, cu nesocotirea dispozițiilor legale anterior enunțate, instanța nu a lămurit situația de fapt a terenului de 100 m.p. solicitat a fi restituit în natură de către reclamanta B.N. și nu a analizat pe fond motivele de apel ale reclamantei vizând această cerere, sub aspectul îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea în natură a terenului respectiv, motiv pentru care, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc.

civ., Înalta Curte va casa în parte decizia recurată și va trimite spre rejudecare, la aceeași instanță, apelul declarat de reclamanta B.N. împotriva sentinței nr. 561 din 13 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, menținând soluția de respingere a apelului declarat de Municipiul București. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât Municipiul București, prin Primarul General, care, în raport de conținutul criticilor, vizează exclusiv soluția de restituire în natură a terenului de 200 m.p. către reclamanta Ș.E., Înalta Curte urmează a-l respinge. Majoritatea criticilor invocate în recurs se referă la situația de fapt și nu au format obiectul apelului.

În apel, pârâtul a criticat sentința primei instanțe sub aspectul neepuizării fazei administrative prealabile, a lipsei actelor doveditoare privind dreptul de proprietate și calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la restituire, iar la pct. 3 din motivarea apelului s-a susținut, fără a se dezvolta această idee, că „instanța de judecată dispune restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situația juridică a acestuia, în sensul de a se stabili dacă acest imobil este liber și poate fi restituit în natură". În continuarea motivului de apel de la pct. 3, apelantul pârât a arătat că „motivarea instanței de judecată în sensul că se impune restituirea în natură deoarece din probele administrate pe parcursul litigiului rezultă că imobilul este liber nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condițiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de societatea vânzătoare în calitate de mandatară a instituției noastre în raport de concluziile unui raport de expertiză construcții care să identifice efectiv imobilul". Acest ultim argument este străin de obiectul prezentei cauze, care nu vizează o construcție vândută, pentru a se pune problema necesități administrării probei cu expertiza construcții sau a probei cu înscrisuri emise de o eventuală societate vânzătoare.

Cu privire la critica referitoare la nelămurirea situației juridice a imobilului, instanța de apel a reținut, pe baza examinării probelor administrate, inclusiv expertiza efectuată în apel, că terenul restituit de prima instanță, în natură, reclamantei Ș.E., este liber și poate fi restituit în această modalitate. În acest context, criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, faptul că terenul ar avea destinația de spațiu verde și că astfel nu ar putea fi restituit în natură și cea privind nelămurirea apartenenței la domeniul public sau privat, reprezintă critici noi invocate omisso medio direct în recurs și care nu pot fi analizate de Înalta Curte.

În ceea ce privește nelămurirea situației juridice a terenului în conformitate cu prevederile art. 10.1 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că, în privința terenului restituit în natură reclamantei Ș.E., instanța a clarificat situația juridică, stabilind că acesta poate fi restituit în natură. Susținerea recurentului pârât, în sensul că existența și utilizarea unor amenajări subterane nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor care le administrează, are în vedere greșita stabilire a situației de fapt. Împrejurarea că situația de fapt este alta decât cea reținută de instanță ar fi trebuit dovedită de recurent prin propunerea și administrarea de probe în faza apelului.

Nu rezultă din actele dosarului că recurentul pârât ar fi solicitat administrarea de probe care să tindă la stabilirea altei situații de fapt decât cea rezultând din probele existente. În această fază procesuală, instanța de recurs poate fi învestită doar cu critici de nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Modalitatea în care instanța de apel a înțeles să valorifice probele administrate, cu consecința stabilirii caracterului liber și, deci, restituibil în natură, a terenului de 200 m.p. către reclamanta Ș.E., nu poate constitui obiect al unei critici de nelegalitate, ci un aspect de netemeinicie, care scapă cenzurii instanței de recurs. Nu poate fi avută în vedere nici critica privind existența pe terenul restituit reclamantei Ș.E.

a unor utilități care servesc normalei folosințe a locuinței care ocupă parțial terenul și a construcțiilor vecine. Recurentul nu arată despre ce utilități este vorba. Pe de altă parte, o asemenea susținere este străină de cauză, în condițiile în care pe terenul restituit în natură nu este există construcții. În afara obiectului prezentei pricini sunt și considerațiile teoretice ale recurentului pârât raportate la inexistența unei ierarhii între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care legea le reglementează și, respectiv susținerile privind sintagma „bun disponibil". În speță, prin decizia recurată, nu s-a dispus acordarea de bunuri disponibile în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, pentru a se justifica examinarea de către instanța de recurs a modului de interpretare și aplicare a legii în această materie.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât Municipiul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta B.N. împotriva deciziei civile nr. 72A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează în parte decizia recurată și trimite spre rejudecare, la aceeași instanță, apelul declarat de reclamanta B.N. împotriva sentinței nr. 561 din 13 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge recursul pârâtului Municipiul București, prin Primarul General împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.