ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4400/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4400/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de

23 septembrie

2009 pe rolul Tribunalului București, reclamantele B.N. și Ș.E. au solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului teren situat în

București, motivând că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, la

care nu au primit răspuns.

Prin sentința civilă nr. 561 din 13 aprilie 2010, Tribunalul

București, secția a IlI-a civilă,

a admis

acțiunea, a fost obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să acorde reclamantei

B.N. despăgubiri conform art. 11 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 pentru terenul

în suprafață de 100 m.p. situat în București, și să restituie în natură reclamantei

Ș.E. terenul în suprafață de 200 m.p. situat la aceeași adresă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a

reținut că, prin notificare, P.A. și P.I. au solicitat în baza Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură a terenului în suprafață de 300 m.p. situat în București,

și că prin certificatele de moștenitor nr. A și nr. B din 12 octombrie 2007 reclamanta

Ș.E. a făcut dovada calității sale de moștenitor.

A mai reținut instanța că, prin notificarea din 13

februarie 2002, reclamanta B.N. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul

în suprafață de 100 m.p. situat în București, în calitate de moștenitoare a defunctei

B.A.

Instanța de fond a apreciat că ambele reclamante au făcut

dovada calității de persoane îndreptățite, conform art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, prin depunerea la dosar a certificatelor de moștenitor.

S-a mai avut în vedere la pronunțarea acestei hotărâri

că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, din 24 mai 1971, C.O.E. a

vândut numiților B.M. și B.A. imobilul situat în București, compus din apartament

și teren în suprafață de 100 m.p. din totalul de 300 m.p., iar prin contractul de

vânzare-cumpărare, autentificat, din 24 mai 1971 autorii reclamantei Ș.E. au cumpărat

la aceeași adresă apartamentul și cota indiviză de teren de 200 m.p.

Imobilul a fost trecut în proprietatea statului în urma

exproprierii, măsura exproprierii fiind abuzivă, în sensul art. 2 lit. i) din Legea

nr. 10/2001. Din raportul întocmit de către Primăria Municipiului București s-a

reținut că terenul este liber de construcții, aspect ce a rezultat și din planul

de amplasare și delimitare.

Față de împrejurarea că pârâta nu a răspuns la notificările

formulate în termenul legal prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

Tribunalul a apreciat că instanța este competentă de a soluționa pe fond pretențiile

rezultate din respectivele notificări.

Referitor la reclamanta B.N., s-a reținut că, prin notificarea

formulată, a solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafață de 100 m.p. și nu

restituirea în natură, astfel încât au fost avute în vedere dispozițiile art. 11

alin. (9) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta

B.N. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

În apelul său, reclamanta B.N., a solicitat modificarea

sentinței în sensul obligării pârâtei de a emite dispoziție prin care să se dispună

restituirea în natură a suprafeței de 100 m.p.

Prin motivele de apel, apelantul-pârât Municipiul București,

prin Primarul General, a arătat că sentința civilă atacată este netemeinică și nelegală,

întrucât instanța de fond a analizat în mod greșit probatoriul administrat și a

interpretat greșit dispozițiile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 72A din 10 mai 2011, Curtea de Apel București,

secția a Vll-a civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

a respins apelurile, ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

reținut următoarele:

Notificarea formulată de reclamanta B.N. relevă cu evidență

faptul că acesta a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul terenul

în suprafață de 100 m.p.

Este adevărat că potrivit planului de amplasament și raportului

întocmit de Primăria Municipiului București, terenul în suprafață de 100 m.p. (spatele

curții) este liber de construcții, însă manifestarea expresă de voință a reclamantei

din cuprinsul notificării este importantă și în mod corect a fost avută în vedere

de prima instanță.

Instanța de apel a apreciat nefondate criticile pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată

asupra notificării persoanei îndreptățite.

Termenul de 60 de zile este unul imperativ, iar interpretarea

dispozițiilor legale în această materie a fost făcută de către Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată în soluționarea unui recurs

în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanțe.

Cum probele pot fi administrate și în fața instanței,

în mod corect, Tribunalul, pe baza materialului probator administrat în cauză, a

analizat dacă imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, dacă reclamantele au făcut

dovada dreptului de proprietate, dacă s-a formulat notificare în termen legal, reținând

în mod just că aceste condiții sunt îndeplinite.

Reclamantele au făcut dovada calității lor de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, fiind îndeplinite condițiile legale pentru acordarea

acestora.

Curtea a constatat, din raportul de expertiză efectuat

în apel, că terenul în suprafață de 300 m.p. din sector 1, teren viran împrejmuit

pe toate laturile, este liber și nu are prevăzute investiții în programul de locuințe

aprobat de Consiliul General al Municipiului București. Acestea este afectat de

un canal subteran care face legătura cu râul Argeș și care are pe teren o gură de

canal reprezentată pe planul topografic, dar care nu se regăsește pe documentele

cartografice deținute de Direcția Cadastru, unde nu este poziționat canalul subteran

care trece prin zonă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta B.N. și pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General.

Recurenta reclamantă invocă motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, în susținerea căruia arată că soluția, în ceea

ce o privește este dată cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 care consacră principiul restituirii în natură, precum și a prevederilor

alin. (2) al aceluiași articol, care nu permit dreptul de opțiune pentru măsuri

reparatorii în echivalent, în situația în care restituirea în natură este posibilă.

Se mai susține încălcarea prevederilor art. 1 alin. (2) din aceeași lege, potrivit

cărora măsurile reparatorii în echivalent se stabilesc numai în situația în care

restituirea în natură nu este posibilă.

Recurenta reclamantă susține că terenul în suprafață de

100 m.p. pentru care instanțele i-au stabilit dreptul la măsuri reparatorii în echivalent,

face corp comun cu terenul de 200 m.p. restituit în natură celeilalte reclamante

(care este nepoata sa) și poate fi restituit în natură, deoarece nu este afectat

de rețele subterane sau aeriene. Canalul care face legătura cu râul Argeș și gura

de canal existentă pe teren sunt dezafectate, nu figurează în documentele deținute

de Direcția de Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București, astfel încât

nu pot împiedica restituirea în natură.

Recurentul Municipiul București, prin Primarul General

invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia susține că instanța a dispus restituirea în natură a terenului, fără a-i

clarifica situația juridică, în sensul de a se stabili dacă este liber.

În raport de prevederile art. 10 alin. (11) din Legea

nr. 10/2001, terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece are destinația de

spațiu verde.

Instanța ar fi trebuit să clarifice situația juridică

a terenului în conformitate cu prevederile art. 10.1 și art. 10.3 din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. De asemenea, trebuia să se stabilească

apartenența la domeniul public sau privat.

Recurentul mai arată că existența și utilizarea unor amenajări

subterane nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor

care le administrează. Față de amplasamentul acestor utilități, care servesc normalei

folosințe a locuinței care ocupă parțial terenul, dar și de construcțiile vecine

care deservesc comunitatea locală, nu se puteau reține în mod justificat că acest

teren este liber și poate fi restituit în natură.

Recurentul pârât consideră că legea nu stabilește o ierarhie

între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și

nu acordă preferabilitate despăgubirii sau compensării cu alte bunuri sau servicii.

Sintagma „bun disponibil" nu este echivalentă cu teren liber de construcții,

ci reprezintă o noțiune complexă și anume faptul că bunul în cauză este necesar

comunității.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte consideră fondat

recursul declarat de reclamanta B.N., pentru următoarele considerente:

Reținând că manifestarea expresă de voință a reclamantei

din cuprinsul notificării, în sensul acordării măsurilor reparatorii în echivalent

pentru terenul în suprafață de 100 m.p., acționează ca un obstacol în calea restituirii

în natură a imobilului, chiar dacă această formă de reparație ar fi posibilă, instanța

de apel a omis să aibă în vedere împrejurarea că principiul instituit de legea reparatorie

este acela al restituirii în natură, măsurile reparatorii în echivalent fiind reglementate

ca alternative pentru situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

Principiul amintit, conținut în art. 1 alin. (1) și

(2) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este completat de o altă regulă,

stabilită prin art. 7 alin. (2) din aceeași lege, text potrivit căruia: „Dacă restituirea

în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii

prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege".

Potrivit art. 7.1 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007: ,,Norma prevăzută

la alin. (1) al art. 7 din lege consacră principiul restituirii în natură și numai

acolo unde această măsură nu este posibilă urmează să se acorde alte măsuri reparatorii

prevăzute de lege (...)”.

În raport de aceste prevederi ale legii speciale și ale

normelor sale de aplicare, unitatea notificată, sau, în cazul de față, instanța

învestită cu contestația privind refuzul soluționării notificării, nu poate respinge

de plano cererea de restituire în natură, pentru simplul motiv că prin notificare

s-a solicitat o formă de reparație alternativă.

Soluționând în acest mod cererea de restituire formulată

de recurenta reclamantă, cu nesocotirea dispozițiilor legale anterior enunțate,

instanța nu a lămurit situația de fapt a terenului de 100 m.p. solicitat a fi restituit

în natură de către reclamanta B.N. și nu a analizat pe fond motivele de apel ale

reclamantei vizând această cerere, sub aspectul îndeplinirii condițiilor legale

pentru restituirea în natură a terenului respectiv, motiv pentru care, în temeiul

art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va casa

în parte decizia recurată și va trimite spre rejudecare, la aceeași instanță, apelul

declarat de reclamanta B.N. împotriva sentinței nr. 561 din 13 aprilie 2010 a Tribunalului

București, secția a IlI-a civilă, menținând soluția de respingere a apelului declarat

de Municipiul București.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât

Municipiul București, prin Primarul General, care, în raport de conținutul criticilor,

vizează exclusiv soluția de restituire în natură a terenului de 200 m.p. către reclamanta

Ș.E., Înalta Curte urmează a-l respinge.

Majoritatea criticilor invocate în recurs se referă la

situația de fapt și nu au format obiectul apelului.

În apel, pârâtul a criticat sentința primei instanțe sub

aspectul neepuizării fazei administrative prealabile, a lipsei actelor doveditoare

privind dreptul de proprietate și calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite

la restituire, iar la pct. 3 din motivarea apelului s-a susținut, fără a se dezvolta

această idee, că „instanța de judecată dispune restituirea în natură a imobilului

în litigiu fără a clarifica situația juridică a acestuia, în sensul de a se stabili

dacă acest imobil este liber și poate fi restituit în natură".

În continuarea motivului de apel de la pct. 3, apelantul

pârât a arătat că „motivarea instanței de judecată în sensul că se impune restituirea

în natură deoarece din probele administrate pe parcursul litigiului rezultă că imobilul

este liber nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condițiile în care

aceste aspecte nu rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de societatea vânzătoare

în calitate de mandatară a instituției noastre în raport de concluziile unui raport

de expertiză construcții care să identifice efectiv imobilul". Acest ultim

argument este străin de obiectul prezentei cauze, care nu vizează o construcție

vândută, pentru a se pune problema necesități administrării probei cu expertiza

construcții sau a probei cu înscrisuri emise de o eventuală societate vânzătoare.

Cu privire la critica referitoare la nelămurirea situației

juridice a imobilului, instanța de apel a reținut, pe baza examinării probelor administrate,

inclusiv expertiza efectuată în apel, că terenul restituit de prima instanță, în

natură, reclamantei Ș.E., este liber și poate fi restituit în această modalitate.

În acest context, criticile referitoare la încălcarea

prevederilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, faptul că terenul ar avea

destinația de spațiu verde și că astfel nu ar putea fi restituit în natură și cea

privind nelămurirea apartenenței la domeniul public sau privat, reprezintă critici

noi invocate omisso medio direct în recurs și care nu pot fi analizate de

Înalta Curte.

În ceea ce privește nelămurirea situației juridice a terenului

în conformitate cu prevederile art. 10.1 și art. 10.3 din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că, în privința terenului

restituit în natură reclamantei Ș.E., instanța a clarificat situația juridică, stabilind

că acesta poate fi restituit în natură.

Susținerea recurentului pârât, în sensul că existența

și utilizarea unor amenajări subterane nu pot fi observate printr-o expertiză care

nu are confirmarea instituțiilor care le administrează, are în vedere greșita stabilire

a situației de fapt. Împrejurarea că situația de fapt este alta decât cea reținută

de instanță ar fi trebuit dovedită de recurent prin propunerea și administrarea

de probe în faza apelului. Nu rezultă din actele dosarului că recurentul pârât ar

fi solicitat administrarea de probe care să tindă la stabilirea altei situații de

fapt decât cea rezultând din probele existente.

În această fază procesuală, instanța de recurs poate fi

învestită doar cu critici de nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzute

de art. 304 C. proc. civ. Modalitatea în care instanța de apel a înțeles să valorifice

probele administrate, cu consecința stabilirii caracterului liber și, deci, restituibil

în natură, a terenului de 200 m.p. către reclamanta Ș.E., nu poate constitui obiect

al unei critici de nelegalitate, ci un aspect de netemeinicie, care scapă cenzurii

instanței de recurs.

Nu poate fi avută în vedere nici critica privind existența

pe terenul restituit reclamantei Ș.E. a unor utilități care servesc normalei folosințe

a locuinței care ocupă parțial terenul și a construcțiilor vecine. Recurentul nu

arată despre ce utilități este vorba. Pe de altă parte, o asemenea susținere este

străină de cauză, în condițiile în care pe terenul restituit în natură nu este există

construcții.

În afara obiectului prezentei pricini sunt și considerațiile

teoretice ale recurentului pârât raportate la inexistența unei ierarhii între tipurile

de măsuri reparatorii prin echivalent pe care legea le reglementează și, respectiv

susținerile privind sintagma „bun disponibil". În speță, prin decizia recurată,

nu s-a dispus acordarea de bunuri disponibile în compensare, ca măsură reparatorie

în echivalent, pentru a se justifica examinarea de către instanța de recurs a modului

de interpretare și aplicare a legii în această materie.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge

ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât Municipiul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta B.N. împotriva

deciziei civile nr. 72A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a Vll-a

civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează în parte decizia recurată și trimite spre rejudecare,

la aceeași instanță, apelul declarat de reclamanta B.N. împotriva sentinței nr.

561 din 13 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge recursul pârâtului Municipiul București, prin

Primarul General împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.