ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5564/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B., secția a V-a civilă, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul B., prin primar general, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună anularea dispoziției din 09 mai 2008 emisă de primarul general; desființarea actului atacat și obligarea intimatei la restituirea, în natură, a apartamentului proprietatea sa, situat în B., str. D.T., astfel cum a solicitat prin notificare; constatarea nulității contractului de vânzare – cumpărare și obligarea subdobânditorului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce a făcut obiectul acestui contract, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că apartamentul în litigiu, dobândit în baza contractului pentru construirea de locuințe din 1970, a fost confiscat și trecut în proprietatea statului, fără plată, prin decizia nr. 2396/1988, în baza Decretului nr. 223/1974. Preluarea apartamentului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv și fără titlu valabil, întrucât prevederile Decretului nr. 223/1974 erau contrare Constituției din 1965 și prevederilor art. 480 și 481 C. civ. Intimata refuză să-i restituie în natură bunul revendicat, motivând că apartamentul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, iar, conform art. 1 din Legea nr. 112/1995, numai imobilele trecute cu titlu în proprietatea statului puteau fi vândute.

Ca atare, apartamentul nu putea fi vândut pentru că statul nu putea înstrăina ceea ce nu avea în patrimoniu. Cererea de chemare în judecată a fost precizată la data de 08 mai 2009, în sensul că au fost chemați în judecată pârâții T.A.și P.E., solicitându-se și anularea contratului de vânzare – cumpărare încheiat între acești pârâți. Prin sentința civilă nr. 387F din 19 martie 2010, Tribunalul B., secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare; a respins acest capăt de cerere ca prescris; a respins celelalte capete din cererea formulată și precizată de către reclamanta M.M.

împotriva pârâților Primăria municipiului B., prin primarul general, T.A.și P.E., ca nefondate, și a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta a dobândit proprietatea imobilului în baza contractului de construire din 6 aprilie 1970, iar imobilul ce a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974. Din conținutul deciziei din 20 decembrie 1988, rezultând că preluarea s-a făcut fără plată. În baza aplicării Legii nr. 112/1995, imobilul a fost înstrăinat de stat către defuncta T.E., prin contractul de vânzare – cumpărare, moștenitorul defunctei T.A. înstrăinând acest imobil în baza contractului de vânzare – cumpărare către P.E.

Cu privire la anularea contractului de vânzare – cumpărare, instanța a reținut că, față de momentul formulării prezentei acțiuni, acest capăt de cerere este prescris în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare – cumpărare încheiat între cei doi pârâți persoane fizice, motivul de nulitate invocat fiind dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, instanța a reținut că nu este întemeiat, întrucât interdicția se limitează la calitatea de chiriaș dobânditor al imobilului și nu poate fi extinsă la alte persoane. Cu privire la acțiunea în revendicare a imobilului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001; că reclamanta are dreptul la despăgubiri și că este preferabil titlul pârâtei, astfel că acțiunea a fost respinsă ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 505A din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel B., secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă M.M., reținând, în esență, că nu este întemeiată critica referitoare la greșita admitere a prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește contractul de vânzare – cumpărare, întrucât, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001 până la 14 august 2003. Ca atare, contrar celor susținute de apelantă, termenul nu curge de la momentul comunicării situației juridice a imobilului de către Primăria municipiului B., ci de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nefiind în nici un caz imprescriptibilă prezenta acțiune, cum s-a susținut în motivele de apel. De altfel, apelanta avea posibilitatea să afle dacă imobilul pe care îl revendică mai este sau nu în proprietatea statului, prin obținerea relațiilor de la administrația financiară, aspect pe care l-a verificat abia în 2005. Din înscrisul aflat la fila X din dosar rezultă că din 17 decembrie 1996 defuncta T.E. figura ca fiind proprietara imobilului, iar în 22 februarie 2000 numitul T.A.

a solicitat impunerea pe rol a apartamentului în baza certificatului de moștenitor. În aceste condiții apelanta avea posibilitatea, cu minime diligențe, să se încadreze în termenele prevăzute de lege, independent de culpa Primăriei municipiului B. Întrucât Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește anularea acestui contract de vânzare – cumpărare, s-a reținut că, în mod corect, nu s-a cercetat cauza de nulitate cu privire la acest contract, nemaifiind posibilă verificarea legalității contractului de închiriere și a celui de înstrăinare, pentru a se verifica dacă au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995. S-a mai reținut că, în mod corect, Tribunalul a constatat că nu este întemeiată nici acțiunea în anularea celui de-al doilea contract de vânzare – cumpărare, întrucât interdicția impusă de art. 9 din Legea nr. 112/1995 este o interdicție impusă chiriașilor – cumpărători și nu moștenitorilor acestora.

Critica vizând greșita soluționare a acțiunii în revendicare a fost apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamanta nici nu a investit instanța de fond cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, ci cu o contestație formulată împotriva dispoziției Primarului general, prin care s-a solicitat „desființarea acestui act și obligarea intimatei la restituirea în natură a imobilului în litigiu”, și cu un al doilea capăt de cerere prin care a solicitat „constatarea nulității, cu consecința imediată – anularea contractului de vânzare – cumpărare și obligarea subdobânditorului să-mi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce a făcut obiectul acestui contract”.

Reclamanta a considerat, în motivarea acestor capete de cerere, că dispoziția contestată este nelegală, întrucât i s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent și nu i s-a restituit bunul în natură, întrucât imobilul nu putea face obiectul vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995, nefiind legal intrat în proprietatea statului. S-a conchis, că, în condițiile în care a fost constatat prescris capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare – cumpărare, cauzele de nulitate neputând fi analizate și contractul fiind perfect valabil, în mod corect tribunalul a respins și capătul de cerere privind obligarea pârâților persoane fizice la a-i lăsa reclamantei imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.M., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare al apartamentului în litigiu, instanțele de fond și apel au legitimat abuzurile pe care statul roman, prin instituțiile sale, le-a comis atunci când Primăria municipiului B. a tergiversat, în mod deliberat, soluționarea notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat restituirea, în natură, a apartamentului trecut, fără plată, în proprietatea stalului, prin decizia C.P.M.B.

din 20 decembrie 1988, invocând ca pretext împrejurarea că nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului, deși în art. 1 din actul administrativ era menționat expres că acesta a fost proprietatea numitei M.M. S-a arătat, că, s-a solicitat intimatei, prin notificare, să-i comunice daca este sau nu deținătoarea imobilului, pentru a acționa în consecință, însă nu a primit niciun răspuns, situație în care a considerat că apartamentul se afla in detenția sa urmând să-i fie restituit prin act administrativ, conform procedurii instituită de Legea nr. 10/2001. Numai în anul 2005 a aflat că apartamentul nu se afla în posesia intimatei, fiind vândut, în anul 1996, de către SC O.SA numitei T.E., iar, ulterior, de fiul acesteia, numitei P.E.

Or, intimata, în calitate de reprezentant al statului, avea obligația sa-i comunice date legate de bunul notificat în termenele legale, astfel că aceasta nu a avut posibilitatea să acționeze în consecință pentru redobândirea imediată a proprietății. S-a mai arătat, că neîndeplinirea obligațiilor de către intimata, așa cum rezultă din actele dosarului și soluționarea notificării sale în intervalul de 8 ani, prin emiterea dispoziției nr. 10459 din 09 mai 2008, este o culpă a intimatei și nu este nici legal și nici legitim să i se opună prescrierea dreptului de a solicita constatarea nulității actelor de înstrăinare a proprietății sale, operând instituția repunerii părții în termenul legal.

Constatarea nulității actelor de înstrăinare a apartamentului în litigiu și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul ce face obiectul înstrăinării este o acțiune in revendicare, în sensul că instanțele erau obligate să se pronunțe în legătură cu valabilitatea titlurilor încheiate cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar dreptul de a cere în justiție redobândirea proprietății de care a fost deposedată abuziv este imprescriptibil. Mai mult, niciuna din instanțe nu s-a pronunțat asupra aspectului juridic învederat cu privire exceptarea de la vânzare a imobilelor trecute in proprietatea statului fără titlu, respectiv la faptul că apartamentul nr. X nu putea fi vândut în condițiile Legii nr. 112/1995.

Cu privire la acordarea de despăgubiri în echivalent către cumpărătorul actual, s-a arătat că aceasta este soluția legală și morală care se impune. De asemenea, s-a arătat că nu rezulta din niciun act aflat la dosarul cauzei ca numita T.E. a avut calitatea de chiriașă la momentul cumpărării apartamentului, instanța reținând că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fără a verifica legalitatea contractul de vânzare cumpărare încheiat intre SC O. SA și T.E. Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Deși nu arată expres, susținând că dreptul la acțiune pentru constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu este imprescriptibil, reclamanta a susținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Această critică vizează soluția dată de instanțele de fond și apel capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 435/1996 încheiat între SC O. SA și T.E. și este nefondată. Astfel, prin derogare de la dreptul comun, prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit căruia, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, termen ce a fost prelungit ulterior prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001, până la 14 august 2002, s-a prevăzut un termen special de prescripție care înlătură dreptul subiectiv la acțiune pentru constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare după data de 14 august 2002. Or, față de aceste dispoziții legale, constatând că reclamanta a formulat cerere în justiție pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 435/1996 încheiat între T.E. și SC O. SA la 29 septembrie 2008, legal au constatat instanțele de fond și apel că, pe acest capăt de cerere, dreptul subiectiv la acțiune al reclamantei este prescris.

Susținerea reclamantei în sensul că datorită culpei pârâtei Primăria municipiului B., care nu i-a comunicat datele legate de imobilul notificat, a luat la cunoștință de faptul că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în anul 1996, în baza Legii nr. 112/1995, numai în anul 2005, astfel că, în speță, cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare operează instituția repunerii în termen este, de asemenea, nefondată, întrucât această împrejurare invocată de reclamantă nu se circumscrie cazurilor prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru întreruperea termenului de prescripție extinctivă. De aceea, constatând că dreptul la acțiune al reclamantei pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC O. SA și T.E.

este prescris, legal, instanțele de fond și apel nu au mai analizat fondul acestui capăt de cerere, inclusiv susținerea reclamantei în sensul că numita T.E. nu ar fi avut calitatea de chiriașă a apartamentului în litigiu, condiție cerută de lege pentru dobândirea proprietății acestuia, cât și la critica potrivit căreia apartamentul în litigiu era exceptat de la vânzare în condițiile Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește critica potrivit căreia instanțele de fond și apel erau obligate să se pronunțe asupra acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, se constată că este, deasemenea, nefondată, întrucât reclamanta nu a investit instanța de fond cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, ci cu o contestație formulată în condițiile art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului în litigiu, urmare a anulării contractelor de vânzare-cumpărare și nu acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, așa cum s-a dispus prin dispoziția contestată. Cu privire la solicitarea reclamantei de restituire în natură a imobilului în litigiu, se constată că, atâta vreme cât actele de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu nu au fost anulate, reclamanta este îndreptățită, în condițiile Legii nr. 10/2001, la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, pentru apartamentul imposibil de restituit în natură.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta M.M., ca nefondat. Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, instanța, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă P.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 505 A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel B.,secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta-reclamantă M.M. la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă P.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2011.