ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5431/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 178 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, a fost respinsă acțiunea formulată de SC R. SRL Bacău, în contradictoriu cu A.N.A.F., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei împotriva D.G.F.P. - Activitatea de Inspecție Fiscală. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prezenta cauză este rejudecată, după casarea dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3218 din 10 iunie 2009. Având în vedere faptul că A.N.A.F. nu are calitatea de emitent al actelor contestate și nici titular al vreunei obligații care să facă obiectul acțiunii introductive instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că prin decizia de impunere din 31 martie 2008, emisă în temeiul raportului de inspecție fiscală întocmit de autoritatea de control fiscal, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale arătate pe larg în cererea introductivă. Astfel, instanța a constatat că în ceea ce privește estimarea veniturilor impozabile pentru facturier, această estimare a bazei de impunere este corectă, întrucât reclamanta nu a prezentat la control facturierul, declarându-l pierdut. Instanța de fond a respins apărarea formulată de reclamantă cu privire la lipsa culpei în pierderea actelor, întrucât obligațiile fiscale privesc societatea, indiferent de administratorul numit.

De asemenea, instanța a reținut că societatea reclamantă se află în culpă și pentru că nu a declarat pierderea facturierului și nu a solicitat publicarea acestei pierderi decât cu puțin înainte de finalizarea controlului efectuat de organele fiscale. Cu privire la cheltuielile pentru achiziționarea de materiale de construcție pentru obiectul C.G., instanța a constatat că măsura dispusă de organul fiscal este legală. Astfel, instanța a constatat că nu se va deduce TVA în sumă de 28.159 RON, aferent acestor facturi, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 145 C. fisc. S-a constatat că, din actele depuse la dosar a rezultat că se face referire la „casă în construcție” în localitatea Galbeni, având ca beneficiar al construcției SC R. SRL Bacău, fără să rezulte din autorizația de construcție emisă că destinația construcției este „sediul firmei”.

În legătură cu impozitul pe profit în sumă de 16.441 RON, instanța a reținut că acesta a fost calculat corect, ca urmare a reținerii nedeductibilității TVA. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R. SRL Bacău, considerând-o nelegală și netemeinică, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea sentinței civile nr. 178 din 10 octombrie 2009 și, pe fondul cauzei, să fie admisă contestația și anulată decizia nr. 221 din 27 mai 2008 emisă de D.G.F.P.

Bacău, precum și decizia de impunere din 31 martie 2008 și raportul de inspecție fiscală din data de 31 martie 2008. În motivarea recursului formulat, recurenta a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind legale obligațiile de plată reprezentând TVA, în sumă de 237.631 RON TVA, cu majorările de întârziere aferente, ca și impozitul pe profit în sumă de 200.110 RON, cu majorări de întârziere, aceste obligații de plată suplimentare fiind stabilite pentru facturierul achiziționat la 08 februarie 2005 și care nu a fost prezentat la control. Consideră că în mod greșit s-a reținut de către organul de control fiscal ca fiind utilizat acest facturier deși acesta a fost achiziționat de fostul administrator și declarat pierdut la M. Of., Partea a III-a, nr. 88/22.02.2008, iar în perioada februarie 2005 până în iunie 2005, data achiziționării societății, aceasta nu a avut activitate.

Recurenta critică soluția instanței de fond și în ceea ce privește aprecierea caracterului nedeductibil al cheltuielilor efectuate cu achiziția de materiale de construcții necesare obiectivului C.G. întrucât nu a putut fi prezentată autorizația de construcție. În acest sens, susține recurenta că dispozițiile art. 145-146 C. fisc. nu condiționează deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată în raport cu dispozițiile Legii nr. 50/1991, iar autorizația de construire nu a fost obținută întrucât nu au fost soluționate actele de proprietate ale terenului respectiv. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata D.G.F.P.

Bacău a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat în cauză și menținerea ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond, susținând, în esență, că obligațiile fiscale suplimentare stabilite prin actul de control și decizia de impunere contestată au fost stabilite în conformitate cu prevederile legale, susținerile recurentei-reclamante fiind nefondate. Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la estimarea nelegală a veniturilor impozabile de către organul de control fiscal, aferente facturierului, se constată că acestea sunt nefondate.

În mod corect instanța de fond a reținut, în temeiul dispozițiilor art. 67 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 și 65 1 lit. d) din H.G. nr. 1050/2004, faptul că în situația dispariției evidențelor contabile a actelor justificative privind operațiunile producătoare de venituri, contribuabilul are obligația de refacere a acestora, iar organul fiscal este îndreptățit să procedeze la estimarea bazei de impunere.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că pierderea chitanțierului respectiv s-a datorat fostului administrator al societății anterior preluării acesteia sunt irelevante în cauză având în vedere neîndeplinirea obligațiilor legale prevăzute de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 82/1991 a contabilități privind verificarea documentelor primite la data preluării și reconstituirea documentelor care lipseau, obligații care nu au fost aduse la îndeplinire și, în consecință, justifică stabilirea obligațiilor fiscale reținute prin actele de control și decizia de impunere, pe bază de estimare, în conformitate cu dispozițiile legale mai sus menționate. Nici criticile formulate de recurentă cu privire la neacordarea deductibilității pentru cheltuielile efectuate pentru achiziționarea de materiale de construcții necesare realizării obiectivului C.G.

nu pot fi reținute, acestea fiind nefondate. Susținerile recurentei cu privire la faptul că pentru cheltuielile efectuate a prezentat toate documentele justificative nu pot fi reținute întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 145 C. fisc., recurenta-reclamantă avea obligația legală de a dovedi că bunurile respective au fost achiziționate și au fost utilizate în scopul realizării operațiunilor taxabile. În speță, recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă astfel că, în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind legală neacordarea deductibilității pentru cheltuielile efectuate pentru materialele de construcție achiziționate în vederea realizării unei construcții pentru care nu exista o autorizație de construire.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond este legală și temeinică și, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC R. SRL Bacău, prin administrator judiciar S.O. SPRL Bacău, împotriva sentinței nr. 178 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.