ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5431/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 178 din 10 decembrie 2009 a

Curții de Apel Bacău, a fost respinsă acțiunea formulată de SC R. SRL Bacău, în

contradictoriu cu A.N.A.F., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă și a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei împotriva

D.G.F.P. - Activitatea de Inspecție Fiscală.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că prezenta cauză este rejudecată, după casarea

dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3218 din 10

iunie 2009.

Având în vedere faptul

că A.N.A.F. nu are calitatea de emitent al actelor contestate și nici titular al

vreunei obligații care să facă obiectul acțiunii introductive instanța de fond a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități.

Pe fondul cauzei, instanța

a constatat că prin decizia de impunere din 31 martie 2008, emisă în temeiul raportului

de inspecție fiscală întocmit de autoritatea de control fiscal, s-au stabilit în

sarcina reclamantei obligații fiscale arătate pe larg în cererea introductivă.

Astfel, instanța a constatat

că în ceea ce privește estimarea veniturilor impozabile pentru facturier, această

estimare a bazei de impunere este corectă, întrucât reclamanta nu a prezentat la

control facturierul, declarându-l pierdut.

Instanța de fond a respins

apărarea formulată de reclamantă cu privire la lipsa culpei în pierderea actelor,

întrucât obligațiile fiscale privesc societatea, indiferent de administratorul numit.

De asemenea, instanța

a reținut că societatea reclamantă se află în culpă și pentru că nu a declarat pierderea

facturierului și nu a solicitat publicarea acestei pierderi decât cu puțin înainte

de finalizarea controlului efectuat de organele fiscale.

Cu privire la cheltuielile

pentru achiziționarea de materiale de construcție pentru obiectul C.G., instanța

a constatat că măsura dispusă de organul fiscal este legală.

Astfel, instanța a constatat

că nu se va deduce TVA în sumă de 28.159 RON, aferent acestor facturi, nefiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 145 C. fisc.

S-a constatat că, din

actele depuse la dosar a rezultat că se face referire la „casă în construcție” în

localitatea Galbeni, având ca beneficiar al construcției SC R. SRL Bacău, fără să

rezulte din autorizația de construcție emisă că destinația construcției este „sediul

firmei”.

În legătură cu impozitul

pe profit în sumă de 16.441 RON, instanța a reținut că acesta a fost calculat corect,

ca urmare a reținerii nedeductibilității TVA.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta SC R. SRL Bacău, considerând-o nelegală și netemeinică,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea

sentinței civile nr. 178 din 10 octombrie 2009 și, pe fondul cauzei, să fie admisă

contestația și anulată decizia nr. 221 din 27 mai 2008 emisă de D.G.F.P. Bacău,

precum și decizia de impunere din 31 martie 2008 și raportul de inspecție fiscală

din data de 31 martie 2008.

În motivarea recursului

formulat, recurenta a susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a apreciat

ca fiind legale obligațiile de plată reprezentând TVA, în sumă de 237.631 RON TVA,

cu majorările de întârziere aferente, ca și impozitul pe profit în sumă de 200.110

RON, cu majorări de întârziere, aceste obligații de plată suplimentare fiind stabilite

pentru facturierul achiziționat la 08 februarie 2005 și care nu a fost prezentat

la control.

Consideră că în mod greșit

s-a reținut de către organul de control fiscal ca fiind utilizat acest facturier

deși acesta a fost achiziționat de fostul administrator și declarat pierdut la

M. Of., Partea a III-a, nr. 88/22.02.2008, iar în perioada februarie 2005 până în

iunie 2005, data achiziționării societății, aceasta nu a avut activitate.

Recurenta critică soluția

instanței de fond și în ceea ce privește aprecierea caracterului nedeductibil al

cheltuielilor efectuate cu achiziția de materiale de construcții necesare obiectivului

C.G. întrucât nu a putut fi prezentată autorizația de construcție.

În acest sens, susține

recurenta că dispozițiile art. 145-146 C. fisc. nu condiționează deductibilitatea

taxei pe valoarea adăugată în raport cu dispozițiile Legii nr. 50/1991, iar autorizația

de construire nu a fost obținută întrucât nu au fost soluționate actele de proprietate

ale terenului respectiv.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata D.G.F.P. Bacău

a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat în cauză și menținerea

ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond, susținând, în esență, că obligațiile

fiscale suplimentare stabilite prin actul de control și decizia de impunere contestată

au fost stabilite în conformitate cu prevederile legale, susținerile recurentei-reclamante

fiind nefondate.

Analizând sentința atacată

în raport de criticile formulate de dispozițiile legale incidente în cauză, cât

și în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție apreciază că recursul formulat în cauză este nefondat, având

în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile

recurentei cu privire la estimarea nelegală a veniturilor impozabile de către organul

de control fiscal, aferente facturierului, se constată că acestea sunt nefondate.

În mod corect instanța

de fond a reținut, în temeiul dispozițiilor art. 67 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003

și 65

1

lit. d) din H.G. nr. 1050/2004, faptul că în situația dispariției

evidențelor contabile a actelor justificative privind operațiunile producătoare

de venituri, contribuabilul are obligația de refacere a acestora, iar organul fiscal

este îndreptățit să procedeze la estimarea bazei de impunere.

Susținerile recurentei-reclamante

referitoare la faptul că pierderea chitanțierului respectiv s-a datorat fostului

administrator al societății anterior preluării acesteia sunt irelevante în cauză

având în vedere neîndeplinirea obligațiilor legale prevăzute de dispozițiile

art. 25 din Legea nr. 82/1991 a contabilități privind verificarea documentelor primite

la data preluării și reconstituirea documentelor care lipseau, obligații care nu

au fost aduse la îndeplinire și, în consecință, justifică stabilirea obligațiilor

fiscale reținute prin actele de control și decizia de impunere, pe bază de estimare,

în conformitate cu dispozițiile legale mai sus menționate.

Nici criticile formulate

de recurentă cu privire la neacordarea deductibilității pentru cheltuielile efectuate

pentru achiziționarea de materiale de construcții necesare realizării obiectivului

C.G. nu pot fi reținute, acestea fiind nefondate.

Susținerile recurentei

cu privire la faptul că pentru cheltuielile efectuate a prezentat toate documentele

justificative nu pot fi reținute întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 145

C. fisc., recurenta-reclamantă avea obligația legală de a dovedi că bunurile respective

au fost achiziționate și au fost utilizate în scopul realizării operațiunilor taxabile.

În speță, recurenta-reclamantă

nu a făcut această dovadă astfel că, în mod corect instanța de fond a apreciat ca

fiind legală neacordarea deductibilității pentru cheltuielile efectuate pentru materialele

de construcție achiziționate în vederea realizării unei construcții pentru care

nu exista o autorizație de construire.

Astfel fiind, Înalta Curte

apreciază că soluția instanței de fond este legală și temeinică și, în baza

art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC R. SRL Bacău, prin administrator judiciar S.O. SPRL Bacău, împotriva sentinței

nr. 178 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2010.