ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1178/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta R.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., în principal anularea hotărârii nr. 139 din 8 septembrie 2004, iar în subsidiar să se constate încetarea efectelor hotărârii de eliberare din funcție, devenită caducă urmare intrării în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților. Motivându-și acțiunea, reclamanta a arătat că, la 8 septembrie 2004, Plenul C.S.M. a hotărât că nu mai îndeplinește condiția bunei reputații, prevăzută la art. 46 li.c) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

A mai arătat că, ulterior acestei date, în care a fost audiată e C.S.M., a luat cunoștință de existența unei note interne a Direcției Organizarea Instanțelor din cadrul Ministerului Justiției, prin care se propunea înaintarea întregii documentații la C.S.M., pentru a se aprecia dacă magistrații cărora le-a fost aplicată o sancțiune administrativă se mai bucură de o bună reputație, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) lit. c) raportat la art. 92 alin. (1) lit. f) din Legea pentru organizarea judecătorească. La solicitarea de a i se prezenta un act e sesizare semnat de ministrul justiției, i s-a prezentat un document având ștampila cabinetului ministrului, pe care însă nu erau înscrise nici data emiterii și nici numărul sub care a fost emis, reclamanta apreciind că lipsa acestor elemente conduce la nulitatea documentului menționat și, implicit, a hotărârii Plenului C.S.M., care s-a fundamentat pe acest document.

Reclamanta a mai susținut că sancționarea abaterilor disciplinare săvârșite de magistrați se analizează de C.S.M., în condițiile prevăzute de lege, la sesizarea ministrului justiției, iar susținerea că aplicarea unei acțiunii disciplinare conduce în mod automat la pierderea bunei reputații trebuie dovedită. Totodată, reclamanta a arătat că hotărârea din 8 septembrie 2004 a C.S.M. a dovedit caducă, prin intrarea în vigoare, la 27 septembrie 2004, a Legii nr. 303/2004, care, la art. 100 alin. (1) prevede că magistrații în funcție la data intrării în vigoare a legii se consideră că îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea funcțiilor în care sunt numiți.

La dosarul cauzei, înregistrat inițial la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, a fost conexat Dosarul nr. 1893/2005 înregistrat ca urmare a încheierii nr. 8 din 16 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție completul de 9 judecători, prin care s-a dispus scoaterea de pe rol a contestației formulate de reclamantă împotriva hotărârii din 08 septembrie 2004 a Plenului C.S.M. Totodată s-a lărgit cadrul procesual cu pârâții Ministerul Justiției, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Curtea de Apel București. Prin încheierea din 5 decembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios, administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantă, strămutând judecarea pricinii la Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

La data de 4 iulie 2007, se stabilește cadrul procesual doar în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., singura poate cu calitate procesuală pasivă și autoritatea publică emitentă a actului administrativ atacat. Prin sentința nr. 111 din 11 iulie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios, administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta G.A.M., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., dispunând anularea hotărârii din 8 septembrie 2004, privind eliberarea din funcția de magistrat a reclamantei. Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a considerat că este greșit a se generaliza că orice acțiune administrativă aplicată magistratului de către organele de cercetare penală conduce implicit la neîndeplinirea condiției de bună reputație, generând înlăturarea din magistratură.

În speță, s-a apreciat că fapta săvârșită de reclamantă, care a determinat măsura înlăturării din magistratură nu a avut o mare rezonanță și nu a fost percepută ca o abatere gravă, reclamanta continuând să fie apreciată pozitiv, ca om și ca profesionist. Totodată, instanța de fond a mai avut în vedere faptul că la audierea reclamantei în fața C.S.M. nu i s-a făcut cunoscută propunerea de eliberare din funcția de judecător, nu i s-a acordat un timp corespunzător pentru a-și putea pregăti apărările, nerespectându-se o procedură clară, cu termene precise și posibilitatea reală de formulare a apărării. Curtea de Apel Ploiești, a mai reținut și existența unor vicii de formă, privind modalitățile de sesizare, precum și vicii de procedură referitor la timpul avut la dispoziție pentru pregătirea apărării.

S-a mai reținut că eliberarea din funcția de judecător s-a făcut la aproape patru ani de la săvârșirea faptei care ar fi atras pierderea bunei reputații, iar această faptă s-a produs într-un cadru intim și nu într-un spațiu public. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs în termen legal C.S.M., prin care s-a solicitat in baza dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și modificarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Ploiești în sensul respingerii contestație formulate de intimata G.A.M. ca neîntemeiată. S-a învederat, prin motivele de recurs, că prima instanță a interpretat greșii actul juridic dedus judecății, în sensul că a apreciat că este necesar a se efectua cercetarea prealabilă în cazul emiterii actului administrativ atacat.

În speță însă, nu este vorba de efectuarea cercetării prealabile, prevăzută de lege în cazul acțiunii disciplinare, potrivit dispozițiilor art. 125 din Legea nr. 92/1992, republicată, deoarece eliberarea din funcție nu a fost dispusă ca o sancțiune disciplinară. Din interpretarea prevederilor art. 46 din legea menționată rezultă că numai îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate face posibilă dobândirea calității de magistrat. Printre acestea lit. c) teza finală este inclusă și cerința bunei reputații. Totodată, s-a subliniat de recurent că acesta cerință, de „bună reputație" are caracter de continuitate, fiind necesar a fi îndeplinită, nu numai la momentul numirii in funcție, ci pe tot parcursul exercitării profesiei de magistrat.

Art. 92 din același act normativ care stipulează în mod limitativ cazurile în care magistrații pot fi eliberați din funcție prevede la alin. (1) lit. f), că magistratul poate fi eliberat din funcție dacă „nu mai îndeplinește condițiile prevăzute la art. 46 lit. a)-e)". Îndepărtarea din funcția de magistrat ca urmare a aplicării unei sancțiuni disciplinare este prevăzută în mod distinct la lit. d) a art. 92. Art. 46 din legea enunțată nu prevede o anumită procedură ce trebuie urmată pentru a se constata că un judecător nu mai îndeplinește una dintre condițiile impuse pentru a avea calitatea de magistrat. De asemenea, s-a arătat, atât art. 46 cât și art. 92 nu sunt cuprinse la capitolul din lege care se referă la răspunderea disciplinară a magistraților.

În această situație, s-a apreciat de recurent că pentru a se constata dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de art. 46 din lege, C.S.M. nu era obligat să urmeze procedura instituită de art. 121-130 din Legea nr. 92/1992 privind răspunderea disciplinară a magistraților. În concluzie, faptul că reclamanta a fost sancționată de către instanța penală cu o amendă administrativă, face să nu mai fie îndeplinită condiția de „bună reputație", ceea ce conduce automat la pierderea calității de magistrat, nemafiind deci necesară o procedură specială de constatare pentru a se lua măsura prevăzută de art. 92 alin. (1) lit. f) din legea în discuție.

În sentința recurată se menționează faptul că reclamanta a fost eliberată din funcție fără a se respecta „o procedură cu termene clare și cu posibilitatea reală de formulare a unei apărări, existând vicii de formă privind modalitatea de sesizare și vicii de procedură privind timpul efectiv pus la dispoziție între momentul înștiințării și data la care urma să fie audiată, dată la care s-a pronunțat chiar hotărârea de eliberare din funcție". Or, în acest sens, așa cum s-a subliniat mai sus nu se poate vorbi despre vicii de formă și vicii de procedură în adoptarea hotărârii din 8 septembrie 2004, câtă vreme legea nu prevede o anumită procedură de urmat pentru eliberarea din funcție a unui magistrat care nu mai îndeplinește cerințele legale pentru a ocupa această funcție.

S-a mai menționat atât în acțiunea reclamantei, cât și în sentința recurată prin modul în care a fost luată hotărârea contestată C.S.M. ar fi încălcat grav dreptul la apărare ai reclamantei. Astfel s-a invocat faptul că reclamanta nu fost înștiințată decât cu 2 zile înainte de audierea sa în plenul C.S.M. și că i s-a comunicat doar că urmează a fi audiată „în legătură cu aplicarea măsurii de scoatere de sub urmărire penală sau achitare și aplicarea dispozițiilor art. 18 1 C. pen., magistraților în funcție" și nu în legătură cu eliberarea sa din funcția de magistrat pentru neîndeplinirea condiției „bunei reputații". Or, așa cum rezultă chiar din contestația reclamantei, înregistrată la C.S.M.

din 14 septembrie 2004, aceasta a aflat despre sesizarea Ministerului Justiției din data de 14 iulie 2004, prin care se solicita C.S.M. a se pronunța dacă judecătorii cărora li s-a aplicat sancțiune administrativă în baza art. 18 1 C. pen. mai îndeplinesc condiția de bună reputație pentru a mai putea rămâne în funcția de magistrat, chiar „de a doua zi, din publicațiile care au relatat evenimentul" sub titluri de genul „infractorii din justiție scapă cu amenzi administrative", ori „11 magistrați penali fac justiție". Prin adresa din 23 august 2004, reclamanta a fost invitată pentru a fi audiată în plenul C.S.M. la ședința din 25 august 2004, în legătură cu aplicarea măsurii de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea dispozițiilor art. 18 1 C. pen.

magistraților în funcție. Cu această ocazie s-a luat decizia de eliberare din funcția de magistrat a altor 8 magistrați aflați pe aceeași listă a Ministerului Justiției cu reclamanta, aspect intens mediatizat. Chiar dacă reclamanta nu a putut participa la această ședință a C.S.M., fiind în concediu legal, așa cum rezultă din contestația reclamantei, aceasta avea cunoștință despre întreaga „procedură" demarată de Ministerul Justiției, astfel că avea timp suficient să-și pregătească apărarea. Prin adresa din 06 septembrie 2004, reclamanta a fost invitată din nou la sediul C.S.M. pentru ziua de 8 septembrie 2004, pentru a fi audiată în plenul consiliului. Acesta invitație, ca și precedenta, mai conținea și următoarea mențiune: „aveți posibilitatea să consultați materialul care stă la baza acestei propuneri". Reclamanta avea posibilitatea ca, în urma studierii documentelor să solicite și să administreze probe în cauză și să formuleze apărări, ceea ce a și făcut.

într-adevăr, așa cum arată și reclamanta în contestație, prin intermediul unor note scrise prezentate înainte de audiere fiecăruia dintre cei 17 membrii ai C.S.M. și-a „exprimat opinia cu privire la problemele de drept pe care le ridica sesizarea Ministerului Justiției, atât din punct de vedere procedural cât și sub aspectul fondului situației supuse analizei". De aceea, în acest context, recurentul a considerat că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la apărare Recursul este nefondat. Prin hotărârea din 8 septembrie 2004 a C.S.M. s-a hotărât admiterea sesizării ministrului justiției și drept consecință s-a dispus eliberarea din funcția de magistrat a intimatei R.A.M., judecător la Judecătoria Sectorului 2 București, pentru neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

S-a reținut, în considerentele hotărârii C.S.M., că s-a probat în cauză săvârșirea de acte de violență, de către intimată, asupra numitei G.B. și pronunțarea unei hotărâri penale definitive prin care s-a dispus achitarea și aplicarea unei amenzi administrative. Fapta a fost săvârșită cu vinovăție și, chiar dacă nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., este de natură să afecteze grav cariera profesională, aducând atingere bunei reputații a intimatei contestatoare. Or, a susținut C.S.M., buna reputație constituie un ansamblu de elemente care conferă persoanei prestigiul necesar desfășurării funcției de magistrat, iar doamna judecător R.A.M.

nu se mai bucură de o bună reputație, din momente ce a încălcat dispozițiile art. 46 lit. c) teza a II-a din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și regulile deontologice specifice profesiei de magistrat. Prin încheierea din 16 mai 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători s-a dispus scoaterea de pe rolul instanței supreme a contestației formulate de judecătorul R.A.M. împotriva hotărârii din 8 septembrie 2004 a C.S.M. și trimiterea dosarului cauzei la Curtea de Apel București, secția de contencios, administrativ și fiscal, spre competentă soluționare.

S-a stabilit, prin încheierea de desesizare, că controlul judecătoresc asupra actului de admitere a sesizării ministrului justiției și de eliberare a unui judecător din funcția de magistrat, pe motiv că acel judecător nu mai îndeplinește condițiile generale pentru a fi numit în această funcție, astfel cum ele erau prevăzute în art. 46 din Legea nr. 92/1992, este firesc să fie exercitat, o atare cerință fiind conformă cu reglementarea prin Constituție a accesului liber la justiție, precum și cu principiu privind dreptul la un recurs efectiv, instituit prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. De asemenea, s-a adăugat că exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor administrative, prin care C.S.M.

admite sesizarea ministrului justiției și dispune eliberarea din funcția de magistrat a unui judecător pe motiv că acesta nu mai îndeplinește cerințele prevăzute de art. 46 din Legea nr. 92/1992, nu poate fi, însă, asigurată de Înalta Curte de Casație și Justiție câtă vreme prin nici o dispoziție a legii nu s-a prevăzut posibilitatea exercitării unei căi de atac, împotriva unor asemenea acte, la această instanță. În fine, s-a relevat că competența de soluționare a contestației formulate de R.A.M. revine nu completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție ci instanței de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În mod evident, la momentul emiterii hotărârii atacate, calificată așadar de instanța supremă ca având natura juridică a unui act administrativ, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 46 alin. (1) lit. c) teza a doua din Legea nr. 92/1992, putea fi numit magistrat numai persoana care , printre alte condiții, se bucura de o bună reputație, stabilindu-se totodată prin art. 92 alin. (1) lit. f) din același act normativ că magistratul poate fi eliberat din funcția pe care o deține dacă nu mai îndeplinește condițiile prevăzute la art. 46 lit. a)-e) din lege, deci și condiția bunei reputații.

Condiția „bunei reputații" nu a fost definită de legiuitor, iar legea de organizare judecătorească nu prevedea o procedură prin intermediul căreia un magistrat putea fi eliberat din funcție în cazul în care se invoca neîndeplinirea acestei condiții, pe parcursul desfășurării carierei de judecător sau procuror.

O procedură detaliată a fost prevăzută de lege în materia răspunderii disciplinare a magistraților prin dispozițiile art. 121-129 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, stabilindu-se că acțiunea disciplinară, în cazul abaterilor săvârșite de un judecător se exercită de către ministrul justiției în termen de 30 de zile de la data înregistrării actului de cercetare prealabilă a abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de un an de la data săvârșirii abaterii disciplinare, că este obligatorie efectuarea cercetării prealabile de către judecători având cel puțin același grad ierarhic cu judecătorul cercetat sau de inspectori generali ori de alte persoane asimilate magistraților din Ministerul Justiției și că în cadrul cercetării prealabile se vor stabili faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, existența sau inexistența vinovăției, cât și orice alte date concludente.

În cadrul aceleiași proceduri ascultarea celui în cauză și verificarea apărărilor magistratului cercetat sunt obligatorii, magistratul având dreptul de a cunoaște toate actele cercetării și de a solicita probe în apărare. În context, sunt aplicabile - întrucât eliberarea din funcție în cazul neîndeplinirii condiției legale a bunei reputații reprezintă în esență o formă de sancționare - procedurile privind încetarea raporturilor de serviciu și în cazul altor motive care nu sunt strict disciplinare, din Carta Europeană privind statutul judecătorilor, adoptată la Strasbourg la 8-10 iulie 1998, care recomandă reguli de urmat în cazul revocării dispuse în cadrul unei proceduri de felul celei prevăzute la pct. 5.1 din Cartă.

Or, prin pct. 5.1 din Carta Europeană privind statutul judecătorilor, s-a stipulat că încălcarea de către un judecător a uneia din îndatoririle expres stabilite prin statut nu poate fi sancționată decât prin decizia, la propunerea, recomandarea sau cu acordul unui organ jurisdicțional sau a unei instanțe alcătuite cu cel puțin jumătate dintre judecătorii aleși, în cadrul unei proceduri contradictorii în care judecătorul poate beneficia de asistența unui apărător. Gravitatea sancțiunilor aplicabile este precizată prin statutul judecătorilor și aplicarea acestor sancțiuni este supusă principiului proporționalității, urmând ca decizia de aplicare a sancțiunii pronunțate de o autoritate executivă, de un organ jurisdicțional sau de instanța menționată, să poată fi atacată cu recurs în fața unei instanțe superioare cu caracter jurisdicțional.

În aceste condiții, este evident că aplicarea măsurii de eliberare din funcția de judecător, pentru neîndeplinirea condiției „bunei reputații" prevăzută la art. 46 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, nu se putea realiza decât cu respectarea unei anumite proceduri administrative, în cadrul căreia să se efectueze, în mod real și efectiv, cu caracter prealabil, în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare, o cercetare a faptelor imputate magistratului, a împrejurărilor concrete în care s-au săvârșit aceste fapte și a urmărilor acestora asupra reputației judecătorului și o verificare a gradului de vinovăție a celui cercetat, de natură să creeze premisele unei analize obiective în procesul decizional de aplicare - întotdeauna cu luarea în considerare a principiului proporționalității - a măsurii de eliberare din funcție a magistratului, pentru neîndeplinirea condiției evocate.

În cazul intimatei contestatoare o atare procedură administrativă nu a fost urmată, principiile contradictorialității și al respectării dreptului la apărare fiind doar formal, și nu efectiv, avute în vedere de recurentul C.S.M. cu prilejul examinării solicitării ministrului justiției înregistrată din 24 august 2004 prin care s-au transmis mai multe materiale referitoare la aplicarea împotriva unor magistrați, printre care și a intimatei, a dispozițiilor art. 18 1 C. pen., și a fost sesizat C.S.M. cu analiza oportunității menținerii acestor magistrați în funcție, prin raportare la dispozițiile art. 92 alin. (1) lit. f) și art. 46 din Legea nr. 92/1992 republicată, modificată și completată, privind îndeplinirea, de către magistrați a condiției bunei reputații.

Într-adevăr, cum corect a reținut instanța de fond, în nici una din cele două adrese de invitare a contestatoarei la ședințele C.S.M., respectiv adresele din 23 august 2004 și din 6 septembrie 2004, nu s-a adus la cunoștința intimatei conținutul sesizării ministrului justiției, în esență de eliberare din funcție pe temeiul neîndeplinirii condiției bunei reputații, ci în cuprinsul invitației s-a precizat că un asemenea act s-a îndeplinit în vederea audierii în legătură cu aplicarea măsurii de scoatere de sub urmărire penală sau achitare și aplicarea dispozițiilor art. 18 1 C. pen. magistraților în funcție.

Mai mult, la adoptarea măsurii de eliberare din funcție a contestatoarei nu s-a respectat o procedură cu termene clare și cu posibilitatea reală de formulare a unei apărări, existând vicii de procedură privind timpul efectiv pus la dispoziție între momentul înștiințării și data la care urma să aibă loc audierea, la această ultimă dată pronunțându-se însăși actul final, hotărârea de eliberare din funcția de magistrat a intimatei. Pe de altă parte, este de reținut că, în condițiile în care legiuitorul nu definește conținutul sintagmei „ bună reputație", atât ministrul justiției cât și C.S.M. și-au întemeiat propunerea, respectiv hotărârea de eliberare din funcție pe motivul neîndeplinirii condiției bunei reputații, în exclusivitate pe împrejurarea săvârșirii de către contestatoare, cu vinovăție, a unei agresiuni fizice asupra numitei G.B.

și a aplicării pentru această faptă a unei amenzi cu caracter administrativ în condițiile art. 18 1 C. pen., concluzionându-se că fapta în discuție, fiind de natură să afecteze grav cariera profesională, aduse atingere bunei reputații a persoanei în cauză. În realitate, așa cum s-a arătat de altfel prin considerentele sentinței curții de apel, este nepotrivit a se statua, fără distincție, în sensul că orice sancțiune administrativă aplicată unui magistrat conduce obligatoriu la neîndeplinirea condiției de bună reputație și pe cale de consecință la eliberarea din funcția de magistrat, fiind necesară dovada existența unei percepții negative evidente a magistratului în opinia publică și în societate, care să își aibă izvorul fie în faptul săvârșirii unei fapte singulare dar de o gravitate deosebită, fie în faptul întrunirii unui cumul de fapte de o anume gravitate.

Nu s-a avut în vedere, la pronunțarea hotărârii C.S.M. atacată cu contestație de intimata G.A.M., principiul proporționalității și actualității în aplicarea măsurii administrative, neluându-se în considerare circumstanțele referitoare la faptul că solicitarea eliberării din funcția de magistrat s-a formulat mult după momentul săvârșirii acțiunii considerate ca aducând prejudicii bunei reputații (după aproape patru ani), când impactul în opinia publică era inexistent, precum și cele privitoare la condițiile concrete de comitere a faptei ce a atras aplicarea sancțiunii amenzii cu caracter administrativ, constând în ambianta unui cadru intim, într-o locuință, unde de fată erau numai câteva persoane și nu un public larg.

Or, aceste circumstanțe justifică concluzia că măsura eliberării contestatoarei din funcția de judecător este disproporționată în raport de gravitatea concretă a faptei calificate ca fiind determinantă pentru neîntrunirea, la momentul emiterii hotărârii C.S.M., a condiției bunei reputații prevăzută de art. 46 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, cu modificările și completările ulterioare. În raport de toate cele mai sus arătate, se constată că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate și că hotărârea atacată, prin care s-a dispus anularea hotărârii din 8 septembrie 2004 a C.S.M. de eliberare a intimatei G.A.M. din funcția de magistrat, este legală și temeinică, împrejurare în care se va dispune, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., respingerea ca nefondat a recursului de declarat de C.S.M. împotriva sentinței nr. 111 din 11 iulie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.S.M. împotriva sentinței nr. 111 din 11 iulie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 martie 2008.