ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2321/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2321/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 200 din 15

iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1282/109/2010 al Tribunalului Argeș, s-au

respins cererile inculpatului N.D. de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea

prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 5 alin. (1), art.

6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută și pedepsită

de art. 215 alin. (1) C. pen. și din infracțiunea prevăzută și pedepsită de

art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 5 alin. (1), art. 6 și art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 257 C.

pen.;

Au fost condamnați inculpații N.D. și

B.I. Ia câte o pedeapsă de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute

de art. 64 alin. (1) lit. a), Teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (2) C.

pen. rap. la art. 5 alin. (1), art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

publice prevăzută și pedepsită de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap.

la art. 248 C. pen.; 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual

prevăzută și pedepsită de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289

C. pen.;

În baza dispozițiilor art. 33, 34 și

art. 35 C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate inculpaților și s-a dispus ca aceștia

să execute pedeapsa cea mai grea de câte 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), Teza a II-a, lit. b) și

lit. c) C. pen.;

În baza dispozițiilor art. 86

1

C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepselor principale

aplicate inculpaților;

În baza dispozițiilor art. 86

2

C. pen. s-a fixat termenul de încercare de câte 6 ani pentru fiecare inculpat;

S-a dispus ca pe durata termenului de

încercare inculpații să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86

3

alin. (1) C. pen., iar cu privire la cea prevăzută la lit. a) să se prezinte la

Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Argeș conform programului stabilit

de acest serviciu;

S-a atras atenția inculpaților asupra

dispozițiilor art. 86

4

C. pen.;

În baza dispozițiilor art. 350 alin.

(3) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului

N.D., de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis de Tribunalul Argeș

la data de 7 martie 2010, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză;

În baza dispozițiilor art. 357 C. proc.

pen. și art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului

N.D. perioada de reținere și arest preventiv, începând cu data de 6 martie 2010

până la 15 iunie 2010;

S-a constatat că partea vătămată Statul

Român prin A.N.A.F., reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș,

nu s-a constituit parte civilă;

În baza dispozițiilor art. 163 C. proc.

pen. s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător asupra autoturismelor inculpaților,

instituit prin procesul-verbal din 11 martie 2010;

În baza dispozițiilor art. 170 C. proc.

pen. s-a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunilor prin

anularea înscrisurilor falsificate: consemnările din Registrul de control al persoanei

fizice autorizate D.A.F. și Raportul de inspecție fiscală din 23 februarie 2010;

Prin decizia penală nr. 95/A din 09

noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în Dosarul nr. 1282/109/2010,

s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești împotriva sentinței

penale nr. 200 din 15 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Argeș și s-au respins

ca nefondate apelurile declarate de inculpați împotriva aceleiași sentințe. S-a

desființat în parte sentința penală apelată, în sensul că, în baza art. 71 C.

pen. s-a aplicat inculpaților N.D. și B.I. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. Conform

art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei

principale s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii. S-au menținut

în rest dispozițiile sentinței.

Prin decizia penală nr. 1186/R din 24

martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1282/109/2010,

s-au admis recursurile declarate de inculpații N.D. și B.I. împotriva deciziei penale

nr. 95/A din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, s-a casat hotărârea recurată

și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului pe considerentul că decizia penală

este nemotivată.

Prin decizia penală nr. 18/A din 02

martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în Dosarul nr. 1282/109/2010,

după rejudecarea apelului, s-au dispus:

A admis apelurile declarate de Direcția

Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești și de inculpatul B.I. împotriva

sentinței penale nr. 200 din 15 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Argeș, în Dosarul

nr. 1282/109/2010.

S-a desființat în parte sentința și în

rejudecare:

S-au descontopit pedepsele aplicate inculpatului

B.I. în individualitatea lor, s-a înlăturat condamnarea de 3 ani închisoare aplicată

inculpatului B.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 248 C. pen. rap.

la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, iar în baza art. 10 lit. c) C. proc.

pen. rap. la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 248 C. pen. rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

S-au recontopit pedepsele de 3 ani închisoare

și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a

II-a și lit. b) și c) C. pen. și de 6 luni închisoare aplicare inculpatului B.I.

și a dispus, în temeiul disp. art. 33, 34 și 35 C. pen., ca acesta să execute pedeapsa

cea mai grea de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art.

64 alin. (1) Teza a ll-a și lit. b) și c) C. pen.

S-a făcut aplicarea disp. art. 71 C.

pen. privind pedeapsa accesorie pentru ambii inculpați, limitele prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a ll-a, lit. b) și c) C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a

suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

S-au menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

S-a respins ca nefondat apelul inculpatului

N.D. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție și de inculpații N.D. și B.I.

Criticile formulate de Parchet vizează:

-  greșita achitare a inculpatului B.I.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 248 C. pen. raportat la art.

13

2

din Legea nr. 78/2000 - caz de casare prev. de

art. 385

9

alin. (1) pct. 18

C. proc. pen.;

-  motivarea soluției de achitare a inculpatului

B.I. contrazice dispozitivul deciziei recurate - caz de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.;

- netemeinicia hotărârii atacate sub

aspectul greșitei individualizări a pedepselor aplicate inculpaților B.I. și N.D.,

- caz de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

S-a solicitat admiterea recursului declarat

de Parchet, casarea deciziei și în rejudecare pronunțarea unei hotărâri legale și

temeinice în raport de criticile formulate.

Inculpatul B.I., criticând hotărârea

pentru nelegalitate și netemeinicie, a solicitat:

- achitarea sa în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii

de luare de mită susținând că nu a pretins și nu a primit vreo sumă de bani de la

denunțătorul D.A.F.;

- achitarea sa în baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. în ceea ce privește infracțiunea

de fals intelectual, susținând că nu s-au făcut în registrul unic de control mențiuni

necorespunzătoare adevărului.

Inculpatul N.D. a declarat că retrage

recursul formulat în cauză solicitând a se face aplicarea dispozițiilor art. 385

4

C. proc. pen.

Recursurile declarate de Parchet și de

inculpatul B.I. sunt nefondate.

Analizând hotărârea recurată, actele

și lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate circumscrise cazurilor

de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 9, 18 și 14 C. proc. pen.

dar și din oficiu cauza, conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (2)

și (3) C. proc. pen., constată că aceasta este legală și temeinică, urmând a o menține

ca atare.

Motivul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., invocat de Parchet, vizând existența contradicției

între considerente și dispozitivul hotărârii recurate nu se verifică în cauză. Astfel,

se susține că în dispozitiv este indicat drept temei juridic al achitării inculpatului

B.I., pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de

art. 248 C. pen., dispozițiile art. 10 lit. c) C. proc. pen. în loc de art. 10

lit. d) C. proc. pen., așa cum este menționat în considerente.

Susținerile astfel formulate nu sunt

întemeiate.

Dispozitivul este o parte esențială a

hotărârii reprezentând ceea ce instanța a hotărât. De aceea, el trebuie să fie concis,

explicit și categoric.

Dacă motivarea soluției contrazice dispozitivul

hotărârii sau acesta nu se înțelege, fiind neprecis, vag ori fără sens, instanța

de recurs va casa hotărârea atacată.

Verificând susținerile formulate în acest

sens și considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată, că există concordanță

între aspectele reținute și dispozițiile corelative cuprinse în dispozitivul acestei

hotărâri.

Pe cale de consecință, instanța de recurs

nu va proceda la casarea deciziei în sensul solicitat de procuror.

Referitor la cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocat de procuror în

ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 și de inculpatul B.I. în ceea ce privește infracțiunile prevăzute

de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 5 alin. (1), art. 6 și 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000 și de art. 289 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din

Legea nr. 78/2000, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu se verifică

în cauză, motivat de următoarele aspecte:

În principiu, instanța de recurs verifică

respectarea legii la judecarea cauzei de către instanța de fond și de apel, luând

în considerare situația de fapt pe care acestea au reținut-o prin propria apreciere

dată probelor administrate.

În reglementarea recursului, nu se prevede

pentru instanța de recurs posibilitatea de a da o nouă apreciere probelor și, eventual

de a administra probele necesare, așa cum se prevede în art. 378 alin. (2) C. proc.

pen. în privința apelului.

Prin eroare de fapt se înțelege o greșită

examinare a probelor administrate la instanța de fond, astfel că, nu orice eroare

asupra faptelor, atrage aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. ci numai acele erori grave, care au influențat soluția

procesului.

În aplicarea acestui caz de casare, deci,

trebuie să se verifice nu numai o eroare de fapt ci și gravitatea acesteia prin

influența pe care a avut-o asupra soluționării cauzei.

În situația în care este evidentă stabilirea

eronată a faptelor, în existența, în natura ori în împrejurările în care au fost

comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin

denaturarea conținutului acestora cu condiția să fi influențat asupra soluției adoptate,

ne aflăm în prezența cazului de casare menționat.

Or, în cauză nu există o contrarietate

necontestabilă între actele dosarului și faptele reținute de instanțele de fond

și de apel rezultată din denaturarea vădită a probelor.

Examinând cauza în raport de exigențele

dispozițiilor legale menționate, Înalta Curte constată că starea de fapt a fost

corect stabilită de instanța de apel, aceasta fiind circumscrisă materialului probator

amplu și judicios analizat și coroborat, așa cum rezultă din considerentele hotărârii

atacate, că nu se verifică o examinare greșită de către instanța de apel a probelor

administrate și nici existența unor împrejurări contrare materialului probator administrat.

Din actele dosarului rezultă că inculpatul

B.I. nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii de luare de mită, susținând că nu a

cerut și nici nu a primit de la denunțător vreo sumă de bani.

Este de observat că, din examinarea lucrărilor

dosarului nu rezultă săvârșirea infracțiunii de luare de către inculpat în modalitatea

normativă a pretinderii și primirii vreunei sume de bani sau a altui folos.

Rezultă însă, că inculpatul B.I. a săvârșit

infracțiunea de luare de mită în modalitatea normativă a acceptării și a nerespingerii

promisiunii de bani sau alte foloase făcută de denunțătorul D.A.F.

Astfel, de fiecare dată când denunțătorul

făcea propuneri de „recompensare” pentru actele indulgente de control, inculpatul

nu respingea oferta, ci, dimpotrivă. Din discuțiile cu acesta rezultă că îl „forța”

să dea o sumă de bani.

În contextul probator administrat în

cauză este de observat că reacția inculpatului B.I., avută în urma discuției din

locuința sa cu denunțătorul, prin care acesta i-a spus de înțelegerea anterioară

avută cu inculpatul N.D. de a da o sumă de bani, nu a fost una de surprindere, sau

de negare ori de respingere chiar și formală a promisiunii de oferire a unui folos.

Acest aspect confirmă întrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului în varianta normativă

a acceptării și a nerespingerii propunerii de acordare a unor foloase.

Edificatoare în acest sens sunt declarațiile

denunțătorului date în cursul urmăririi penale și în faza de cercetare judecătorească.

Acceptarea promisiunii de foloase este

dovedită și cu convorbirea avută la data de 6 martie 2010 între denunțătorul D.A.F.

și inculpatul B.I., din care rezultă că acesta aștepta să fie „remunerat” de către

denunțător pentru actele de control efectuate.

În varianta normativă a acceptării și

nerespingerii ofertei de foloase, pentru existența elementului material al infracțiunii,

nu este necesar ca banii sau foloasele să fi fost date, deoarece legiuitorul a așezat

nerespingerea de către funcționar a promisiunii de foloase necuvenite pe același

plan cu acceptarea promisiunii, întrucât a considerat că nerespingerea promisiunii

de foloase echivalează cu o acceptare tacită iar prin incriminarea respectivă legiuitorul

a dorit să stimuleze funcționarul în a lua o poziție activă de refuz a folosului

său de denunțare a faptei, față de persoană care desfășoară o activitate de corupere.

Prin urmare, este neîndoios că inculpatul

B.I. a săvârșit infracțiunea de luare de mită, în modalitățile normative ale acceptării

și nerespingerii ofertei de foloase, fapta consumându-se anticipat la momentele

respective.

Referitor la infracțiunea de fals intelectual

în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 289 C. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Organul de urmărire penală și apoi prima

instanță au reținut săvârșirea acestei infracțiuni, prin consemnarea unor mențiuni

necorespunzătoare adevărului în registrul unic de control și în raportul de inspecție

fiscală din 23 februarie 2010.

Din conținutul celor două documente,

rezultă că inculpații au consemnat mențiuni necorespunzătoare, inclusiv în legătură

cu data efectuării controlului ca fiind cea de 18 februarie 2010, deși, așa cum

în mod corect a reținut prima instanță, acesta a avut loc la data de 24 februarie

2010.

Este de reținut că inculpatul N.D. a

recunoscut săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, pe când inculpatul B.I.

a negat faptul că îi aparțin scrierea și semnătura de pe cele două documente.

Din expertiza efectuată de Laboratorul

interjudețean de expertize criminalistice Brașov  rezultă însă că scriitura care

completează rubricile registrului unic de control, aparține numitului B.I. fapt

care, coroborat cu toate celelalte probatorii administrate, dovedesc neîndoios că

acesta a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen.

În legătură cu infracțiunea de abuz în

serviciu prevăzută de art. 248 C. pen., Înalta Curte constată și reține următoarele;

Parchetul a dispus trimiterea în judecată

a inculpaților N.D. și B.I. și pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen., imputându-li-se că nu

l-au sancționat pe denunțătorul D.A.F. cu amendă în cuantum de minim 8.000 RON,

pentru săvârșirea contravenției prevăzută de art. 10 lit. b) din O.U.G. nr. 28/2009,

prejudiciind astfel bugetul centralizat al statutului cu cuantumul acestei amenzi

și că i-au aplicat acestuia amenda minimă de 200 RON pentru contravenția prevăzută

de art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991.

Din analiza actelor dosarului rezultă

că în urma controlului efectuat la persoana fizică autorizată D.A.F., inculpații

au identificat nereguli, constând în săvârșirea unor contravenții, respectiv cea

prevăzută de art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991 precum și cea prevăzută de

art. 10 lit. b) din O.U.G. nr. 28/1999; aceste contravenții au fost inserate în

procesul verbal încheiat la data de 18 februarie 2010 și s-a aplicat pentru prima

contravenție, sancțiunea contravențională de 200 RON, iar pentru cea de-a doua,

sancțiunea contravențională „avertisment”, deși pentru prima contravenție legea

prevedea sancțiunea între 200 și 1.000 RON, iar pentru cea de-a doua între 8.000

și 10.000 RON.

Este adevărat că sancțiunea aplicată

„avertisment” este permisă de dispozițiile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001,

iar discuțiile purtate între inculpatul B.I. și denunțător au avut ca obiect doar

aplicarea sancțiunii pentru lipsa casei de marcat, respectiv cea pentru săvârșirea

contravenției prevăzută de art. 10 lit. b) din O.U.G. nr. 28/1999.

Sancțiunea „avertisment” a fost aplicată

deoarece denunțătorul nu desfășura activități care să impună, la momentul respectiv,

existența unei case electronice de marcat.

În legătură cu cuantumul sancțiunii de

200 RON, aplicată pentru săvârșirea contravenției prevăzută de art. 41 pct. 3 din

Legea nr. 82/1991, s-a reținut în mod corect că toate discuțiile s-au purtat între

denunțătorul D.A.F. și inculpatul N.D. în vederea obținerii pentru sine a unui folos

material (suma de 400 RON primită cu ocazia flagrantului).

Probatoriul administrat în cauză nu a

confirmat participarea la o asemenea discuție și a inculpatului B.I.

În condițiile date, inculpatul B.I. a

considerat că, aplicând amenda minimă de 200 RON, pentru săvârșirea contravenției

prevăzută de art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991, efectuează un act legal, anume

o individualizare corectă a sancțiunii, astfel că în sarcina sa nu poate fi reținută

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248

C. pen., cum de altfel s-a reținut în hotărârile supuse controlului judiciar.

Cât privește latura subiectivă, este

statuat această infracțiune nu se poate săvârși decât cu forma de vinovăție - intenția,

impunând ca făptuitorul să fi acționat cu voință și conștiință pentru a cauza o

tulburare însemnată bunului mers al unei instituții din cele la care se referă

art. 145 C. pen. sau o pagubă patrimoniului acesteia, în sensul art. 248 C.

pen., aspect care nu se verifică în speță.

Forma vinovăției, în modalitatea intenție,

este desprinsă din modul în care este formulat art. 248 C. pen., legiuitorul folosind

sintagma „cu știință”, ceea ce implică reprezentarea atât a actului ilegal înfăptuit

cât și ale consecințelor acestuia.

Față de considerentele menționate și

de probatoriul administrat, nu rezultă că inculpatul B.I. a acționat în vreun fel,

cu știință, pentru a-și îndeplini necorespunzător îndatoririle de serviciu, respectiv

de a nu aplica o sancțiune corespunzătoare pentru contravenția prevăzută de

art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991, săvârșită de denunțătorul D.A.F.

În concluzie, în mod corect s-a dispus

achitarea inculpatului B.I., în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. c) C. proc.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248

C. pen., reținându-se că numai inculpatul N.D., a acționat cu știință pretinzând

și primind de la denunțător, suma de 400 RON pentru a aplica acestuia sancțiuni

contravenționale mai blânde.

În considerarea tuturor aspectelor arătate,

Înalta Curte apreciază că solicitarea inculpatului B.I. de achitare pentru infracțiunile

de luare de mită și fals intelectual, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., este neîntemeiată.

Cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat de Parchet este nefondat.

Critica formulată de Parchet sub aspectul

greșitei individualizări judiciare a pedepselor aplicate inculpaților, Înalta Curte

apreciază că atât sub aspectul duratei cât și al modalității de executare, au fost

respectate și apreciate corespunzător criteriilor generale de individualizare, prevăzute

de art. 72 C. pen.

Astfel, potrivit textului anterior citat,

la stabilirea și aplicarea pedepsei, se ține seama de gradul concret de pericol

social al faptei săvârșite, de persoana făptuitorului și de împrejurările care atenuează

sau agravează răspunderea penală.

Criteriile generale de individualizare

aplicate la speță au îndreptățit prima instanță să aprecieze că finalitatea pedepsei

înscrisă în art. 52 C. pen., poate fi atinsă și fără executare, dispunându-se suspendarea

pedepsei sub supraveghere și instituirea măsurilor și obligațiilor prevăzute de

art. 86

3

alin. (1) C. pen., ca o garanție a realizării scopului pedepsei.

S-a constatat în mod just că inculpatul

B.I. este infractor primar, că anterior a avut o bună conduită, așa cum rezultă

din elementele de circumstanțiere evidențiate de actele depuse la dosarul cauzei.

În contextul arătat, Înalta Curte apreciază

că nu se impune majorarea cuantumului pedepselor aplicate inculpatului B.I. și nici

schimbarea modalității de executare a acestora.

Examinându-se și din oficiu hotărârea

recurată, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. (2), (3) C.

proc. pen., Înalta Curte a constatat că nu s-au ivit motive de nelegalitate ale

deciziei recurate și pe cale de consecință, în baza dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge ca nefondate recursurile

declarate de Parchet și de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale atacate.

Văzând dispozițiile art. 385

4

C. proc. pen. urmează a lua act de declarația de retragere a recursului inculpatului

N.D. formulat împotriva aceleiași decizii.

Văzând dispozițiile art. 192 alin.

(2) și art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție și de inculpatul B.I. împotriva deciziei penale nr. 18/A din 02 martie

2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Ia act de retragerea recursului declarat

de inculpatul N.D. împotriva aceleiași decizii penale.

Obligă recurentul inculpat B.I. la plata

sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat N.D. la plata

sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând

onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu

soluționarea recursului declarat de Parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 28 iunie 2012.