ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3654/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3654/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 10 octombrie 2011 Curtea
de Apel Alba Iulia în temeiul art. 160
8
alin. (1) C. proc. pen.
raportat la art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen. a respins ca
neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de
inculpatul B.I.A.
A apreciat instanța,
față de natura infracțiunilor pentru care este cercetat inculpatul B.I.A., față
de pedeapsa aplicată de prima instanță pentru infracțiunile care au determinat
arestarea, de temeiurile care au fundamentat această măsură preventivă, precum
și de considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul
Deciziei nr. 2719/2011, că lăsarea inculpatului în liberate, chiar subordonată
controlului impus de art. 160
2
alin. (3) raportat la art. 160
4
alin. (2) C. proc. pen., nu este oportună.
De asemenea,
analizând circumstanțele concrete ale speței, a apreciat că raportat la
acuzațiile aduse, garanțiile ferme prevăzute de art. 160
2
alin. (3)
C. proc. pen., nu sunt suficiente pentru realizarea scopului măsurilor
preventive, astfel cum prevede art. 136 C. proc. pen.
A mai constatat că
toate temeiurile care legitimează și în prezent privarea de libertate a
inculpatului determină înlăturarea aspectelor de ordin personal invocate în
apărare, acestea neputând constitui un temei rezonabil pentru admiterea cererii
de liberare provizorie sub control judiciar, necesitatea ocrotirii interesului
general al societății primând asupra celui personal al inculpatului.
În consecință, a
reținut că, deși cererea inculpatului este admisibilă în principiu, pe fond
aceasta nu este întemeiată, motiv pentru care, în temeiul art. 160
8
alin. (6) C. proc. pen. a dispus respingerea acesteia.
Împotriva încheierii
din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, a declarat recurs inculpatul
B.I.A. și a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii, arătând ca sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160
2
C. proc. pen., în
sensul că nu prezintă un pericol pentru ordinea publică, nu are antecedente
penale și va respecta toate obligațiile ce îi vor fi puse în vedere.
Analizând recursul
declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de
legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385
9
alin. (3)
C. proc. pen., combinat cu art. 385
6
alin. (3) și art. 385
14
din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul
B.l.A. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin Sentința penală
nr. 42 din 2 martie 2011 Tribunalul Hunedoara a dispus condamnarea inculpatului
B.I.A., la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituire grup
infracțional nestructurat, prevăzut de art. 8 alin. (1) raportat la art. 2 lit.
a) teza 2 și b), pct. 9 și 12 din Legea nr. 39/2003 și art. 323 C. pen., 4 ani
închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza
a II-a și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism în formă
continuată, prevăzută de art. 329 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen. (4 acte materiale) și 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pentru
săvârșirea infracțiunii de trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1) din
Legea nr. 678/2001.
În baza art. 33 lit.
a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. au fost contopite pedepsele de
mai sus și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare
și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și
b) C. pen.
S-a interzis
inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza
a II-a și lit. b) C. pen. în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen.
În baza art. 350
alin. (1) C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive și în baza
art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive
de la data de 12 ianuarie 2010 până la data de 02 martie 2011.
Înalta Curte
apreciază că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160
2
alin.
(1) și (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de
liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu
este obligatorie ci facultativă și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege
inculpatului arestat preventiv, care urmează a fi acordată numai în măsura în
care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar
scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă
persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță.
De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute
în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în
vedere toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana
inculpatului.
Potrivit
dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la
infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se
asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica
sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la
judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din
următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi
localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.
Deși nu este o măsură
preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de
individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele
măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna
desfășurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea
măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,
respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul
judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de
inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza
dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160
2
C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie,
trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.
Prima condiție
pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de
privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări
de arest efectiv.
A doua condiție
vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub acest aspect,
potrivit dispozițiilor art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen. „liberarea
provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor
săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani".
Înalta Curte constată
că infracțiunile pentru care inculpatul B.I.A. a fost trimis în judecată, legea
prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de
vedere, cererea inculpatului este admisibilă, (art. 323 C. pen. prevede
pedeapsa de la 3 la 15 ani închisoare, art. 329 alin. (2) prevede pedeapsa de
la 3 la 10 ani închisoare, art. 13 alin. (1) Legea nr. 678/2001 prevede
pedeapsa de la 5 la 15 ani închisoare)
Condiția negativă
vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea
provizorie.
Astfel, în art. 160
2
C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate
acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l
împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca
să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau
experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea
fapte.
Se observă că
legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existența
unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări
concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de
operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o
justifice.
Îndeplinirea celor
trei condiții deși nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie,
ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune
măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția
provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi
asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Detenția provizorie
poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului
judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului
proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a
făptuitorului.
Din perspectiva
Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice
persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din
prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau
eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei
garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Totodată, s-a statuat
că, gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în
condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă.
Raportându-ne la
datele speței, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există
„date", în accepțiunea dispozițiilor art. 160
2
alin. (1) C.
proc. pen., din care să rezulte că inculpatul B.I.A. va încerca să
zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanțele cauzei în
acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii arestării
preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii
judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional al măsurii
cu gravitatea acuzațiilor penale formulate împotriva acestuia și cu scopul
urmărit, astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc.
pen.
Totodată, Înalta
Curte are în vedere că a fost pronunțată o sentință de condamnare în fond,
cauza se află pe rolul Curții de Apel Alba Iulia și are ca obiect apelul
declarat de inculpați și de D.I.I.C.O.T. Biroul Teritorial Hunedoara împotriva
Sentinței penale nr. 42 din 2 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara,
infracțiunile săvârșite sunt grave - infracțiunea de constituire grup
infracțional nestructurat, proxenetism în formă continuată, trafic de minori -
inculpatul a avut o contribuție activă la săvârșirea faptelor ce au fost
reținute în sarcina sa, astfel că datele care îl caracterizează pe inculpatul
B.I.A. nu sunt de natură să evidențieze garanții suficiente că liberarea provizorie
este, și în cazul său, o măsură adecvată pentru asigurarea bunei desfășurări a
cercetării judecătorești.
Astfel, la aprecierea
temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se
facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele
personale ale inculpatului, respectiv să se țină cont de rezultatul
infracțiunilor săvârșite, de garanțiile de ordin personal ale inculpatului și
cele prevăzute de art. 160
2
alin. (3) C. proc. pen., care nu sunt de
natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea în libertate a
inculpatului B.l.A.
În consecință, în
temeiul art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul B.l.A. împotriva încheierii din 10
octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia.
În baza art. 192
alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata
cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul B.l.A. împotriva încheierii din 10
octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu
minori, pronunțată în Dosarul nr. 1445/97/2010.
Obligă recurentul
inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat
din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, azi 18 octombrie 2011.
Procesat
de GGC - NN