ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3757/2012

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 aprilie 2010 sub nr. 3442/101/2010, pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția civilă, reclamanta SC C. SRL Drobeta Turnu Severin, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - A.V.A.S. București, a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 335.619 lei, cu titlul de despăgubiri pentru imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, str. Cicero (fostă str. Oltului), proprietatea reclamantei, restituită prin hotărâre judecătorească moștenitorilor fostului proprietar. Prin încheierea pronunțată la data de 27 septembrie 2010, în Dosarul nr. 3442/101/2010, Secția Civilă a Tribunalului Mehedinți a dispus scoaterea cauzei de pe rol înaintarea spre competentă soluționare Secției Comerciale și de Contencios Administrativ, pe rolul căreia litigiul a fost înregistrat la data de 06 octombrie 2010, sub nr. 7372/101/2010.

Prin sentința nr. 750 din 7 martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 7372/101/2010, Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC C. SRL Drobeta Turnu Severin, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 16.507 lei, reprezentând prețul actualizat al imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, str. Cicero, județul Mehedinți și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 77.734 lei. De asemenea a obligat pârâta în favoarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.606,42 lei (500 lei onorariu avocat, 1.000 lei onorariu expert contabil, 1.101,42 lei taxă timbru, corespunzător pretențiilor admise și 5 lei timbru judiciar).

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele: Asupra excepțiilor invocate de către pârâtă prin întâmpinare, instanța s-a pronunțat prin încheierea din 08 noiembrie 2010, respingându-le ca nefondate, iar cu privire la fondul cauzei a reținut că, prin contractele de vânzare - cumpărare acțiuni din 18 februarie 1994 si din 24 februarie 1994, încheiate între F.P.S. și respectiv F.P.P.V. OLTENIA, în calitate de vânzători și Asociația Cronos „Programul acțiunilor salariaților”, în calitate de cumpărătoare, s-a înstrăinat integral pachetul de acțiuni reprezentând capitalul social al SC C. SA, prețul fiind achitat integral de cumpărătoare. Prin anexele 1 și 2 la contractul de vânzare - cumpărare, au fost identificate clădirile și terenurile aparținând SC C. SA conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, între care s-a regăsit și imobilul teren în suprafață de 242 m.p.

și construcțiile existente pe acesta, situat în Drobeta Turnu Severin, str. Cicero, la a cărei restituire în natură în favoarea moștenitorilor fostului proprietar a fost obligată reclamanta în speță, prin Decizia nr. 9219 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 5443/1/2008. Urmare acestei hotărâri judecătorești, reclamanta SC C. SA, în temeiul dispozițiilor art. 1344 C. civ., a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S.

București în prezenta cauza solicitând obligarea acesteia la plata de despăgubiri, inițial în sumă de 335.619 lei, ulterior, prin răspunsul la întâmpinare, reducându-și cuantumul pretențiilor la 110.767 lei, iar cu ocazia acordării cuvântului pe fond, pretențiile solicitate au fost precizate la suma totală de 92.241 lei, din care 77.734 lei, reprezintă 70% din suma de 111.049 lei, constituind contravaloarea lucrărilor de reparații, extindere și îmbunătățiri efectuate la construcțiile restituite și 16.507 lei, prețul actualizat achitat vânzătoarei F.P.S. pentru cumpărarea imobilului, cu cheltuieli de judecată.

În raport de cele anterior expuse, tribunalul a reținut că în speță, reclamanta a suferit o tulburare de drept, cu o cauză anterioară vânzării, provenită din partea unui terț și a apreciat ca fiind întrunite condițiile răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, drept pentru care a dat eficiență prevederilor art. 6 din contractul părților și dispozițiilor art. 1341 C. civ. și a obligat pârâta vânzătoare în favoarea reclamantei la plata prețului în cuantum de 16.507 lei stabilit prin raportul de expertiză întocmit în cauză, necontestat de părți și incluzând actualizarea în raport cu indicele de inflație. Restul pretențiilor reclamantei în cuantum de 77.734 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului restituit au fost respinse în considerarea dispozițiilor art. 1345 C. civ.

coroborat cu art. 494 din același cod, potrivit cărora, prima instanță a reținut că reclamanta este îndreptățită să ceară despăgubiri, pentru cheltuielile și îmbunătățirile făcute care au sporit valoarea fondului, de la terțul evingător întrucât numai acesta profită de evicțiune și el este în primul rând ținut să despăgubească pe cumpărătorul evins, vânzătorul fiind garant doar în mod subsidiar, pentru situația în care sumele obținute de la terțul evingător nu acoperă integral cheltuielile făcute. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel atât reclamanta SC C. SA Drobeta Turnu Severin, cât și pârâta A.V.A.S. București, ambele criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 148/2011 din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă, învestită cu soluționarea căilor de atac ordinare, a respins apelul declarat de pârâta A.V.A.S.

București împotriva sentinței nr. 750 din 07 martie 2011 pronunțate de Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ; a admis apelul declarat de reclamanta SC C. SA Drobeta Turnu Severin împotriva aceleiași sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloare lucrări și a obligat pârâta A.V.A.S. la plata sumei de 31.957 lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a obligat intimata - pârâtă A.V.A.S. în favoarea apelantei-reclamante la plata sumei de 1.950 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control a reținut în esență ca fiind corecte și judicioase argumentele avute în vedere de prima instanță pentru respingerea excepțiilor invocate de pârâtă privind necompetența teritorială a instanței, lipsa calității procesuale active a reclamantei, lipsa calității procesuale pasive a pârâtei și prescripția dreptului material la acțiune, precum argumentele referitoare la admiterea petitului referitor la obligarea pârâtei la plata prețului imobilului actualizat cu indicele de inflație, stabilit prin raportul de expertiză.

A înlăturat ca fiind lipsite de pertinență criticile formulate de pârâtă și a apreciat ca fiind fondată critica reclamantei asupra întinderii prejudiciului și având în vedere, că expertiza efectuată la fond nu a avut în vedere valoarea de circulație a bunului, ci prețul de cumpărare stabilit pe baza reevaluării imobilizărilor corporale, reactualizat cu indicele de inflație, a apreciat că pârâta datorează reclamantei și suma de 31.957 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații și îmbunătățiri efectuate de societate la imobilul restituit foștilor proprietari în baza Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei nr. 148/2011 din 18 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă, în termen legal a declarat recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu și respingerii apelului reclamantei cu consecința schimbării în tot a hotărârii primei instanțe în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate de reclamanta SC C. SA Drobeta-Turnu Severin, ca neîntemeiată. Subsumat motivului de nelegalitate mai sus menționat, pârâta a dezvoltat următoarele critici: 1. A reiterat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, în raport de temeiul de drept pe care aceasta și-a întemeiat acțiunea, respectiv art. 29 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 și art. 1344 C. civ., motivat de faptul că nu reclamanta a avut calitatea de cumpărător în cadrul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 18 februarie 1994, ci A.C.

„Programul acțiunilor salariaților”, astfel încât, neexistând raporturi contractuale între părțile litigante, pârâtei nu îi incumbă obligația de garanție pentru evicțiune în favoarea pârâtei. 2. A reiterat, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că prin contractul de vânzare-acțiuni nu s-au înstrăinat imobilele din patrimoniul societății privatizate, ci acțiunile deținute, A.V.A.S. administrând acțiunile deținute de stat și nu activele societății, atribuția sa fiind de a vinde acțiunile/părțile sociale, în conformitate cu reglementările legale, nefiind proprietarul bunurilor din patrimoniu. Pârâta a mai susținut că, în conformitate cu Legea nr. 15/1990, capitalul social al societăților comerciale era deținut integral de stat, iar bunurile din patrimoniu erau proprietatea societăților, așa încât orice litigiu în legătură cu bunurile privesc exclusiv titularul dreptului de proprietate.

Ca vânzător al acțiunilor, A.V.A.S. a susținut că a garantat drepturile și obligațiile ce aparțin acționarilor, potrivit legii și contractului încheiat. În același sens, pârâta a mai arătat că, potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul îl garantează pentru evicțiune pe cumpărător și nu societatea privatizată, pârâtei revenindu-i obligația de a garanta proprietatea acțiunilor și că, în speță nici nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se atrage răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, deoarece pretențiile societății, sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, iar, cauza evicțiunii trebuie să fie anterioară vânzării. 3. O altă critică vizează excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta susținând că instanțele de fond, în mod greșit au respins prescripția specială de 3 luni prevăzută de art. 32 28 din O.U.G.

nr. 88/1997, care a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea imobilului, reclamanta valorificând prin acțiunea promovată un drept prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, respectiv, repararea prejudiciului cauzat prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile. În susținerea excepției prescripției, au fost invocate și prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002, potrivit cărora termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de legislația ce reglementează privatizarea, este de o lună, cât și termenul de prescripție general de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

4. Pe fondul cauzei, pârâta a criticat stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță și menținute de instanța de apel la valoarea de piață a imobilului, arătând că astfel a fost încălcată Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 16/2011 în recursul în interesul legii promovat de procurorul general al României la sesizarea A.V.A.S., prin care s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, decizie obligatorie conform dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. A mai susținut, că prețul a 70% din acțiuni din capitalul social vândut prin contractul nr. 104/1994, a fost de 244.500.000 lei, iar pentru un singur activ, A.V.A.S. a fost obligată să plătească drept despăgubire 16.507 lei. A criticat de asemenea, faptul că nu s-au aplicat prevederile art. 30 din Legea nr. 137/2002, despre care a susținut că sunt de imediată aplicare și potrivit cărora valoarea despăgubirilor nu poate depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, așa încât prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite. Referitor la cheltuielile de judecată la care a fost obligată de prima instanță, pârâta a susținut că acestea sunt nelegale și nejustificate, deoarece nu se poate reține reaua sa credință, iar cuantumul este arbitrar stabilit.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Referitor la criticile vizând soluția de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanța de apel făcând o judicioasă analiză a excepțiilor raportat la elementele concrete ale speței și aplicând corect normele legale incidente în cauză, respectiv, dispozițiile art. art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin Legea nr. 99/1999, potrivit cărora instituția publică implicată în procesul de privatizare, în cauză, pârâta A.V.A.S.

București, asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Astfel, se reține că SC C. SA justifică calitatea de a formula cererea în despăgubiri, norma legală precitată reglementând expres dreptul societăților comerciale privatizate de a obține repararea prejudiciului cauzat prin restituirea unor imobile către foștii proprietari, obligația corelativă de a asigura repararea prejudiciului, incumbând în baza aceluiași text legal, chiar instituției publice implicate în procesul de privatizare, instituție publică, care în cauză este însăși pârâta A.V.A.S. București.

În ceea ce privește critica vizând soluția de respingere a excepției prescripției la acțiune, se constată de asemenea că este nefondată, Înalta Curte reținând că în mod corect, instanța de apel a apreciat ca fiind incident în cauză termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 158/1967, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, constând în acordarea de daune pentru prejudiciului suferit de reclamantă, după privatizare, prin restituirea unui imobil în baza Legii nr. 10/2001 și nu termenele speciale de prescripție de o lună, respectiv 3 luni, aplicabile în cazul contestării unor acte sau operațiuni derivate din procesul de privatizare.

Cum începutul cursului prescripției, respectiv nașterea dreptului material la acțiune este reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de restituire a imobilului, respectiv 10 noiembrie 2009 - data pronunțării deciziei nr. 9219 de Înalta Curte de Casație și Justiție, termenul împlinindu-se la 10 noiembrie 2012, se constată că acțiunea introductivă fiind promovată de reclamantă la 29 aprilie 2010, nu este prescrisă.

Urmează a se înlătura și critica vizând stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate la valoarea de piață a imobilului cu încălcarea Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 16/2011 în recursul în interesul legii, având în vedere că expertiza efectuată la fond nu a avut în vedere valoarea de circulație a bunului, ci prețul de cumpărare stabilit pe baza reevaluării imobilizărilor corporale, reactualizat cu indicele de inflație, așa cum rezultă cu evidență din concluziile raportului de expertiză, precum și din considerentele instanțelor de fond.

Critica privind neaplicarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, care limitează cuantumul despăgubirilor la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, se apreciază de asemenea ca fiind nefondată, Înalta Curte reținând că norma legală precitată nu este incidență în cauză, situație corect reținută și de instanțele de fond, având în vedere data încheierii contractul de privatizare - în anul 1994, raportată la prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, care prevede că pentru contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, rămân aplicabile prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997.

În ceea ce privește pretinsa acordare arbitrară a cheltuielilor de judecată de către instanța de fond, înalta Curte, apreciază de asemenea ca fiind corectă și legală soluția instanței de apel de respingere a acestei critici motivat de valoarea rezonabilă a sumei stabilite cu acest titlu și în raport de dispozițiile art. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cum recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală și având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către intimata-reclamantă, urmează a fi obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.200 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatei - reclamante SC C. SRL Drobeta-Turnu Severin.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva Deciziei nr. 148/2011 din 18 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă, menținând hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 148/2011 din 18 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă. Obligă recurenta - pârâta A.V.A.S. București la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.200 lei în favoarea intimatei - reclamante SC C. SA Drobeta-Turnu Severin. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2012.