ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3757/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3757/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 29 aprilie 2010 sub nr. 3442/101/2010, pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția

civilă, reclamanta SC C. SRL Drobeta Turnu Severin, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român - A.V.A.S. București, a solicitat obligarea acestuia la

plata sumei de 335.619 lei, cu titlul de despăgubiri pentru imobilul situat în

Drobeta Turnu Severin, str. Cicero (fostă str. Oltului), proprietatea

reclamantei, restituită prin hotărâre judecătorească moștenitorilor fostului

proprietar.

Prin încheierea

pronunțată la data de 27 septembrie 2010, în Dosarul nr. 3442/101/2010, Secția

Civilă a Tribunalului Mehedinți a dispus scoaterea cauzei de pe rol înaintarea

spre competentă soluționare Secției Comerciale și de Contencios Administrativ,

pe rolul căreia litigiul a fost înregistrat la data de 06 octombrie 2010, sub nr.

7372/101/2010.

Prin sentința nr.

750 din 7 martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 7372/101/2010, Tribunalul

Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte

acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC C. SRL Drobeta Turnu Severin, a

obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 16.507 lei, reprezentând

prețul actualizat al imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, str. Cicero,

județul Mehedinți și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la

plata sumei de 77.734 lei. De asemenea a obligat pârâta în favoarea reclamantei

la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.606,42 lei (500 lei onorariu

avocat, 1.000 lei onorariu expert contabil, 1.101,42 lei taxă timbru,

corespunzător pretențiilor admise și 5 lei timbru judiciar).

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Asupra

excepțiilor invocate de către pârâtă prin întâmpinare, instanța s-a pronunțat

prin încheierea din 08 noiembrie 2010, respingându-le ca nefondate, iar cu privire

la fondul cauzei a reținut că, prin contractele de vânzare - cumpărare acțiuni din

18 februarie 1994 si din 24 februarie 1994, încheiate între F.P.S. și respectiv

F.P.P.V. OLTENIA, în calitate de vânzători și Asociația Cronos „Programul

acțiunilor salariaților”, în calitate de cumpărătoare, s-a înstrăinat integral

pachetul de acțiuni reprezentând capitalul social al SC C. SA, prețul fiind

achitat integral de cumpărătoare.

Prin anexele 1

și 2 la contractul de vânzare - cumpărare, au fost identificate clădirile și

terenurile aparținând SC C. SA conform certificatelor de atestare a dreptului

de proprietate, între care s-a regăsit și imobilul teren în suprafață de 242

m.p. și construcțiile existente pe acesta, situat în Drobeta Turnu Severin,

str. Cicero, la a cărei restituire în natură în favoarea moștenitorilor

fostului proprietar a fost obligată reclamanta în speță, prin Decizia nr. 9219

din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 5443/1/2008.

Urmare acestei

hotărâri judecătorești, reclamanta SC C. SA, în temeiul dispozițiilor art. 1344

C. civ., a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București în prezenta cauza

solicitând obligarea acesteia la plata de despăgubiri, inițial în sumă de

335.619 lei, ulterior, prin răspunsul la întâmpinare, reducându-și cuantumul

pretențiilor la 110.767 lei, iar cu ocazia acordării cuvântului pe fond,

pretențiile solicitate au fost precizate la suma totală de 92.241 lei, din care

77.734 lei, reprezintă 70% din suma de 111.049 lei, constituind contravaloarea

lucrărilor de reparații, extindere și îmbunătățiri efectuate la construcțiile

restituite și 16.507 lei, prețul actualizat achitat vânzătoarei F.P.S. pentru

cumpărarea imobilului, cu cheltuieli de judecată.

În raport de

cele anterior expuse, tribunalul a reținut că în speță, reclamanta a suferit o

tulburare de drept, cu o cauză anterioară vânzării, provenită din partea unui

terț și a apreciat ca fiind întrunite condițiile răspunderii vânzătorului

pentru evicțiune, drept pentru care a dat eficiență prevederilor art. 6 din

contractul părților și dispozițiilor art. 1341 C. civ. și a obligat pârâta

vânzătoare în favoarea reclamantei la plata prețului în cuantum de 16.507 lei

stabilit prin raportul de expertiză întocmit în cauză, necontestat de părți și

incluzând actualizarea în raport cu indicele de inflație.

Restul

pretențiilor reclamantei în cuantum de 77.734 lei, reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor aduse imobilului restituit au fost respinse în considerarea

dispozițiilor art. 1345 C. civ. coroborat cu art. 494 din același cod, potrivit

cărora, prima instanță a reținut că reclamanta este îndreptățită să ceară

despăgubiri, pentru cheltuielile și îmbunătățirile făcute care au sporit

valoarea fondului, de la terțul evingător întrucât numai acesta profită de

evicțiune și el este în primul rând ținut să despăgubească pe cumpărătorul

evins, vânzătorul fiind garant doar în mod subsidiar, pentru situația în care

sumele obținute de la terțul evingător nu acoperă integral cheltuielile făcute.

Împotriva hotărârii

primei instanțe au declarat apel atât reclamanta SC C. SA Drobeta Turnu

Severin, cât și pârâta A.V.A.S. București, ambele criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr.

148/2011 din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă,

învestită cu soluționarea căilor de atac ordinare, a respins apelul declarat de

pârâta A.V.A.S. București împotriva sentinței nr. 750 din 07 martie 2011 pronunțate

de Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ; a

admis apelul declarat de reclamanta SC C. SA Drobeta Turnu Severin împotriva

aceleiași sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în

parte cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri reprezentând

contravaloare lucrări și a obligat pârâta A.V.A.S. la plata sumei de 31.957

lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a obligat

intimata - pârâtă A.V.A.S. în favoarea apelantei-reclamante la plata sumei de 1.950

lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de control a reținut în esență ca fiind

corecte și judicioase argumentele avute în vedere de prima instanță pentru

respingerea excepțiilor invocate de pârâtă privind necompetența teritorială a

instanței, lipsa calității procesuale active a reclamantei, lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei și prescripția dreptului material la acțiune,

precum argumentele referitoare la admiterea petitului referitor la obligarea

pârâtei la plata prețului imobilului actualizat cu indicele de inflație,

stabilit prin raportul de expertiză.

A înlăturat ca

fiind lipsite de pertinență criticile formulate de pârâtă și a apreciat ca

fiind fondată critica reclamantei asupra întinderii prejudiciului și având în

vedere, că expertiza efectuată la fond nu a avut în vedere valoarea de

circulație a bunului, ci prețul de cumpărare stabilit pe baza reevaluării

imobilizărilor corporale, reactualizat cu indicele de inflație, a apreciat că

pârâta datorează reclamantei și suma de 31.957 lei, reprezentând contravaloarea

lucrărilor de reparații și îmbunătățiri efectuate de societate la imobilul

restituit foștilor proprietari în baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei

nr. 148/2011 din 18 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

a III-a civilă, în termen legal a declarat recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o

pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în

sensul admiterii apelului propriu și respingerii apelului reclamantei cu

consecința schimbării în tot a hotărârii primei instanțe în sensul respingerii

în tot a acțiunii formulate de reclamanta SC C. SA Drobeta-Turnu Severin, ca

neîntemeiată.

Subsumat

motivului de nelegalitate mai sus menționat, pârâta a dezvoltat următoarele

critici:

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, în raport de temeiul

de drept pe care aceasta și-a întemeiat acțiunea, respectiv art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 137/2002 și art. 1344 C. civ., motivat de faptul că nu reclamanta

a avut calitatea de cumpărător în cadrul contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 18 februarie 1994, ci A.C. „Programul acțiunilor salariaților”,

astfel încât, neexistând raporturi contractuale între părțile litigante,

pârâtei nu îi incumbă obligația de garanție pentru evicțiune în favoarea

pârâtei.

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că prin contractul

de vânzare-acțiuni nu s-au înstrăinat imobilele din patrimoniul societății

privatizate, ci acțiunile deținute, A.V.A.S. administrând acțiunile deținute de

stat și nu activele societății, atribuția sa fiind de a vinde acțiunile/părțile

sociale, în conformitate cu reglementările legale, nefiind proprietarul

bunurilor din patrimoniu.

Pârâta a mai

susținut că, în conformitate cu Legea nr. 15/1990, capitalul social al

societăților comerciale era deținut integral de stat, iar bunurile din

patrimoniu erau proprietatea societăților, așa încât orice litigiu în legătură

cu bunurile privesc exclusiv titularul dreptului de proprietate. Ca vânzător al

acțiunilor, A.V.A.S. a susținut că a garantat drepturile și obligațiile ce

aparțin acționarilor, potrivit legii și contractului încheiat.

În același

sens, pârâta a mai arătat că, potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul îl

garantează pentru evicțiune pe cumpărător și nu societatea privatizată, pârâtei

revenindu-i obligația de a garanta proprietatea acțiunilor și că, în speță nici

nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se atrage răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune, deoarece pretențiile societății, sunt ulterioare încheierii

contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, iar, cauza evicțiunii trebuie să fie

anterioară vânzării.

critică vizează excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta

susținând că instanțele de fond, în mod greșit au respins prescripția specială

de 3 luni prevăzută de art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, care a

început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești

prin care s-a dispus restituirea imobilului, reclamanta valorificând prin

acțiunea promovată un drept prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, respectiv,

repararea prejudiciului cauzat prin restituirea către foștii proprietari a

bunurilor imobile.

În susținerea

excepției prescripției, au fost invocate și prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002,

potrivit cărora termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care

se atacă o operațiune sau un act prevăzut de legislația ce reglementează

privatizarea, este de o lună, cât și termenul de prescripție general de 3 ani,

conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

cauzei, pârâta a criticat stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate de

prima instanță și menținute de instanța de apel la valoarea de piață a

imobilului, arătând că astfel a fost încălcată Decizia nr. 18 din 17 octombrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 16/2011

în recursul în interesul legii promovat de procurorul general al României la sesizarea

A.V.A.S., prin care s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 despăgubirile acordate societăților comerciale de

instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării

unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, decizie

obligatorie conform dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

A mai susținut,

că prețul a 70% din acțiuni din capitalul social vândut prin contractul nr. 104/1994,

a fost de 244.500.000 lei, iar pentru un singur activ, A.V.A.S. a fost obligată

să plătească drept despăgubire 16.507 lei.

A criticat de

asemenea, faptul că nu s-au aplicat prevederile art. 30 din Legea nr. 137/2002,

despre care a susținut că sunt de imediată aplicare și potrivit cărora valoarea

despăgubirilor nu poate depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de

cumpărător, așa încât prejudiciu real suferit nu  poate avea în vedere decât

valoarea contabilă a imobilelor restituite.

Referitor la

cheltuielile de judecată la care a fost obligată de prima instanță, pârâta a

susținut că acestea sunt nelegale și nejustificate, deoarece nu se poate reține

reaua sa credință, iar cuantumul este arbitrar stabilit.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la

criticile vizând soluția de respingere a excepțiilor lipsei calității

procesuale active a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanța de apel

făcând o judicioasă analiză a excepțiilor raportat la elementele concrete ale

speței și aplicând corect normele legale incidente în cauză, respectiv,

dispozițiile art. art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin

Legea nr. 99/1999, potrivit cărora instituția publică implicată în procesul de

privatizare, în cauză, pârâta A.V.A.S. București, asigură repararea

prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate prin restituirea

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Astfel, se

reține că SC C. SA justifică calitatea de a formula cererea în despăgubiri,

norma legală precitată reglementând expres dreptul societăților comerciale

privatizate de a obține repararea prejudiciului cauzat prin restituirea unor

imobile către foștii proprietari, obligația corelativă de a asigura repararea

prejudiciului, incumbând în baza aceluiași text legal, chiar instituției

publice implicate în procesul de privatizare, instituție publică, care în cauză

este însăși pârâta A.V.A.S. București.

În ceea ce

privește critica vizând soluția de respingere a excepției prescripției la

acțiune, se constată de asemenea că este nefondată, Înalta Curte reținând că în

mod corect, instanța de apel a apreciat ca fiind incident în cauză termenul

general de prescripție de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 158/1967, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată,

constând în acordarea de daune pentru prejudiciului suferit de reclamantă, după

privatizare, prin restituirea unui imobil în baza Legii nr. 10/2001 și nu

termenele speciale de prescripție de o lună, respectiv 3 luni, aplicabile în

cazul contestării unor acte sau operațiuni derivate din procesul de

privatizare.

Cum începutul

cursului prescripției, respectiv nașterea dreptului material la acțiune este

reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de

restituire a imobilului, respectiv 10 noiembrie 2009 - data pronunțării

deciziei nr. 9219 de Înalta Curte de Casație și Justiție, termenul

împlinindu-se la 10 noiembrie 2012, se constată că acțiunea introductivă fiind

promovată de reclamantă la 29 aprilie 2010, nu este prescrisă.

Urmează a se

înlătura și critica vizând stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate la

valoarea de piață a imobilului cu încălcarea Deciziei nr. 18 din 17 octombrie

2011 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 16/2011 în recursul în interesul legii, având în vedere că expertiza

efectuată la fond nu a avut în vedere valoarea de circulație a bunului, ci

prețul de cumpărare stabilit pe baza reevaluării imobilizărilor corporale,

reactualizat cu indicele de inflație, așa cum rezultă cu evidență din

concluziile raportului de expertiză, precum și din considerentele instanțelor

de fond.

Critica privind

neaplicarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, care limitează

cuantumul despăgubirilor la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, se

apreciază de asemenea ca fiind nefondată, Înalta Curte reținând că norma legală

precitată nu este incidență în cauză, situație corect reținută și de instanțele

de fond, având în vedere data încheierii contractul de privatizare - în anul

1994, raportată la prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, care prevede

că pentru contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 137/2002, rămân aplicabile prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

În ceea ce

privește pretinsa acordare arbitrară a cheltuielilor de judecată de către

instanța de fond, înalta Curte, apreciază de asemenea ca fiind corectă și

legală soluția instanței de apel de respingere a acestei critici motivat de

valoarea rezonabilă a sumei stabilite cu acest titlu și în raport de

dispozițiile art. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că partea

care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată.

În baza

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cum recurenta-pârâtă a căzut în

pretenții, fiind în culpă procesuală și având în vedere cererea dovedită cu

înscrisurile depuse la dosar de către intimata-reclamantă, urmează a fi

obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.200 lei, cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatei - reclamante SC C. SRL

Drobeta-Turnu Severin.

Pentru toate argumentele

de fapt și de drept care preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

București împotriva Deciziei nr. 148/2011 din 18 octombrie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, secția a III-a civilă, menținând hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 148/2011

din 18 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă.

Obligă

recurenta - pârâta A.V.A.S. București la plata cheltuielilor de judecată în

sumă de 1.200 lei în favoarea intimatei - reclamante SC C. SA Drobeta-Turnu

Severin.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2012.