ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2234/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2234/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 548 din 12

aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost

admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții Z.T. și Z.P. împotriva

pârâtului S.R. prin M.F.P. și a fost obligat acesta din urmă să plătească

reclamantului Z.T. 60.000 lei (Ron) și reclamantei Z.P. 30.000 lei (Ron), cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a hotărî în acest sens, s-a

reținut de către prima instanță că prin cererea lor, reclamanții au solicitat

să fie despăgubiți pentru suferințele și pagubele ce le-au fost cauzate atât

lor personal, ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate în

regimul anterior, constând în stabilirea de domicilii obligatorii, prin deportare,

dar și pentru suferințele îndurate de ceilalți membri ai familiilor din care proveneau,

care au fost de asemenea deportați și obligați să trăiască în condiții mizere,

să lucreze munci agricole în B. Brăilei, într-un mediu ostil.

În temeiul art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, tribunalul a găsit cererea întemeiată și în considerarea

duratei deportărilor și a faptului că măsurile abuzive de dislocare practicate

de regimul comunist au fost de natură să cauzeze suferințe persoanelor

împotriva cărora s-au dispus, s-a apreciat că se impune admiterea în parte a

acțiunii și despăgubirea reclamanților cu sumele de 60.000 ron și, respectiv

30.000 ron.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel toate părțile, dar și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București.

Prin decizia nr. 280/ A din data de

15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, respingând apelul reclamanților și admițând apelul

pârâtului precum și pe cel declarat de M.P., a schimbat în tot sentința

apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că analiza și lucrările dosarului se vor face, în raport de

aspectul de ordine publică pus în discuția părților privitor la incidența Deciziilor

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională.

Astfel, a reținut că atât cererea de

chemare în judecată, cât și hotărârea primei instanțe au fost întemeiate pe

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care,

deși era în vigoare la data pronunțării sentinței apelate, a fost declarat

neconstituțional prin Deciziile nr. 13582010 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale (M.Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit dispozițiilor art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147 din Constituția României,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau

Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 11 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Față de conținutul prevederilor

legale și constituționale mai sus redate, și faptul că legiuitorul român nu a

acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu

Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât,

la data judecării prezentului apel, norma art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei

legi, situația fiind similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei

abrogări.

S-a apreciat că, în speță, se aplică

legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă

această declarare s-a petrecut în cursul procesului, întrucât raportul juridic

dedus judecății în curs, are caracterul unei fapte în desfășurare (facta

pendentia) și ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia

s-au produs acestea, astfel că „legea nouă” (forma legii după data la care

decizia de neconstituționalitate produce efecte) se aplică în virtutea

principiului aplicării imediate a legii civile noi.

Potrivit art. 147 alin. (4) din

Constituția României, în forma republicată, deciziile Curții Constituționale se

publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, acestea sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În aplicarea corectă a acestui text

constituțional, nu s-ar putea susține că sintagma „au putere numai pentru

viitor” exclude incidența ori recunoașterea efectului deciziilor nr. 1358 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010 în cauza de față, doar pentru faptul că litigiul a

fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de primă instanță, întrucât

această hotărâre nici nu are un caracter definitiv și nici nu a marcat

finalizarea judecății de fond a pricinii. Fiind o cauză în desfășurare,

sintagma „în viitor” trebuie înțeleasă că se referă sau înglobează inclusiv

prezenta judecată de apel desfășurată în viitor în raport cu momentul

publicării deciziilor Curții Constituționale în M. Of. și al producerii

efectelor lor prevăzute de dispozițiile art. 147 din Constituția României.

A interpreta altfel, înseamnă a

încălca actuala ordine constituțională, care nu admite nici o excepție de la

interdicția aplicării normelor legale ce au fost declarate neconstituționale,

și a nesocoti principiul separației puterilor în stat.

Curtea a apreciat că, deciziile

Curții Constituționale au, așa cum o arată și Constituția, efecte imediate și

erga omnes, adică în privința tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor

neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii

acțiunii reclamanților, fie data pronunțării hotărârii de primă instanță, în

primul rând, întrucât Constituția însăși nu îngăduie astfel de distincții, iar

în al doilea rând, întrucât s-ar ajunge la crearea unor situații

discriminatorii între titularii acțiunilor, în raport de un eveniment pur

aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în judecată.

Judecând astfel, pricina și făcând

aplicare în cauză deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale nu

s-ar putea susține o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. de

către apelanții reclamanți.

Aceasta întrucât ei nu se află în

situația în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă și

prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei Curții

Constituționale nu au obținut nici măcar o hotărâre definitivă care să dea

naștere în patrimoniul lor unei creanțe susceptibile de executare.

Curtea a mai observat că noțiunea de

discriminare prevăzută de art. 14 din Convenție nu este una autonomă, arătând

că în măsura în care nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.

1, nu se poate face aplicare nici acestui text al Convenției.

Tot astfel, și în aceeași ordine de

idei, instanța de apel a apreciat că hotărârea de primă instanță, nedefinitivă

și favorabilă reclamanților nu a putut da naștere pentru aceștia nici unei

speranțe legitime atâta timp că procesul lor se afla în curs de judecată, iar

soarta acestuia avea a depinde și a se hotărî abia în urma judecăților de apel

și recurs.

Drept consecință, s-a reținut că

reclamanții nu puteau avea o speranță legitimă după invalidarea legii de către

Curtea Constituțională și că ei nu se puteau aștepta ca stabilirea pretențiilor

lor să se întemeieze pe legea așa cum era redactată la momentul introducerii

cererilor, iar nu pe legea astfel cum era în vigoare la momentul pronunțării

hotărârii instanței. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, C.E.D.O. a

acordat o mare importanță faptului că dispozițiile legale în discuție nu au

fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad-hoc, ci care urmare a

exercitării controlului de constituționalitate a legii.

În privința situației concrete a

reclamanților, așa cum s-a reținut anterior, aceștia nu se află în ipoteza de a

fi fost în posesia unor drepturi definitiv câștigate la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale, hotărârea de primă instanță, favorabilă lor,

neavând un caracter definitiv.

Nu s-ar putea afirma nici că

instanța de apel ar trebui să facă aplicarea directă a normelor C.E.D.O., chiar

și în ipoteza mai sus arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea

Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios

constituțional, deoarece trebuie arătat că jurisprudența C.E.D.O. nu poate

constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei acțiuni în justiție, fiind

necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de

Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege

internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot

sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum

acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene.

Mai mult, potrivit principiului

neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, C.E.D.O. nu se

aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs

după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea

instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art.

5 din Convenție, ce consacră dreptul la libertate și siguranță.

Referitor la prevalența

altor reglementări internaționale în materie, respectiv a rezoluțiilor Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) și nr. 1.481 (2006), precum

și a Rezoluției 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea

dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament

echitabil al victimelor, Curtea a reținut că textele adoptate de Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei, recomandări, rezoluții sau opinii,

reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne,

parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori

importanți ai societății. Astfel, rezoluțiile nu creează un drept direct la

despăgubire în favoarea persoanelor fizice și, prin urmare, potrivit

considerentelor mai sus enunțate, invocarea în speță a acestor acte cu caracter

normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea deja expusă.

Având în vedere că potrivit

dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza și nici

obiectul cererii introductive, Curtea a constatat că soluția primei instanțe de

acordare a daunelor morale nu ar putea fi menținută deoarece textul de lege pe

care s-a bazat a fost declarat neconstituțional, iar actualul cadru legal nu

mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei lit. a de la art.

5 alin. (1) nici pentru condamnări politice și nici pentru măsuri

administrative cu caracter politic.

În considerarea tuturor acestor

elemente, s-a apreciat că se fac de prisos cercetarea motivelor de apel pe care

s-au întemeiat părțile apelante, în cererile lor scrise și, care, porneau de la

premisa existenței ca temei al cererii și al hotărârii de primă instanță a art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, declarat ulterior

neconstituțional.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel au formulat recurs reclamanții, considerând, în esență că prin

hotărârea pronunțată, instanța nu a ținut cont de suferințele îndurate de către

aceștia și autorii lor, prin măsura deportării, făcând o apreciere greșită a

probelor în dosar.

Solicitând reanalizarea probelor

administrate la dosarul cauzei, și considerând nelegală și netemeinică decizia

recurată, recurenții reclamanți au apreciat că erau îndreptățiți la plata

daunelor materiale și morale așa cum au fost solicitate.

Recursul va fi respins ca nefondat.

Cererea recurenților-reclamanți

de acordare a despăgubirilor pentru suferințele și pagubele îndurate prin

măsura deportării, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter

politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței

de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

Instanța de apel

și-a motivat soluția de respingere a acțiunii reclamantei în raport de efectele

dispozițiilor deciziei Curții Constituționale care a lipsit de temei acțiunea

reclamanților.

Prin motivele de

recurs, reclamanții nu formulează critici cu privire la greșita aplicare sau nu

a efectelor acestei decizii ci invocă greșita interpretare a probelor

administrate în cauză, cu privire la suferințele îndurate de aceștia și autorii

lor prin măsura deportării.

Solicitarea recurenților-reclamanți

de reapreciere a probelor în recurs, nu se încadrează în nici unul din cazurile

de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența

de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua

în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurenții, ci doar de a

verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care

aceasta o constată.

Separate de aceasta, cu privire la

reținerea lipsei temeiul de drept al acțiunii reclamanților, se consideră

legală hotărârea instanței de apel.

În ceea ce privește efectele

deciziei Curții Constituționale, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în

sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii,

Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi

decât respingerea acestui recurs, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Pentru considerentele arătate,

recursul va fi respins, ca nefondat, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții Z.T. și Z.P. împotriva deciziei nr. 280/ A din data de

15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 martie 2012.