ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2234/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 548 din 12 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții Z.T. și Z.P. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. și a fost obligat acesta din urmă să plătească reclamantului Z.T. 60.000 lei (Ron) și reclamantei Z.P. 30.000 lei (Ron), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a hotărî în acest sens, s-a reținut de către prima instanță că prin cererea lor, reclamanții au solicitat să fie despăgubiți pentru suferințele și pagubele ce le-au fost cauzate atât lor personal, ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate în regimul anterior, constând în stabilirea de domicilii obligatorii, prin deportare, dar și pentru suferințele îndurate de ceilalți membri ai familiilor din care proveneau, care au fost de asemenea deportați și obligați să trăiască în condiții mizere, să lucreze munci agricole în B. Brăilei, într-un mediu ostil.

În temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a găsit cererea întemeiată și în considerarea duratei deportărilor și a faptului că măsurile abuzive de dislocare practicate de regimul comunist au fost de natură să cauzeze suferințe persoanelor împotriva cărora s-au dispus, s-a apreciat că se impune admiterea în parte a acțiunii și despăgubirea reclamanților cu sumele de 60.000 ron și, respectiv 30.000 ron. Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile, dar și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia nr. 280/ A din data de 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respingând apelul reclamanților și admițând apelul pârâtului precum și pe cel declarat de M.P., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că analiza și lucrările dosarului se vor face, în raport de aspectul de ordine publică pus în discuția părților privitor la incidența Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, a reținut că atât cererea de chemare în judecată, cât și hotărârea primei instanțe au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deși era în vigoare la data pronunțării sentinței apelate, a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 13582010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale (M.Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Față de conținutul prevederilor legale și constituționale mai sus redate, și faptul că legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data judecării prezentului apel, norma art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situația fiind similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări.

S-a apreciat că, în speță, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului, întrucât raportul juridic dedus judecății în curs, are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia) și ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea, astfel că „legea nouă” (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte) se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, în forma republicată, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, acestea sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În aplicarea corectă a acestui text constituțional, nu s-ar putea susține că sintagma „au putere numai pentru viitor” exclude incidența ori recunoașterea efectului deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 în cauza de față, doar pentru faptul că litigiul a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de primă instanță, întrucât această hotărâre nici nu are un caracter definitiv și nici nu a marcat finalizarea judecății de fond a pricinii. Fiind o cauză în desfășurare, sintagma „în viitor” trebuie înțeleasă că se referă sau înglobează inclusiv prezenta judecată de apel desfășurată în viitor în raport cu momentul publicării deciziilor Curții Constituționale în M. Of. și al producerii efectelor lor prevăzute de dispozițiile art. 147 din Constituția României.

A interpreta altfel, înseamnă a încălca actuala ordine constituțională, care nu admite nici o excepție de la interdicția aplicării normelor legale ce au fost declarate neconstituționale, și a nesocoti principiul separației puterilor în stat. Curtea a apreciat că, deciziile Curții Constituționale au, așa cum o arată și Constituția, efecte imediate și erga omnes, adică în privința tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii acțiunii reclamanților, fie data pronunțării hotărârii de primă instanță, în primul rând, întrucât Constituția însăși nu îngăduie astfel de distincții, iar în al doilea rând, întrucât s-ar ajunge la crearea unor situații discriminatorii între titularii acțiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în judecată.

Judecând astfel, pricina și făcând aplicare în cauză deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale nu s-ar putea susține o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. de către apelanții reclamanți. Aceasta întrucât ei nu se află în situația în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale nu au obținut nici măcar o hotărâre definitivă care să dea naștere în patrimoniul lor unei creanțe susceptibile de executare. Curtea a mai observat că noțiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenție nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, nu se poate face aplicare nici acestui text al Convenției.

Tot astfel, și în aceeași ordine de idei, instanța de apel a apreciat că hotărârea de primă instanță, nedefinitivă și favorabilă reclamanților nu a putut da naștere pentru aceștia nici unei speranțe legitime atâta timp că procesul lor se afla în curs de judecată, iar soarta acestuia avea a depinde și a se hotărî abia în urma judecăților de apel și recurs. Drept consecință, s-a reținut că reclamanții nu puteau avea o speranță legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituțională și că ei nu se puteau aștepta ca stabilirea pretențiilor lor să se întemeieze pe legea așa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea astfel cum era în vigoare la momentul pronunțării hotărârii instanței.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, C.E.D.O. a acordat o mare importanță faptului că dispozițiile legale în discuție nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad-hoc, ci care urmare a exercitării controlului de constituționalitate a legii. În privința situației concrete a reclamanților, așa cum s-a reținut anterior, aceștia nu se află în ipoteza de a fi fost în posesia unor drepturi definitiv câștigate la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, hotărârea de primă instanță, favorabilă lor, neavând un caracter definitiv. Nu s-ar putea afirma nici că instanța de apel ar trebui să facă aplicarea directă a normelor C.E.D.O., chiar și în ipoteza mai sus arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios constituțional, deoarece trebuie arătat că jurisprudența C.E.D.O.

nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene. Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, C.E.D.O. nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenție, ce consacră dreptul la libertate și siguranță.

Referitor la prevalența altor reglementări internaționale în materie, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) și nr. 1.481 (2006), precum și a Rezoluției 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, Curtea a reținut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, recomandări, rezoluții sau opinii, reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne, parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori importanți ai societății. Astfel, rezoluțiile nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice și, prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunțate, invocarea în speță a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea deja expusă.

Având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza și nici obiectul cererii introductive, Curtea a constatat că soluția primei instanțe de acordare a daunelor morale nu ar putea fi menținută deoarece textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat neconstituțional, iar actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei lit. a de la art. 5 alin. (1) nici pentru condamnări politice și nici pentru măsuri administrative cu caracter politic. În considerarea tuturor acestor elemente, s-a apreciat că se fac de prisos cercetarea motivelor de apel pe care s-au întemeiat părțile apelante, în cererile lor scrise și, care, porneau de la premisa existenței ca temei al cererii și al hotărârii de primă instanță a art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, declarat ulterior neconstituțional.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au formulat recurs reclamanții, considerând, în esență că prin hotărârea pronunțată, instanța nu a ținut cont de suferințele îndurate de către aceștia și autorii lor, prin măsura deportării, făcând o apreciere greșită a probelor în dosar. Solicitând reanalizarea probelor administrate la dosarul cauzei, și considerând nelegală și netemeinică decizia recurată, recurenții reclamanți au apreciat că erau îndreptățiți la plata daunelor materiale și morale așa cum au fost solicitate. Recursul va fi respins ca nefondat.

Cererea recurenților-reclamanți de acordare a despăgubirilor pentru suferințele și pagubele îndurate prin măsura deportării, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

Instanța de apel și-a motivat soluția de respingere a acțiunii reclamantei în raport de efectele dispozițiilor deciziei Curții Constituționale care a lipsit de temei acțiunea reclamanților. Prin motivele de recurs, reclamanții nu formulează critici cu privire la greșita aplicare sau nu a efectelor acestei decizii ci invocă greșita interpretare a probelor administrate în cauză, cu privire la suferințele îndurate de aceștia și autorii lor prin măsura deportării. Solicitarea recurenților-reclamanți de reapreciere a probelor în recurs, nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Separate de aceasta, cu privire la reținerea lipsei temeiul de drept al acțiunii reclamanților, se consideră legală hotărârea instanței de apel. În ceea ce privește efectele deciziei Curții Constituționale, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea acestui recurs, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Z.T. și Z.P. împotriva deciziei nr. 280/ A din data de 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.