ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5001/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5001/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

înregistrată la data de 24 februarie 2010 pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă, reclamanții D.L., D.I., D.C., D.G., D.Z., D.R., I.L.,

P.V.I., J.I., R.M., C.A., T.I.M. au chemat în judecată pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului și au solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la soluționarea

Notificării nr. 2335/2001, respectiv la emiterea deciziei privind propunerea de

acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru

imobilul situat în municipiul Pitești, str. N.B. nr. 165, județul Argeș, compus

din teren în suprafață de 8.000 m.p. și construcții, precum și obligarea

pârâtei la transmiterea deciziei împreună cu dosarul format pe baza notificării

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea emiterii

titlurilor de despăgubire.

Prin Sentința civilă

nr. 1553 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a, a admis

cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului să emită dispoziție prin care să propună măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în orașul Pitești, str. N.B.

nr. 165, compus din casă (2 corpuri) tăbăcărie și teren în suprafață de 8.000

m.p. ce face obiectul notificării nr. 2335/2001.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții au formulat notificare în

baza Legii nr. 10/2001, la care, până în prezent, nu au primit nici un răspuns.

Imobilul ce face

obiectul notificării a fost dobândit de D.I. și D.A. în baza actului de donație

încheiat la data de 17 februarie 1941, de la tatăl lor, D.C., și a fost

transcris în cartea funciară, astfel cum rezultă din actele depuse la dosarul

cauzei.

Totodată, s-a reținut

că fabrica de tăbăcărie a fost naționalizată, astfel cum rezultă din referatul

din data de 21 mai 1953, iar întreaga suprafață de teren și construcțiile

aflate pe acest teren sunt evidențiate în patrimoniul SC S.A. SA Pitești,

pentru teren fiind eliberat titlul de proprietate seria MO3 nr. 0431/1993.

Ca urmare, tribunalul

a constatat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, fiind incidente

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsura preluării imobilului fiind în

contradicție cu dispozițiile constituționale valabile la data preluării și a

tratatelor la care România era parte.

Referitor la calitatea

de persoană îndreptățită, tribunalul a constatat că reclamanții prin

certificatele de moștenitor și actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei

au făcut dovada acestui fapt, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că

imobilul ce face obiectul notificării se află în patrimoniul unei societății ce

a fost privatizată, reclamanții au dreptul numai la despăgubiri, conform art.

29 alin. (1) din Legea nr. 10/2010 coroborat cu art. 10 alin. (9) din același

act normativ.

În consecință, față

de situația de fapt reținută, tribunalul a constatat refuzul nejustificat al

pârâtei de a răspunde la notificare și, totodată, în raport de Decizia XX/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entități deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate, a obligat pârâta să emită dispoziție

prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat

în orașul Pitești, str. N.B. nr. 165, compus din casă (2 corpuri) tăbăcărie și

teren în suprafață de 8.000 m.p. ce face obiectul Notificării nr. 2335/2001.

Pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a declarat apel împotriva acestei

sentințe, iar prin Decizia civilă nr. 61 din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul formulat și a obligat apelanta

la plata sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. XX/2007 Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite a stabilit că, în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond

nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a

cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Tocmai în

considerarea caracterului obligatoriu al acestei decizii, prevăzut de art. 330

7

C. proc. civ., tribunalul a soluționat contestația pe fond și a dispus

obligarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului să emită o dispoziție

cu propuneri de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce face obiect

al Notificării nr. 2335/2001.

Apărarea apelantei în

sensul că dosarul aferent notificării nu ar fi complet, fiind împiedicată

astfel soluționarea procedurii administrative și emiterea vreunei dispoziții

ori decizii motivate a fost înlăturată de instanța de apel cu motivarea că,

dincolo de faptul că de la data notificării până la data formulării

contestației pe rolul tribunalului au trecut aproximativ 9 ani, timp nerezonabil

de soluționare a unei pretenții în jurisprudența Curții europene a drepturilor

omului, documentele pretinse de apelantă în completarea dosarului notificării

sunt documente pe care persoanele notificatoare nu le pot produce astfel că, în

absența lor, trebuia soluționată notificarea într-un sens sau altul.

Pretenția de a se

depune la dosar înscrisuri din care să rezulte suprafața exactă de teren și

descrierea construcțiilor ce au făcut parte din patrimoniul tăbăcăriei ce a

aparținut numiților D.I. și D.A. este excesivă câtă vreme astfel de înscrisuri

nu au existat sau nu pot fi produse de părțile cauzei. În absența lor, trebuie

soluționată cauza în sensul admiterii notificării și acordării unei reparații

prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru un teren de 8.000 m.p., deși în actul de

donație autentificat sub nr. 255 la 17 februarie 1941 de Tribunalul Argeș,

secția a III-a, se vorbește de „teren de circa 8.000 m.p. cuprins între

vecinătățile arătate, așezat pe ambele părți ale canalului Gârla Valea-Rea, cu tot

ce se află pe acest teren: fabrica de tăbăcărie cu anexele și dependințele ei

și cu întregul ei inventar industrial de motoare, mașini, unelte, instalații și

edecuri de orice fel, - corpul de case de locuință cu anexele și dependințele,

- magazii, grajduri, coșar, etc.”.

Așadar, măsura

dispusă de tribunal de obligare a apelantei la emiterea dispoziției cu

propunere de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul notificat și care

are descrierea arătată mai sus este corectă.

Nici solicitarea

apelantei de completare a dosarului notificării cu acte de moștenire asupra

succesiunilor intervenite de la foștii proprietari D.I. și D.A. și până la

reclamanții cauzei de față nu poate fi considerată motiv justificat de

nesoluționare a dosarului notificării, câtă vreme relațiile de filiație și

rudenie între autori rezultă din actele de stare civilă și certificatele de

moștenitor parțiale depuse la dosar.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. :

Legii nr. 10/2001 s-a instituit o procedură necontencioasă la finalizarea

căreia să se definească statutul juridic al unor astfel de imobile.

Procedura

administrativă prealabilă reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 are

caracter obligatoriu. În acest sens, prin intermediul procedurii

administrative, petenții trebuiau să-și dovedească calitatea de persoane

îndreptățite și să-și valorifice drepturile, iar Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului să-și clarifice poziția față de aceste

pretenții după depunerea tuturor actelor doveditoare în susținerea notificării.

Competența instanței

putea interveni numai în măsura în care se emitea o decizie sau o dispoziție

motivată la finalizarea procedurii administrative, numai această decizie putând

face obiectul analizei instanței judecătorești, în condițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Se mai arată că

intimații-reclamanți nu au comunicat toate actele necesare în vederea

completării dosarului administrativ urmând ca notificarea reclamanților să fie

soluționată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului după

depunerea acestor acte.

conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța să constate că nu

este justificată plata onorariului de avocat în sumă de 1.500 RON, în raport de

munca îndeplinită de avocat și de faptul că la dosar nu există dovezi clare ale

cheltuielilor efectuate.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

cauză că reclamanții au declanșat procedura administrativă reglementată de

Legea nr. 10/2001 prin formularea Notificării nr. 2339 la 17 august 2000

adresată pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Nesoluționarea

acestor notificări a constituit motivul sesizării instanțelor de judecată în

prezentul litigiu și de aceea, nu poate fi primită susținerea recurentei în

sensul că reclamanții s-au adresat direct instanței de judecată pentru

valorificarea drepturilor lor, eludând procedura administrativă prealabilă

obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001.

Toate criticile

formulate prin motivele de recurs vizând insuficiența actelor depuse în

procedura administrativă, împrejurarea că numai după emiterea unei

dispoziții/decizii de soluționare a notificării, persoana îndreptățită s-ar

putea adresa instanței de judecată cu o contestație formulată împotriva acestei

dispoziții/decizii și faptul că, în lipsa unor înscrisuri necesare soluționării

notificării, recurenta se află încă în termenul legal de emitere a unei

dispoziții nu pot fi primite față de dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. raportate la Decizia nr. XX din 19 martie  2007 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu care a

fost sesizată.

Prin Decizia nr. XX

din 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au

admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și au decis că, în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor

preluate în mod abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate.

S-a reținut în

considerentele deciziei în interesul legii că, din moment ce s-a reglementat,

prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/ dispozițiile

motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură

a imobilelor pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art.

2 alin. (2) și art. 14 se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre

judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau

a dispoziției, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea

deținătoare să emită o altă dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în

virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i-a acordat prin lege,

instanța judecătorească cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de

restituire în natură, în măsura în care constată că ea nu corespunde cerințelor

legii o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului

preluat de stat fără titlu valabil.

Față de dispozițiile

art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată prin decizia menționată este

obligatorie pentru instanțe. Prin urmare, în lipsa unui răspuns al recurentei,

în forma cerută de lege, la notificarea ce i-a fost adresată de reclamanți, în

mod corect instanța de apel a confirmat soluția tribunalului de obligare a

pârâtei la soluționarea notificării formulate.

hotărârea recurată și pentru greșita obligare a apelantei-pârâte la plata

cheltuielilor de judecată, susținându-se, pe de o parte că acestea nu au fost

dovedite, iar pe de altă parte că instanța ar fi trebuit să facă aplicarea

prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Susținerile nu sunt

fondate.

Sub primul aspect,

Înalta Curte reține că prin chitanța nr. 57 din 18 martie 2011, aflată la fila

29 din dosarul instanței de apel, reclamanții au dovedit cheltuielile de

judecată efectuate, reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 1.500 RON.

În ceea ce privește

aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că

aceste dispoziții legale conferă judecătorilor dreptul de a micșora onorariul

avocaților dacă constată că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii

sau de munca depusă de avocat.

Curtea de Apel nu a

făcut aplicarea acestei dispoziții legale, considerând întemeiat că, față de

întinderea pretențiilor formulate și de împrejurarea că litigiul a determinat o

asistență calificată pentru reclamanți ce a inclus studierea actelor de

procedură efectuate, depunerea întâmpinării și asistarea reclamanților în fața

instanței de judecată, onorariul avocatului nu poate fi apreciat ca fiind

„nepotrivit de mare” pentru a atrage aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3)

C. proc. civ.

Prin urmare, față de

considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva Deciziei nr. 61 din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG