ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2757/2011

Deliberând, în condițiile art. 256

alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin

cererea introdusă la Judecătoria sectorului 1 București reclamantul Ș.M. a chemat

în judecată pârâta SC F.C.I. SRL pentru a fi obligată la plata prestațiilor rezultate

din certificarea traducerilor prin aplicarea ștampilei de traducător autorizat.

Și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 962, 963 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 6486 din 12 mai

2009 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

că reclamantul a fost angajat de societatea pârâtă în funcția de traducător, cu

contract individual de muncă pe durată nedeterminată, astfel încât prezentul litigiu

nu este unul civil, ci un conflict de muncă în legătură cu

executarea acestui contract. Așa fiind,

competența de primă instanță revine Tribunalului, în temeiul dispozițiilor art.

2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Susținerea reclamantului că natura civilă a litigiului

este dată de modalitatea de prestare a serviciilor, nu în temeiul contractului individual

de muncă, ci în baza unei înțelegeri verbale sub forma unui modus vivendi a fost

înlăturată de instanța de fond, care a apreciat că această împrejurare ține de modul

de interpretare a raporturilor de muncă existente între părți, fără a schimba natura

litigiului.

Prin sentința civilă nr. 841 din 01 februarie

2010 Tribunalul București, secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale,

a constatat necompetența sa materială și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, reținând natura civilă a

litigiului, față de faptul că fundamentul dreptului invocat de reclamant nu îl constituie

un contract individual de muncă, ci convenția părților privind prestarea de către

reclamant a unor servicii, în condițiile Legii nr. 178/1997. Constatând ivit conflictul

negativ de competență, Tribunalul a înaintat dosarul Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 28 din 04 iunie

2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă, îndreptată prin încheierea din 27 august 2010, a stabilit competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

A reținut că obiectul dedus judecății prin

acțiunea formulată de reclamant nu se circumscrie jurisdicției muncii, deoarece

se susține executarea unei prestații, în baza unei convenții civile, pentru realizarea

căreia, pe lângă existența unui atestat de traducător era necesară și existența

unei autorizații emisă de Ministerul Justiției în temeiul Legii nr. 178/1997.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal,

a declarat recurs pârâta SC F.C.I. SRL, invocând nulitatea hotărârii atacate, față

de faptul că în dispozitivul acesteia nu se arată în favoarea cui se stabilește

competența de soluționare a cauzei. În subsidiar, a invocat prevederile art. 304

1

C. proc. civ. și a solicitat modificarea în tot a sentinței recurate, susținând

că activitatea de traducere a avut loc integral în timpul orelor de program, în

exercitarea sarcinilor de serviciu ale reclamantului, cu folosirea echipamentelor

societății, fiind plătit pentru această activitate, că Legea nr. 178/1999 nu limitează

forma în care un traducător își poate desfășura activitatea, fiind perfect compatibilă

activitatea de traducere în temeiul

autorizației emisă de Ministerul Justiției cu raporturile de muncă, iar cerințele

fișei postului nu se limitează strict la atestatul emis de Ministerul Culturii,

pentru că acesta nu există și nici nu era necesar. De aceea a solicitat admiterea

recursului și constatarea că litigiul de față are natura unui conflict de muncă.

Analizând recursul în condițiile art. 304

C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins,

pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs privind nulitatea hotărârii,

ca urmare a neindicării în dispozitiv a instanței în favoarea căreia se stabilește

competența nu va mai fi analizat, dat fiind faptul că după data introducerii recursului

a fost pronunțată de către Curtea de Apel încheierea din 27 august 2010, prin care

s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței civile nr.

28 din 04 iunie 2010 și s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei sectorului 1 București.

Pe fondul recursului, Înalta Curte constată

că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat plata unor prestații

efectuate pentru pârâtă în calitatea sa de traducător autorizat, prestații ce ar

excede calificării de traducător, în considerarea căreia a fost angajat cu contract

de muncă. De aceea a solicitat o plată separată, recunoscând că traducerile au fost

realizate în cadrul programului normal de muncă, cu acordul beneficiarului.

Dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. stabilesc că „în

toate

carurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".

Or, în cauza de față, atât obiectul, cât

și temeiul juridic al acțiunii sunt clar stabilite de reclamant, situându-se în

afara sferei conflictelor de muncă, respectiv a litigiilor în legătură cu încheierea,

executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă,

așa cum sunt definite de dispozițiile art. 67 lit. a) din Legea nr. 168/1999.

Fundamentul direct al dreptului invocat

de reclamant îl constituie nu contractul individual de muncă încheiat cu recurenta-pârâtă,

ci convenția părților privind prestarea de către reclamant a unor servicii ca urmare

a folosirii autorizației de traducător obținute în condițiile Legii nr. 178/1997.

În aceste circumstanțe, a avea în vedere

dispozițiile Legii nr. 168/1999, care vizează o cauză nouă și distinctă a cererii

de chemare în judecată și care nu a fost învederată de reclamant, ar echivala cu

o

încălcare a principiului

disponibilității și depășirea limitelor investirii instanței în condițiile art.

129 alin. (6) C. proc. civ.

Faptul că în perioada de referință reclamantul

avea calitatea de salariat al recurentei-pârâte nu este de natură a avea consecințe

asupra naturii litigiului, din moment ce prestațiile efectuate nu erau prevăzute

în fișa postului. Din verificarea acesteia rezultă că reclamantul avea atribuția

traducerii documentelor necesare desfășurării activității companiei angajatoare

din/în limba engleză și germană, traduceri pe care le semna și pentru a căror corectitudine

își angaja responsabilitatea în condițiile dreptului muncii. La Capitolul

IX

din fișa postului sunt specificate condițiile

de ocupare a acestuia, respectiv studii superioare și atestat de traducător pentru

limba engleză și limba germană. Așadar, reclamantul nu avea obligația de a certifica,

în calitatea sa de traducător autorizat, traducerile efectuate, iar pentru ocuparea

acestui post nu era necesară îndeplinirea condiției autorizării de către Ministerul

Justiției în condițiile Legii nr. 178/1997.

În

aceste condiții, ultima atribuție specifică postului, prevăzută

la pct. 1

V

lit. A din fișa postului, constând în „orice

alte sarcini alocate de către superiorul direct și care au legătură cu activitatea

sa" nu poate îngloba sarcina autorizării traducerii, pentru că autorizarea

este o cerință ce excede cerințelor impuse la angajare.

Că este așa, o dovedește și înscrisul denumit

de intimatul-reclamant „anexa 374", care cuprinde factura din 07 aprilie 2006

și chitanța din 07 aprilie 2006, emise de traducătorul autorizat M.Ș. către SC F.C.I.

SRL, prin care aceasta din urmă achită suma de 150 RON cu titlu de „traducere contract

română-engleză". Așadar, chiar recurenta recunoaște implicit efectuarea de

către intimatul-reclamant a unor prestații în afara contractului de muncă.

Desigur că existența convenției denumite

de reclamant modus vivendi, cuantumul onorariului, plata acestuia, urmează a fi

stabilite în urma probelor ce vor fi administrate de părți, însă în cadrul unui

litigiu civil, calificat ca atare de reclamant prin chiar cererea de chemare în

judecată.

Pentru toate aceste considerente, în raport

de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta SC F.C.I. SRL împotriva sentinței nr. 28 din 04 iunie 2010 a Curții de

Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24

martie 2011.