ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4846/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4846/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 598 din 25 martie

2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată

de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date în contradictoriu cu pârâta T.A., prin care s-a solicitat restrângerea

exercitării dreptului pârâtei la liberă circulație în Italia pe o perioadă de

cel mult 3 ani.

Reclamanta a declarat

apel susținând că dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din actul normativ

invocat mai sus, stabilesc că după primirea actului de îndepărtare

"autoritățile judecătorești urmează să pronunțe o decizie vizând

interzicerea deplasării cetățenilor expulzați în Italia pe o perioadă

determinată".

Dispozițiile art. 6

alin. (1) din Directiva 2004/38/CE reglementează dreptul cetățenilor de ședere:

"Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe

o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă condiție sau formalitate în

afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport

valabil".

Potrivit art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere

a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2)

al aceluiași articol se prevede că, măsurile luate din motive de ordine publică

sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază

exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Conform acestor

prevederi comunitare, restricționarea libertății de circulație și de ședere a

cetățenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză,

astfel instanța de fond trebuia să rețină faptul că pârâta a avut o conduită

imorală pe teritoriul statului italian.

Instanța a reținut în

mod eronat că doar "simpla împrejurare constând în faptul că față de

pârâtă s-a dispus de către autoritățile statului italian returnarea pe

teritoriul României", nu este suficientă prin ea însăși pentru a fi

îngrădit pârâtei dreptul la libera circulație, pe teritoriul statului din care

a fost returnată. Trebuia să coroboreze acest aspect cu faptul că măsura

returnării a fost luată datorită comportamentului de care a dat dovadă pârâta

pe perioada șederii în Italia, gradul scăzut de integrare al pârâtei în ordinea

socială și juridică a statului italian și având în vedere că aceasta a avut o

activitate ilegală și imorală.

Cetățenii români au

obligația respectării legislației României și să nu desfășoare activități de

natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate

de România prin documente internaționale, cât și respectarea legislației

statului în care se află.

Potrivit art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere

a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În considerarea

acestor dispoziții, instanța a apreciat în mod eronat că pârâta nu se

încadrează în niciunul dintre cele trei motive prevăzute de acest articol.

Dispozițiile art. 28

din Directiva nr. 2004/38/CE stabilesc că, înainte de a lua o decizie de

expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranță

publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși factori precum durata

șederii individului pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate,

situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală și

legăturile sale cu țara de origine.

Autoritățile italiene

au avut argumente solide din moment ce au dispus expulzarea pârâtei de pe

teritoriul Italiei, ajungând la concluzia că pârâta prin conduita sa reprezintă

o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului

fundamental al societății statului italian.

Prin pronunțarea

sentinței atacate, instanța nu ar fi îngrădit dreptul la liberă circulație al

pârâtei, întrucât aceasta poate circula nestingherit în orice stat din U.E., cu

respectarea cu dispozițiilor legale în materie, excepție făcând Italia unde i-a

fost interzisă deplasarea în concordanță cu măsura impusă de autoritățile satului

italian. Astfel, prin soluția dată de instanța de fond, așa cum s-a menționat

mai sus, nu se poate proba că autoritățile statului român au luat toate

măsurile ce se impun în sarcina acestora pentru a stopa migrația ilegală.

Prin Decizia nr. 110

din 7 iulie 2011 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că din examinarea conținutului dispoziției

emisă la 23 octombrie 2010 de către Chestorul Provinciei Pescara nu rezultă, în

nici un caz, că motivul expulzării pârâtei-intimate din Italia ar fi fost un

comportament imoral. Singurul indiciu în acest sens reiese din declarația dată

la 26 octombrie 2010 de către intimata-persoană fizică la momentul sosirii pe

Aeroportul Henri Coandă din București. însă, elementele furnizate de acest

document nu se coroborează cu alte dovezi. Mai mult, trebuie avut în vedere

contextul în care a fost dată respectiva declarație (la întoarcerea în România,

imediat după expulzare și în fața unui agent al poliției de frontieră), precum

și faptul că provine de la o persoană cu un grad de instrucție și educație

foarte scăzut (depoziția abundă în greșeli gramaticale și de exprimare, care

permit a se afirma că persoana care a dat-o nu a absolvit studiile liceale în

România, putând fi inclusă cu ușurință în categoria unui analfabet funcțional).

Or, o astfel de

declarație, doar prin ea însăși, nu poate constitui o probă suficient de solidă

pentru a se aprecia că intimata-pârâtă a încălcat art. 27 din Directiva

2004/38/CE și a determina expulzarea.

Din perspectiva

dreptului intern, singurul text legal relevant în cauză este art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care "restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă

pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai cu privire la persoana a cărei

prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar

urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după

caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat."

Acest articol de lege

este de restrictivă interpretare (întrucât prevede o sancțiune) și impune

cerința ca persoana vizată de cererea de restrângere a liberei circulații, prin

prezența și activitatea sa pe teritoriul altui stat, să aducă atingere gravă

intereselor României sau relațiilor bilaterale ale țării noastre cu acel stat.

Or, nu se poate

susține teza că intimata-pârâtă, doar ea însăși, ar fi o persoană aptă să aducă

o atingere de așa natură încât să pună în pericol grav interesele României sau

relațiile bilaterale cu Italia.

S-a mai reținut că nu

s-a administrat nicio dovadă din care să rezulte că intimata-pârâtă ar fi fost

expulzată din Italia la data de 21 august 2010, iar copia de pe dispoziția

emisă de Chestorul Provinciei Pescara și de pe talonul de returnare din data de

26 octombrie 2010 nu sunt certificate conform cu originalul.

Nici prin prisma

luării în considerare a dispozițiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE,

invocate de către apelanta-reclamantă, nu se poate ajunge la o altă concluzie.

Potrivit acestora, restricționarea libertății de circulație a cetățenilor UE

poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică.

În speță

comportamentul pârâtei nu poate fi socotit că ar periclita ordinea publică

(totalitatea normelor juridice care stau la baza funcționării unui stat de

drept), siguranța publică (adică acel climat de încredere și securitate necesar

desfășurării unor relații de conviețuire socială normale între un număr mare de

persoane și pe un teritoriu suficient de extins) ori sănătatea publică (privită

ca stare de sănătate a unei întregi colectivități de persoane care ocupă un

spațiu întins). O astfel de stare de lucruri nu are aptitudinea, prin ea

însăși, de a constitui o primejdie atât de însemnată încât să afecteze ordinea

și siguranța publică dintr-un stat.

De altfel, art. 27

alin. (3) din respectiva Directivă arată clar că "conduita persoanei în

cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății." În speță, nu există

elementele necesare pentru a decela care ar fi acel interes fundamental al

societății care ar fi grav amenințat prin prezența și activitatea

intimatei-pârâte în Italia.

Cât privește

sănătatea publică, art. 29 alin. (1) din Directivă prevede că "singurele

boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile

cu potențial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele

relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli

infecțioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor

dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru

gazdă." Or, în cauză, nu s-a dovedit nici acest aspect.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs fără a încadra criticile potrivit

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Din analiza

criticilor rezultă că pot fi încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, reclamanta

susține că instanța nu a aplicat corect art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005,

art. 27 și 28 din Directiva nr. 2004/38/CE care prevăd restricționarea

libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor

de familie pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică, iar, în speță s-a făcut dovada că pârâta se face vinovată de violarea

acestor valori ocrotite. Activitatea ilegală desfășurată de pârâtă, faptul că pârâta

nu a respectat ordinea juridică internă a statului italian sunt de natură a

aduce grave prejudicii morale și sociale cetățenilor europeni.

Instanța ar fi

trebuit ca în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 1.347/2007 pentru aprobarea

Planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca

urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor

reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu să admită acțiunea

reclamantei.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Într-adevăr limitarea

circulației cetățenilor români nu este una absolută, ea trebuind să se

desfășoare cu respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite

art. 25 alin. (1), teza 1 din Constituție.

Or, Legea nr.

248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate

nu stabilește că prin simpla returnare dintr-un stat a unui cetățean român

trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera

circulație.

Dacă legiuitorul ar

fi dorit ca simpla limitare a măsurii returnării să angajeze în mod direct

restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație, ar fi stipulat că o

asemenea restrângere operează de drept.

În legislația

primară, art. 18.1 Tratatul Comunității Europene prevede că orice cetățean al

Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor

membre, sub rezerva limitărilor și cerințelor prevăzute de tratat și de

dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația

secundară, Directiva nr. 38/2004 a Protocolului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii

Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de

modificare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor nr.

64/221/CEE, nr. 68/360/CEE, nr. 72/194/CEE, nr. 73/148/CEE, nr. 75/34/CEE, nr.

75/35/CEE, nr. 90/364/CEE, nr. 90/365/CEE și nr. 93/96/CEE publicată în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește

prin art. 27 că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă

circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică.

Prin O.U.G. nr.

102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României, a cetățenilor

statelor membre ale Uniunii Europene și a Spațiului Economic European aprobată

prin Legea nr. 260/2005 și care a intrat în vigoare la data aderării României

la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva nr. 38/2004/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004.

Drept urmare normele

din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport de normele

de drept comun.

Întrucât reclamanta

nu a probat în condițiile art. 1169 C. civ. incidența vreuneia din cauzele de

limitare prezentate în Directivă instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor

normei comunitare, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Față de cele expuse,

recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date împotriva Deciziei nr. 110 din 7 iulie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat

de GGC - NN