ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4245/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 200 din 24 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, inculpatul O.G.I. a fost condamnat, în baza art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b

1

) și alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., la pedeapsa de 15 ani închisoare.

S-a dispus ca pe termen de 6 ani, inculpatul să fie lipsit de drepturile menționate în art. 64 lit. a) alin. (2), lit. b) și lit. d) C. pen.

În baza art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen., același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.

Pe termen de 6 ani s-a dispus ca inculpatul să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) alin. (2), (3) și lit. d) C. pen. ca pedeapsă complementară.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 lit. a) alin. (2) lit. b) și lit. d) C. pen.

S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.

A fost obligat inculpatul la 500 milioane lei vechi cu titlu de daune morale către partea vătămată O.R.O. sau 50.000 RON.

A fost obligat inculpatul și la 400 RON cheltuieli judiciare către stat și la 100 RON onorariu avocat oficiu.

În motivarea sentinței, instanța de fond a reținut următoarele:

După o perioadă de concubinaj începută în decembrie 2000 cu N. care avea o fetiță, R.O.,  fără paternitate stabilită, inculpatul O.G.I. a fost încarcerat și de la data de 27 octombrie 2002 a executat în cadrul Penitenciarului Focșani pedeapsa de 4 ani închisoare la care a fost condamnat de Judecătoria Râmnicu Sărat prin Sentința penală nr. 898 din 07 decembrie 2002, pedeapsă ce constituie primul termen al recidivei postexecutorii, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen.

După liberarea condiționată dispusă la 27 aprilie 2005, inculpatul s-a căsătorit cu N. la data de 28 mai 2005, iar la data de 17 ianuarie 2007 recunoaște paternitatea minorei R.O. care a devenit astfel, fiica sa legitimă.

În perioada 2005 - 2007, soții O. au fost plecați la muncă în Spania, timp în care minora a rămas în grija bunicii materne.

În luna ianuarie 2007 inculpatul a revenit în țară, iar în Spania a rămas soția sa. Inculpatul și-a stabilit domiciliul în locuința părinților săi și a luat-o pe R.O. cu el în casă, motivând că se ocupă personal de creșterea acesteia. În toată această perioadă, folosind un limbaj verbal amenințător, dar și lovirea cu palma și piciorul, inculpatul a obligat-o pe minoră, și de două ori pe zi, așa după cum aceasta precizează și nu sunt elemente de fapt care să o contrazică, să întrețină cu el raporturi sexuale normale, dar și orale și anale.

Pierderea virginității este urmarea raporturilor sexuale normale pe care inculpatul le-a practicat în perioada 2007- 2009 cu fiica sa și nici o probă nu combate această constatare certă și nici nu permite a reține că pierderea virginității părții vătămate minore este efectul relației sexuale normale a acesteia cu un alt bărbat așa cum a susținut inculpatul.

Printr-o analiză logico-juridică se impune și constatarea că activitatea infracțională a inculpatului, constând în obligarea minorei să întrețină relații sexuale normale și anormale cu el dovedită cu probele directe rezultate din declarațiile martorilor Ș.V. și S.A., comisă în luna martie 2009, este urmarea unor nenumărate acte asemănătoare săvârșite în perioada 2006 - 2009, așa cum a declarat partea vătămată.

Fapta inculpatului O.G.I. de a o supune pe fiica sa minoră în vârstă de 9 ani - vârstă la care nu se poate susține că aceasta ar fi avut măcar reprezentări vagi în legătură cu ceea ce semnifică biologic și moral un act sexual, pentru a fi putut să ia o hotărâre în deplină cunoștință de cauză -, unor acte sexuale normale și anormale, în mod repetat după lovirea acesteia cu palma și piciorul, după amenințarea verbală și izolarea la domiciliu în anumite perioade de timp, pe măsura trecerii timpului, minora realizând monstruozitatea sexuală la care era supusă, a fost încadrată în drept în dispozițiile de art. 203 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 197 alin. (2) lit. b

1

) și alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În cauză s-au reținut incidența și efectul dispozițiilor art. 33 lit. b) C. pen., referitoare la concursul ideal de infracțiuni.

La individualizarea pedepselor, instanța de fond a avut în vedere, în principal, pericolul social deosebit al inculpatului, persoană condamnată pentru infracțiuni de violență, dar și împotriva patrimoniului, având calitatea de recidivist, dar și de inculpat trimis în judecată pentru infracțiunea de proxenetism în Dosarul nr. 1221/287/2009 al Judecătoriei Râmnicu Sărat, total refractară pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, a cărei activitate de recunoaștere a paternității poate constitui un element forte de premeditare a activității de molestare a unei fetițe pe care a supus-o monstruos tuturor practicilor perverse și sexuale. În același timp, instanța de fond a apreciat pericolul social al infracțiunilor comise, prin prisma condițiilor de agravare prevăzute de art. 33 lit. b) și de art. 41 alin. (2) C. pen., dar și prin limitele pedepselor prevăzute de lege, care califică aceste fapte penale drept infracțiuni grave.

În contextul elementelor de fapt și personale ale inculpatului mai sus expuse, judecătorul fondului a apreciat că o pedeapsă de 3 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de incest și o pedeapsă de 15 ani închisoare, stabilită pentru infracțiunea de viol comisă asupra fiicei sale ce nu a împlinit vârsta de 15 ani, sunt pedepse de natură să răspundă pericolului social real al inculpatului și al fiecăreia dintre infracțiunile comise de acesta. Alături de pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare, ca pedeapsă principală, ce s-a dispus a fi executată de către inculpat, instanța de fond a dispus ca pe termenul de 6 ani, acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) alin. (2), lit. b) și lit. d) C. pen.

În ce privește latura civilă a cauzei, în baza art. 14 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500 milioane lei vechi către partea vătămată care s-a constituit parte civilă prin intermediul mamei sale pentru prejudiciul moral suferit.

A reținut judecătorul fondului că prin faptele comise asupra părții vătămate, aceasta a suferit un prejudiciu moral deosebit. Consecințele vătămătoare ale faptelor reținute în sarcina inculpatului, dar mai cu seamă implicațiile acestora pe toate planurile vieții sociale ale părții vătămate sporește prețul suferințelor fizice și psihice suportate de minoră.

Importanța prejudiciului moral suferit de partea vătămată rezultă din importanța valorilor lezate prin faptele inculpatului - integritatea fizică și dreptul la intimitatea sexuală a minorei, care a fost molestată sexual de la o vârstă ce nu-i permitea să realizeze gravitatea activităților sexuale la care a fost supusă - fiind sporită până la valoarea indemnizației sus-menționate și de durata menținerii consecințelor vătămătoare, durată care a fost, dar mai ales, care devine una permanentă.

Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul O.G.I. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că în mod greșit prima instanță a dispus condamnarea sa, fără a administra în totalitate probele utile și concludente din care să rezulte fără dubiu vinovăția sa și, în plus, a realizat o greșită apreciere și interpretare a probelor deja administrate, care conțin serioase inadvertențe și contradicții.

În apărare, în calea de atac a apelului inculpatul a solicitat completarea probatoriului cu efectuarea unei expertize medico-legale asupra părții vătămate, precum și audierea unui martor pe situația de fapt, respectiv a numitului M.I.G., aflat în stare de deținere și reaudierea martorei F.R. ce fusese deja audiată la urmărirea penală și la instanța de fond.

Instanța de apel a încuviințat ca fiind utilă și concludentă soluționării cauzei proba testimonială conform art. 378 alin. (1) C. proc. pen. și a procedat la administrarea acesteia, fiind audiat și, respectiv, reaudiați martorii solicitați de inculpat, respingând proba cu expertiză medico-legală, ca fiind inutilă cauzei, deoarece această probă a fost deja administrată în cursul urmăririi penale, iar împrejurările în privința cărora apelantul a solicitat completarea probei au fost deja lămurite și nu sunt contradicții ce ar impune refacerea acesteia.

Apelantul a susținut că nu se face vinovat de comiterea faptelor deduse judecății, acestea fiind, exclusiv, rodul unor răzbunări familiale îndreptate împotriva sa, și că nu a întreținut cu minora nici un act sexual, dimpotrivă a contribuit în mod eficient la creșterea și îngrijirea acesteia.

În consecință, inculpatul a cerut admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și, în principal, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., fapta nefiind săvârșită de el, iar în subsidiar, reindividualizarea pedepselor ce i-au fost aplicate de instanța de fond prin reducerea cuantumului acestora.

Prin Decizia penală nr. 50 din 4 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2544/114/2009, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, a constatat că acesta este arestat în altă cauză și a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, în esență, că soluția de condamnare a inculpatului dispusă de instanța de fond pentru infracțiunile deduse judecății este legală și corespunde situației de fapt rezultată din interpretarea probelor, critica inculpatului privitoare la greșita sa condamnare fiind apreciată ca nefondată.

Și cea de-a doua critică, ce vizează greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului a fost apreciată de instanța de apel ca nefondată, cu motivarea că prima instanță a dovedit suficientă clemență prin stabilirea unor pedepse cu închisoarea, situate la limita minimă specială prevăzută de lege, în contextul în care inculpatul a comis infracțiunile deduse judecății sub forma pluralității infracționale reprezentată de recidiva postexecutorie, care în mod judicios a fost reținută la încadrarea juridică a faptelor.

În opinia instanței de apel o reducere a pedepselor nu se impune, date fiind pericolul concret al faptelor comise, caracterul continuat al activității infracționale, intervalul de timp în care s-au derulat actele materiale ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor deduse judecății, vârsta victimei și impactul psihologic al faptelor asupra acesteia, astfel cum acesta a fost evidențiat în raportul psihologic depus la dosar, dar și persoana inculpatului care este recidivist și, pe întreg parcursul procesului penal a adoptat o poziție procesuală nesinceră, inclusiv de negare a filiației stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pe care la momentul pronunțării nu a contestat-o.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul O.G.I., care a solicitat casarea hotărârii, invocând ca și temei de casare, în principal, prevederile art. 385

9

pct. 10 și 18 C. proc. pen. și, în subsidiar, pe cele ale art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

În susținerea cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., inculpatul a arătat că, în mod constant a cerut efectuarea unei expertize medico-legale care să stabilească vechimea deflorării victimei, probă care în opinia sa, dacă ar fi fost încuviințată de către instanță, ar fi demonstrat, cu certitudine nevinovăția sa. A mai arătat recurentul că instanța de fond și cea de apel au avut în vedere la soluționarea cauzei un raport psihologic întocmit de un psiholog al Direcției pentru Protecția Copilului, instituție care având ca principal scop protejarea intereselor minorilor, nu poate fi decât părtinitoare în privința minorilor - victime ale infracțiunilor. În concluzie, referitor la acest prim caz de casare, inculpatul a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel în vederea efectuării expertizei medico-legale solicitate și a refacerii raportului psihologic de către un psiholog autorizat.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., inculpatul a susținut incidența în cauză a acestuia și, în consecință, a cerut achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., cu motivarea că dacă instanțele inferioare luau în considerare declarațiile martorilor propuși de el în apărare, scrisoarea soției sale, ajungeau la concluzia că minora a fost deflorată de către o altă persoană în perioada cât el a fost plecat în Spania și că inculpatul este victima unei înscenări din partea soacrei sale, numita F.D.

În susținerea cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., invocat în subsidiar, inculpatul a cerut reducerea pedepsei de 15 ani închisoare, pedeapsă apreciată ca fiind mult prea mare pentru o faptă a cărei săvârșire a negat-o în mod constant.

Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate de inculpat care în drept se circumscriu cazurilor de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10, 18 și 14 C. proc. pen. și care au constituit și critici aduse hotărârii instanței de fond cu ocazia judecării apelului declarat în cauză, cât și din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Cu privire la primul motiv de recurs invocat de inculpat (art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.), în sensul că instanța de apel nu a dispus efectuarea unei expertize medico-legale care să stabilească vechimea deflorării victimei, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs sus-menționat, cunoscut în jurisprudență și în doctrină sub denumirea de „omisiune esențială” se referă la cereri de probațiune esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și presupune fie ignorarea unei atare cereri, fie respingerea ei fără o motivare a cauzei respingerii.

Într-o asemenea situație se cere ca omisiunea instanței să fie de natură să influențeze soluția procesului în sensul că, în loc de condamnare, prin evaluarea cererii ignorate, să se fi putut ajunge la achitare sau la încetarea procesului penal, la aplicarea altei pedepse; în orice caz, soluția posibilă trebuie să fie esențial diferită față de cea atacată în recurs.

În speța dedusă judecății, condițiile impuse de acest caz de casare nu sunt îndeplinite.

La data de 14 aprilie 2010, inculpatul prin apărător, a solicitat instanței de apel completarea probatoriilor în sensul audierii a doi martori pe situația de fapt și efectuarea unei noi expertize medico-legale care să stabilească vechimea deflorării minorei.

Instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 378 alin. (1) C. proc. pen., a încuviințat ca fiind utilă și concludentă soluționării cauzei proba testimonială și a procedat la administrarea acesteia, fiind audiați martorii F.R. și M.I. și a respins proba cu expertiză medico-legală, ca nefiind utilă cauzei, deoarece această probă a fost deja administrată în cursul urmăririi penale, iar împrejurările asupra cărora apelantul a solicitat completarea probei au fost deja lămurite și nu sunt contradicții ce impun refacerea acesteia.

Rezultă, așadar, că instanța de apel nu a ignorat o cerere esențială pentru inculpat, ci așa cum reiese din cele mai sus arătate, dimpotrivă, a analizat-o și justificat a respins-o.

Evaluarea psihologică a minorei de către psihologul din cadrul Centrului de Consiliere și Sprijin pentru părinți și copii, la cererea procurorului de caz, nu are semnificația unei probe de natură să influențeze soluția procesului. Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, raportul de evaluare psihologică a fost avut în vedere de instanța de apel, exclusiv, în ceea ce privește menținerea pedepsei aplicată inculpatului de către instanța de fond și nu la stabilirea vinovăției acestuia.

În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs care se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte reține că nu este incident în cauză acest caz de casare care presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată.

Prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă rezultă contrariul.

Eroarea gravă de fapt presupune, așadar, reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Este adevărat că recurentul-inculpat, încă din cursul urmăririi penale, a susținut că nu este vinovat și că nu a săvârșit infracțiunile pentru care a fost cercetat și trimis în judecată.

Probele administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, analizate în mod judicios de către instanțele de fond și apel, dovedesc însă, fără dubiu, vinovăția recurentului-inculpat și infirmă apărările formulate de acesta. Relevante în acest sens sunt concluziile raportului de constatare medico-legală din 21 aprilie 2009 întocmit de Serviciul Județean de Medicină Legală Buzău în cursul urmăririi penale, din care rezultă că minora O.R.O. a prezentat deflorare veche, mai veche de 10 - 14 zile, a cărei dată de producere nu mai poate fi precizată; declarațiile martorilor S.A., Ș.V., F.D. care au relatat atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești în primă instanță, că au perceput în mod direct împrejurări lipsite de echivoc din care și-au dat seama că inculpatul întreținea relații sexuale cu fiica sa minoră, aceasta din urmă afirmând că a fost supusă unor acte de amenințare fizică și unor presiuni psihice din partea inculpatului, sub imperiul cărora a fost determinată să întrețină relații sexuale cu tatăl său, declarațiile părții vătămate și, nu în ultimul rând concluziile raportului de constatare tehnico-științifică nr. 222767 din 29 aprilie 2009 întocmit de I.P.J. Buzău - Serviciul Criminalistic Buzău -, potrivit cărora pentru răspunsurile inculpatului la întrebările relevante ale cauzei au fost evidențiate reacții specifice comportamentului simulat.

Astfel, martora Ș.V. a declarat că aflându-se în domiciliul recurentului-inculpat unde a înnoptat, a văzut-o pe intimata parte vătămată minoră dormind în același pat cu recurentul-inculpat, partea vătămată fiind dezbrăcată, și că ulterior aceasta i-a spus că inculpatul prin exercitarea unor abuzuri fizice și psihice a determinat-o să întrețină raporturi sexuale cu el și a amenințat-o să nu dezvăluie acest lucru altor persoane. A mai susținut martora, că în mod repetat a observat un comportament nefiresc al recurentului-inculpat față de fiica sa, manifestat prin îmbrățișări, sărutări și aproprieri fizice, care nu puteau fi calificate ca fiind firești în cadrul unor relații de familie normale.

În sensul celor declarate de martora Ș.V. sunt susținerile martorului S.A. care, cu ocazia audierii a arătat că aflându-se în locuința recurentului-inculpat, a observat că acesta dormea în același pat cu fiica sa - intimata parte vătămată - ambii îmbrăcați doar în lenjerie intimă, lipiți unul de celălalt și că l-a auzit în repetate rânduri pe inculpat afirmând că nu permite părții vătămate să se întâlnească cu alți băieți deoarece partea vătămată îi aparține numai lui și nu o dă la nimeni. În cursul urmăririi penale, martorul a confirmat și relațiile nefirești de apropiere fizică manifestate de recurent față de fiica sa.

Declarațiile martorilor F.R. și M.I.G. propuși în apărare de către recurent, în mod temeinic și judicios argumentat au fost înlăturate ca nesincere de către instanța de apel.

Astfel, în ce-o privește pe martora F.R., instanța de apel a reținut că în declarațiile date în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești la instanța de fond, aceasta a susținut că nu cunoaște aspecte relevante în legătură cu procesul, ci numai pe cele percepute din relatările fiicei sale minore, prietenă și de aceeași vârstă cu intimata parte vătămată, pentru ca ulterior, cu prilejul reaudierii de instanța de apel, să încerce să ofere o conotație specială aspectelor declarate inițial, în sensul că și-ar fi dat seama că toate susținerile părții vătămate sunt de fapt înscenări. Aceste afirmații ale martorei au fost apreciate de către instanța de apel ca nefiind credibile în contextul în care pe de o parte, așa cum chiar martora a recunoscut, a omis unele aspecte esențiale cu bună știință, iar pe de altă parte, declarațiile date inițial nu confirmă lipsa de vinovăție a recurentului-inculpat, ci doar necunoașterea de către martoră a unor aspecte pe care să le fi perceput în mod direct.

Nici depoziția martorului M.I.G., în opinia instanței de apel, nu a constituit un mijloc de probă convingător în sensul lipsei de vinovăție a recurentului-inculpat, elementele unei pretinse înscenări a faptelor astfel cum martorul le-a perceput, neputând fi calificate ca fiind reale.

Nici existența scrisorii ce se pretinde a fi fost expediată inculpatului de către numita O.N., soția acestuia și mama intimatei părți vătămate minore, invocată de inculpat în motivele de recurs în susținerea faptului că infracțiunile pentru care a fost condamnat sunt de fapt rezultatul unei înscenări din partea soacrei sale, nu a fost apreciată de instanță ca o dovadă a inexistenței faptelor reținute în sarcina inculpatului, motivat de împrejurarea că nu există nici o dovadă că înscrisul respectiv a fost semnat personal de mama părții vătămate și, în plus, cele afirmate în scrisoare vin în totală contradicție cu depoziția martorei dată în fața primei instanțe.

Cu ocazia audierii, martora O.N. a arătat că pe timpul plecării sale din țară, fiica sa minoră a întreținut relații sexuale cu recurentul-inculpat, lucru pe care l-a aflat de la partea vătămată. A mai arătat martora că aceste relații s-au consumat pe o perioadă de circa 2 ani, perioadă în care inculpatul, prin comportamentul său abuziv a împiedicat-o pe minoră să dezvăluie adevărul mamei sale.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel în urma analizării judicioase a probatoriului administrat în cauză, în mod corect a menținut soluția de condamnare a recurentului inculpat dispusă de instanța de fond, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., instanța de recurs constată că s-a făcut o justă individualizare a pedepselor aplicate recurentului inculpat, atât în ceea ce privește cuantumul acestora, cât și modalitatea de executare.

Gradul ridicat de pericol social concret al infracțiunilor reținute în sarcina recurentului, dedus din consecințele produse asupra minorei, vârsta acesteia, gradul de rudenie dintre părți (intimata parte vătămată fiind fiica inculpatului), perioada de timp de aproximativ 2 ani în care inculpatul în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, prin violență și amenințări a supus-o pe minora în vârstă de 9 ani la acte sexuale normale și anormale, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, impun menținerea cuantumului pedepsei rezultante de 15 ani închisoare stabilită de instanța de fond și menținută de curtea de apel.

Nu lipsită de relevanță este împrejurarea că recurentul-inculpat nu a recunoscut comiterea faptelor și este recidivist, anterior fiind condamnat la mai multe pedepse cu închisoarea, ultima fiind cea de 4 ani aplicată prin Sentința penală nr. 898 din 7 decembrie 2002 a Judecătoriei Râmnicu Sărat din a cărei executare a fost liberat condiționat, rămânându-i neexecutat un rest de 547 zile, iar prin Rechizitoriul nr. 519/P din 2 iunie 2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de proxenetism, ceea ce denotă perseverență din partea inculpatului în comiterea de fapte antisociale.

În consecință, reținând că și sub acest din urmă aspect, respectiv cel al individualizării pedepsei, decizia este legală și temeinică și neconstatându-se din oficiu alte motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii pronunțate în cauză, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul O.G.I. se va respinge ca nefondat.

Se va constata că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 500 RON, din care suma de 200 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.G.I. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 4 iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Constată că recurentul inculpat O.G.I. este arestat în altă cauză.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - NN