ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6179/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6179/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile

art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

La data de 07 noiembrie 2003, reclamanții M.S.,

M.T.N., M.S.E., L.M., P.A., D.M., S.T., G.E., C.M., C.I.A.M. și R.I.A., în contradictoriu

cu pârâții Consiliul Local al municipiului Craiova, prin Primar, și Primarul municipiului

Craiova, au formulat contestație împotriva dispoziției din 01 octombrie 2003, emisă

de Primarul municipiului Craiova, în baza Legii nr. 10/2001.

În cauză, s-au formulat

cereri de intervenție accesorie în sprijinul pârâților, ce au fost încuviințate

în principiu de către instanță în temeiul art. 52 alin. (1) C. proc. civ., de către

intervenienții SC U. SRL, titulară a contractului de asociere din 2001 încheiat

cu R.A.A.D.P.F.L. Craiova, prin care a adus ca aport o parte din imobilul în litigiu;

SC C.C. SRL, titulară a contractului de asociere din 2003, încheiat cu R.A.A.D.P.F.L.

Craiova; D.E., titularul contractului de vânzare-cumpărare din 16 august 2000, încheiat

cu Consiliul Județean Dolj - Sector Servicii Publice, în baza Legii nr. 112/2005;

H.C., titularul contractului de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1998; F.L. și F.F.,

titularii contractului de vânzare-cumpărare din 17 decembrie 1997; D.V., titulara

contractului de vânzare-cumpărare din 02 martie 1998; N.F., titularul contractului

de vânzare-cumpărare din 26 februarie 1998.

Prin sentința civilă

nr. 294 din 31 martie 2006, pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 7597/2003,

s-a admis în parte contestația formulată de reclamanții-contestatori.

A fost anulată dispoziția

din 01 octombrie 2003, emisă de Primarul municipiului Craiova și s-a dispus restituirea

în natură către reclamanți a următoarelor spații din imobilul situat în Craiova,

str. M.K., nr. 8: parterul imobilului deținut de intervenienta SC U. SRL și intervenienta

SC C.C. SRL, următoarele apartamente ce fac obiectul contractelor de închiriere

cu C.C. – suprafața utilă de 84,25 m.p., cu T.S. – suprafața utilă de 49,32 m.p.,

cu C.C.O. – suprafața utilă de 62,47 m.p., precum și a cotei indivize aferente spațiilor

ce se restituie în natură din subsolul clădirii și din terenul aferent în suprafață

de 663,38 m.p.

S-a stabilit dreptul reclamanților

la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru apartamentele ce au făcut obiectul

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ce nu se

restituie în natură, precum și pentru cotele indivize aferente acestora din subsolul

clădirii și din teren.

Au fost respinse cererile

de intervenție accesorie formulate în sprijinul pârâților de către intervenienta

SC U. SRL și intervenienta SC C.C. SRL Craiova.

S-au admis cererile de

intervenție accesorie formulate în sprijinul pârâților de către intervenienții D.E.,

H.C., F.L., F.F., D.V. și N.F.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a reținut următoarele:

Prin dispoziția din 01

octombrie 2003 emisă de Primarul municipiului Craiova, în baza Legii nr. 10/2001,

s-a respins cererea formulată de reclamanți privind restituirea în natură a imobilului

situat în Craiova, str. M.K., nr. 8, cu motivarea că petenții nu au făcut dovada

calității de persoane îndreptățite a solicita măsuri reparatorii, în sensul prevederilor

art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) și Legea nr. 10/2001, respectiv nu au făcut dovada

dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitori ai lui D.B.S.

Dreptul de proprietate

al autorului D.B.S. asupra imobilului din Craiova, str. M.K., nr. 8, a fost dovedit

în cauză prin cererea din 12 februarie 1942 privind eliberarea unei autorizații

pentru adăugarea unui etaj și schimbarea fațadei imobilului; autorizația din 28

martie 1942 eliberată de Primăria municipiului Craiova, referatul din 13 martie

1942 întocmit pentru eliberarea acestei autorizații, buletinul clădirii privind

imobilul din Craiova, str. M.K., nr. 14 (actual nr. 8), declarații privind imobilul

naționalizat, certificatul din 1996 eliberat de Arhivele Statului Dolj, care atestă

preluarea imobilului din Craiova str. M.K., nr. 14, de la autorul D.B.S. în baza

Decretului nr. 92/1950, schița fațadei imobilului din 1942 și alte înscrisuri care

atestă preluarea imobilului de la același autor, în baza aceluiași decret de naționalizare.

Imobilul în litigiu, ce

a aparținut astfel autorului reclamanților, a fost identificat și individualizat

prin expertiza topometrică efectuată în cauză de expertul P.M.

Drepturile reclamanților

asupra imobilului în litigiu au fost recunoscute și în cadrul procedurii speciale

reglementată de Legea nr. 112/1995, dat fiind că prin hotărârea Comisiei Județene

Dolj de Aplicare a Legii nr. 112/1995 s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamanților

pentru acest imobil. Hotărârea nu a fost pusă în aplicare efectiv, respectiv nu

s-au plătit despăgubirile stabilite în baza Legii nr. 112/1995.

Autorul reclamanților

a avut mai multe proprietăți imobiliare supuse naționalizării, situate în Craiova,

București și Ocnele Mari, fără ca anexa la Decretul nr. 92/1950 să conțină o individualizare

riguroasă a acestora și fără să se menționeze care reprezintă apartamente și care,

imobile complete. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că D.B.S. a fost proprietarul

întregului imobil preluat abuziv, situat în Craiova, str. M.K., nr. 14, actual

nr. 8, județul Dolj.

Dovada drepturilor succesorale

față de autorul D.B.S. a fost, de asemenea, făcută prin actele depuse la dosar.

Sub acest aspect, instanța

de fond a analizat în detaliu actele depuse de părți în raport de care a reținut

calitatea de persoane îndreptățite la restituire în favoarea reclamanților, în calitate

se succesori ai fostului proprietar deposedat abuziv. Referitor la cele două contracte

de cesiune de drepturi succesorale s-a arătat că au fost luate în considerare de

deținătorul imobilului în faza administrativă de soluționare a notificării, iar

valabilitatea lor nu se impune a fi analizată în cadrul contestației împotriva dispoziției

primarului.

În ceea ce privește modalitatea

de preluare a imobilului, ca fiind abuzivă, instanța a constatat că acesta a fost

preluat de către stat fără titlu valabil și că se încadrează în dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată

și completată prin Legea nr. 247/2005, ale cărei norme sunt incidente în speță la

data soluționării cauzei, conform regulii „tempus regit actum”. Imobilul din Craiova,

str. M.K., nr. 14, a fost naționalizat greșit în baza Decretului nr. 92/1950, față

de faptul că acesta a avut destinația de locuință, așa cum a rezultat din declarațiile

tipizate întocmite cu ocazia naționalizării.

În ceea ce privește forma

măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților s-au constatat următoarele:

Imobilul situat actualmente

în Craiova, str. M.K., nr. 8, a fost individualizat prin expertiza efectuată de

expert P.M., fiind compus din teren în suprafață de 663,38 m.p. și o construcție

în formă de „U”, compusă din subsol, parter cu două corpuri de clădire separate

de un gang și două etaje.

În aceeași expertiză precum

și în expertiza în specialitatea construcții efectuată de expert I.I. s-a stabilit

că parterul clădirii este ocupat de SC C.C. SRL (partea de vest), iar etajele sunt

în prezent deținute de 11 familii, dintre care trei în baza unor contracte de închiriere

încheiate cu R.A.A.D.P.F.L. Craiova și opt familii în baza unor contracte de vânzare-cumpărare.

Instanța a constatat că

spațiile ce fac obiectul contractelor de închiriere între persoanele fizice și R.A.A.D.P.F.L.

Craiova, precum și spațiile ce fac obiectul contractelor de asociere între societățile

comerciale interveniente în cauza de față și R.A.A.D.P.F.L. Craiova sunt susceptibile

de restituire în natură, potrivit art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din

Legea nr. 10/2001.

Atât intervenientele,

cât și chiriașii persoane fizice sunt detentori precari ai spațiilor respective,

astfel încât, cu privire la aceste spații operează principiul general al restituirii

în natură, ca măsură reparatorie principală, reglementată de Legea nr. 10/2001.

Măsura reparatorie a restituirii

în natură vizează, pe lângă aceste spații, și cota indiviză aferentă acestora din

subsolul clădirii (care nu are o destinație și o utilitate de sine-stătătoare, fiind

așadar un spațiu aflat în coproprietate forțată), precum și cota indiviză aferentă

din terenul în suprafață de 663,38 m.p. În privința terenului, instanța a avut în

vedere atât configurația acestuia, evidențiată prin raportul de expertiză topometrică,

ce îl face obiect al coproprietății forțate aferente spațiilor de la parter și etaj,

precum și vocația legală virtuală a dobânditorilor apartamentelor în baza Legii

nr. 112/1995 de a dobândi și cotele indivize aferente suprafețelor locative din

terenul aferent întregii clădiri. În acest sens, s-a reținut că intervenienții au

dobândit un drept de folosință asupra unei cote indivize din terenul aferent, prin

contractele de vânzare-cumpărare, drept ce face parte din conținutul juridic al

unui drept de superficie, față de această împrejurare impunându-se ca suprafețele

indivize aferente spațiilor ce nu se restituie în natură să rămână în patrimoniul

unității administrativ-teritoriale.

Faptul că nu este posibilă

o disociere între soarta juridică a construcției și soarta juridică a terenului

aferent, în privința măsurii reparatorii acordate, s-a apreciat că rezultă chiar

din reglementarea Legii nr. 10/2001, art. 19, care statuează că „în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (…), persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de

piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită conform

standardelor internaționale de evaluare”.

Așadar, în reglementarea

legală citată, persoana îndreptățită primește măsuri reparatorii prin echivalent

pentru teren, chiar dacă acesta nu a fost vândut odată cu construcția, în baza Legii

nr. 112/1995, ci doar transmis în folosință.

Instanța a mai constatat

că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele

înstrăinate în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995 cu Consiliul Județean Dolj - Sector Servicii Publice, fiind incidente

cu privire la acestea dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamanții M.S., M.T., M.S.E., L.M., P.A., D.M., S.T., C.M., R.I.A.

și C.I., pârâtul Consiliul Local Craiova, intervenienții SC U. SRL, SC C.C. SRL

și D.E.

Prin decizia civilă

nr. 228 din 01 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de reclamanți.

A schimbat în parte sentința,

în sensul că a restituit apelanților-reclamanți în natură, în indiviziune, suprafața

de 428,90 m.p. situată în Craiova, str. M.K., nr. 8. Pentru diferența de 225,62

m.p. teren, apelanții-reclamanți au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

S-a stabilit dreptul apelanților-reclamanți

la măsuri reparatorii în echivalent pentru 53,26 m.p. din subsolul imobilului. S-a

restituit în natură restul suprafeței subsolului.

S-a constatat îndreptățirea

apelanților-reclamanți la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 524

m.p. teren, aferentă construcțiilor proprietatea SC M.C. SRL.

S-au menținut restul dispozițiilor

sentinței civile apelate.

S-au respins apelurile

formulate de pârâtul Consiliul Local Craiova, prin Primar, intervenienții SC U.

SRL, SC C.C. SRL și D.E., împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de apel a reținut că apelul declarat de reclamanți este întemeiat

pentru considerentele următoare:

Observându-se sentința

apelată se constată că la fond nu a fost stabilită cu exactitate întinderea suprafeței

de teren care se restituie în natură reclamanților și, respectiv întinderea suprafeței

de teren pentru care acestora li se cuvin măsuri reparatorii în echivalent.

Sub acest aspect, în calea

de atac a apelului expertul care a întocmit lucrarea la fond a făcut noi măsurători

și determinări și a concluzionat că suprafața de teren de sub construcții și cea

care constituie curtea interioară măsoară 654,52 m.p. (mai puțin cu circa 8 m față

de întinderea suprafeței de 663,38 m.p. învederată la fond).

Din înscrisurile depuse

la dosar în apel rezultă că suprafața totală de teren atribuită în folosință apartamentelor

vândute către numiții M.F., H.C., D.E., M.P. și M.A., N.F. și N.I., L.P. și L.V.,

D.G. și D.V., F.F.G. și F.L. este de 225,62 m.p. Pentru această suprafață de teren,

apelanților-reclamanți li se cuvin măsuri reparatorii în echivalent. Restul suprafeței

aferentă construcțiilor și curte interioară, până la 654,52 m.p., respectiv 428,90

m.p. reprezintă întinderea suprafeței de teren care se restituie în natură apelanților-reclamanți.

Individualizarea fizică

a suprafeței de teren care se restituie în natură nu este însă posibilă. Din totalul

de 654,52 m.p. teren, 501,16 m.p. este aferentă construcțiilor, iar diferența de

153,36 m.p. teren este curte interioară afectată de diverse utilități și necesară

pentru buna utilizare a construcțiilor de către toți coproprietarii apartamentelor

și pentru accesul la calea publică. Astfel fiind, suprafața de teren care se restituie

în natură nu poate fi individualizată fizic, aceasta urmând a fi stăpânită în indiviziune.

Cât privește terenul aferent

apartamentelor din imobil care au fost înstrăinate, în suprafață totală de 225,62

m.p., acesta este în proprietatea privată a municipiului Craiova. Proprietarilor

apartamentelor le-a fost recunoscut un drept de folosință, astfel cum rezultă din

contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar. Restituirea în natură a acestei

suprafețe nu este posibilă întrucât, pe de o parte, titularii dreptului de folosință

au dreptul de a obține vânzarea-cumpărarea acestor suprafețe de teren; pe de altă

parte, această suprafață nu constituie teren liber în sensul Legii nr. 10/2001,

deoarece este afectată utilizării apartamentelor care au fost înstrăinate în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Un alt argument al restituirii

în echivalent a suprafeței de 225,62 m.p. teren către apelanții-reclamanți este

acela al evitării nașterii de noi litigii între apelanții-reclamanți și titularii

dreptului de folosință, apelanții-reclamanți putând pretinde contravaloarea lipsei

de folosință.

Referitor la subsolul

clădirilor, deși, atât la fond, cât și în apel, s-a învederat instanței că există

impedimente în determinarea cu exactitate a suprafeței subsolului și a modalității

în care acesta poate fi restituit (atât din cauza opoziției unora dintre proprietarii

apartamentelor din imobil, cât și din cauză că subsolul nu este bine întreținut),

probele administrate permit, totuși, o mai bună concretizare a întinderii dreptului

reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent (pentru partea de subsol ce nu

poate fi restituită în natură, urmând ca partea din subsol care nu face obiectul

măsurilor reparatorii în echivalent să fie restituită în natură).

Astfel, din observarea

înscrisurilor aflate la dosarul de apel rezultă că proprietarilor apartamentelor

înstrăinate din imobil le-a fost înstrăinată și o suprafață totală de 53,26 m.p.

din subsolul imobilului. Pentru această suprafață apelanților-reclamanți li se cuvin

măsuri reparatorii în echivalent. Restul subsolului imobilului ce a aparținut autorului

apelanților-reclamanți, situat în Craiova, str. M.K., nr. 8, se restituie în natură

apelanților-reclamanți.

Solicitarea apelanților-reclamanți

de efectuare a unei noi expertize (formulată la ultimul termen de judecată, pentru

a se delimita clar spațiile din construcție dobândite de fiecare cumpărător, întinderea

suprafețelor din construcție stăpânite în proprietate forțată, suprafața subsolului

care a fost înstrăinată, amplasamentul acesteia, precum și suprafața terenului aferent

fiecărui contract de vânzare-cumpărare) a fost respinsă de către instanță. Lămurirea

aspectelor menționate mai sus nu era necesară, față de obiectul litigiului dedus

judecății; totodată, această lămurire, în cadrul procesual de față, nu este utilă

apelanților-reclamanți câtă vreme numai o parte dintre proprietarii apartamentelor

înstrăinate din imobil sunt părți în litigiu. Astfel, M.P. și M.A., N.I., L.V. și

L.P., D.G. și F.L. nu sunt părți în litigiu și acestora nu le-ar fi putut fi opuse

constatările ce s-ar fi făcut dacă proba ar fi fost încuviințată.

Dintre criticile formulate

de apelanții-reclamanți este, de asemenea, întemeiată critica referitoare la suprafața

de 524 m.p. teren, deținută în aprilie 2005 (când a fost efectuată expertiza la

fond) de SC M.C. SRL. Mențiunea făcută de expert cum că această suprafață de teren

ar fi fost cumpărată de SC M.C. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

]n 2002 este eronată. Potrivit actului de vânzare-cumpărare menționat, aflat în

copie la dosarul de fond, SC M.C. SRL a cumpărat de la SC C. SA două construcții

(respectiv C1 în suprafață construită de 354 m.p. și C2 cu suprafață construită

de 69 m.p.) pentru care s-a achitat un preț de 322.000.000 ROL. Referitor la teren

s-a făcut mențiunea că acesta aparține domeniului public, conform unei adrese (din

18 decembrie 2001) emisă de Primăria municipiului Craiova.

Din modul în care este

amplasat acest teren, respectiv în spatele construcțiilor aflate în Craiova, str.

M.K., nr. 8, precum și din înscrisurile ce au fost întocmite cu ocazia naționalizării

imobilului de la autorul D.B.S., rezultă indiscutabil că această suprafață de teren

a aparținut autorului și că apelanții-reclamanți sunt îndreptățiți la restituire.

Instanța de fond nu a

contestat dreptul apelanților-reclamanți la restituirea acestei suprafețe de teren,

însă, a pornit în analiza situației terenului de la constatarea greșită a expertului

cum că suprafața de teren în litigiu este cea de sub construcții și curtea interioară,

excluzând terenul deținut de SC M.C. SRL.

Referitor la această suprafață

de teren, Curtea a reținut că apelanților-reclamanți li se cuvin măsuri reparatorii

în echivalent, întrucât terenul nu este liber în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește apelul

declarat de Consiliul Local Craiova s-a constatat că este nefondat, pentru considerentele

ce succed:

Termenul reglementat în

Legea nr. 10/2001 pentru depunerea de acte în vederea soluționării notificării nu

este un termen imperativ, reglementat sub sancțiunea decăderii. Persoanele îndreptățite

la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 pot face dovada susținerilor din notificare

și prin depunerea de acte doveditoare ulterior termenului prevăzut în lege, inclusiv

în faza judiciară a procedurii Legii nr. 10/2001.

În ce privește apelul

declarat de apelanții intervenienți, s-a reținut că potrivit art. 56 C. proc.

civ., apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre

părți se socotește neavenit dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși

apel sau recurs.

În speță, apelanții-intervenienți

au intervenit în proces în sprijinul pârâților, respectiv în temeiul art. 52

alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva sentinței pronunțate

la fond a declarat apel și pârâtul Consiliul Local Craiova. Acesta a criticat însă

sentința, numai sub aspectul calificării naturii termenului reglementat de Legea

nr. 10/2001 pentru depunerea înscrisurilor doveditoare (respectiv dacă este un termen

de recomandare sau un termen de decădere). Alte critici nu au mai fost formulate

împotriva sentinței de către acest pârât. Astfel fiind, în temeiul art. 56 C.

proc. civ. apelurile declarate de intervenienți sunt neavenite, câtă vreme criticile

formulate exced criticilor aduse sentinței de partea în favoarea căreia au intervenit

în proces.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții C.M., T.V., C.I.A.M., D.M., L.M., M.S., M.C., P.A.,

R.I.A. și S.T., pârâții Consiliul Local al municipiului Craiova, prin Primar, și

Primarul municipiului Craiova, precum și intervenientul D.E.

municipiului Craiova, prin Primar, și Primarul municipiului Craiova, critică soluția

pronunțată în apel pentru următoarele motive:

Instanța de judecată a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, decizia civilă pronunțată

în apel nefiind în litera și spiritul acestui act normativ incident în cauză.

Sub acest aspect se arată

că Legea nr. 10/2001 constituie un act normativ cu caracter special în materia acordării

de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat de la foștii

proprietari. Această lege instituie o procedură specială, administrativă și judiciară,

derogatorie de la dreptul comun, care circumstanțiază foarte clar procedura restituirii

în natură, respectiv a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

În speță, prin dispoziția

din 01 octombrie 2003 emisă de Primarul municipiului Craiova a fost respinsă notificarea

din 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamanți, prin care

au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, str. M.K.,

nr. 8, cu motivarea că solicitanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite,

în sensul prevederilor art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

respectiv nu au făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitori

după autorul D.B.S.

Pin probatoriul administrat

în cauză nu s-a dovedit cu nici un act din categoria celor prevăzute de legea specială

de retrocedare și de normele metodologice de aplicare a acesteia dreptul de proprietate

asupra imobilului și nici calitatea de moștenitori a reclamanților după autorul

D.B.S.

Prin urmare, pentru a

avea calitatea de persoană îndreptățită în sensul prevederilor art. 2, art. 3

alin. (1) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu este suficientă dovedirea

calității de moștenitor, ci solicitantul trebuie să facă dovada prin orice acte

juridice a deținerii proprietății la data preluării abuzive (extras carte funciară,

istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând

de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect, faptul

că bunul respectiv aparținea persoanei respective; în cazul în care construcția

a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția demolată), dovadă impusă

imperativ prin art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dispoziții legale ce se regăseau și

în Legea nr. 10/2001 în forma inițială și în H.G. nr. 498/2003, aplicabile la data

emiterii dispoziției.

Față de aceste critici

se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii

apelului formulat de către autoritatea locală și, pe cale de consecință, respingerea

în totalitate a acțiunii.

În drept, s-au invocat

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

formulată prin motivele de recurs de intervenientul D.E. vizează restituirea în

natură către apelanții-reclamanți a suprafeței de 428,90 m.p. teren.

Astfel, suprafața de 428,90

m.p. teren se compune din:

- 275, 54 m.p. teren aflat

sub clădire, aferent spațiilor neînstrăinate care s-au restituit în natură apelanților-reclamanți;

- 153,36 m.p. teren curte

interioară, care, în conformitate cu răspunsul expertului la obiecțiile formulate

de către instanță, nu poate fi restituit în natură, deoarece, sub acest teren se

găsesc utilitățile necesare imobilului și anume: canalizarea comună tuturor locatarilor

din imobil, conducta de alimentare cu apă, care este paralelă cu canalizarea și

este folosită de toți locatarii, precum și conductele de gaze, aliate pe părțile

laterale ale imobilului. De asemenea, prin gang și curtea interioară au acces la

imobil toți locatarii acestuia, precum și locatarii imobilului din str. M.F.,

nr. 2 (care nu au acces direct la stradă) și personalul ce deservește SC M.C.

SRL, deținătoarea suprafeței de 524 m.p., aliniată în spatele imobilului.

Ca urmare, suprafața de

153,36 m.p., reprezentând curtea interioară a imobilului, nu poate fi restituită

în natură către reclamanți.

În consecință, se solicită

modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul atribuirii către reclamanți,

în natură, a suprafeței de 275,54 m.p., teren aferent spațiilor retrocedate în natură

din imobil și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de

153,36 m.p., reprezentând curtea interioară imobilului și gangul de acces, care,

așa cum s-a arătat, nu est liberă, aceasta trebuind să rămână în proprietatea Primăriei

municipiului Craiova.

C.M., T.V., C.I.A.M., D.M., L.M., M.S., M.C., P.A., R.I.A. și S.T., critică decizia

recurată sub următoarele aspecte:

Respingerea cererii de

restituire în natură a suprafeței de 225,62 m.p. - aferentă apartamentelor cumpărate

în temeiul Legii nr. 112/1995 se sprijină pe argumente privind existența dreptului

de folosință al titularilor contractelor de vânzare-cumpărare, cât și pe caracterul

„neliber” al acestui teren în accepțiunea Legii nr. 10/2001. În privința acestui

teren chiriașii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 au dobândit doar un drept

de folosință pe durata existenței construcțiilor.

Între dreptul de proprietate

al reclamanților recurenți asupra suprafeței de 225,62 m.p. și dreptul de folosință

al cumpărătorilor de apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995 nu există niciun

fel de incompatibilitate de natură juridică, fiind cunoscut faptul că dreptul de

proprietate asupra unui imobil deținut de o persoană poate coexista cu dreptul de

folosință asupra aceluiași imobil deținut de cu totul altă persoană.

În ceea ce privește noțiunea

de teren liber, respectiv teren ocupat, în spiritul Legii nr. 10/2001 se susține

că în art. 10 alin. (1) se definește noțiunea de teren liber ca fiind suprafața

de teren rezultată în urma demolării totale sau parțiale a construcțiilor aparținând

proprietarilor inițiali și care ulterior nu a fost ocupată prin edificarea altor

construcții în mod legal.

În niciun fel nu poate

fi considerat faptul că un teren ocupat de către construcția proprietarilor inițiali

nu este un teren liber și, pe cale de consecință, nu poate fi restituit în natură.

Se schimbă, astfel, în mod nepermis intenția legiuitorului întrucât s-ar ajunge

la situația în care să nu se mai restituie nicio suprafață de teren către proprietari,

câtă vreme aceasta nu este liberă, fiind ocupată de construcțiile nedemolate.

Un alt motiv de recurs

vizează respingerea cererii de restituire în natură privind suprafața de 524 m.p.

ocupată de SC M.C. SRL.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 2001, SC M.C. SRL a dobândit doar dreptul de proprietate supra construcțiilor

C1, în suprafață de 354 m.p. și C2, în suprafață de 69 m.p. În privința terenului

în suprafață de 524 m.p. nu s-a constituit decât un drept de folosință.

În mod corect s-a reținut

de către Curtea de Apel Craiova că această suprafață de teren a aparținut autorului

reclamanților la data naționalizării și că aceștia sunt îndreptățiți la restituirea

în natură.

Poziția și argumentele

invocate în acest sens, intră însă, în contradicție atât cu dispozitivul, dar și

cu considerentele din decizia recurată, câtă vreme instanța de apel apreciază că

nu se impune restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanța de apel motivează

că terenul nu este liber și că în privința construcțiilor edificate nu s-a făcut

dovada momentului construirii și nici a faptului că nu ar fi avut autorizație de

construire.

Nu în ultimul rând, se

susține că o eventuală prezentare a autorizației de către intimata SC M.C. SRL lămurea

pe deplin instanța și în privința momentului edificării construcțiilor.

Pe cale de consecință,

nefiind niciun impediment legal la restituirea în natură și a acestei suprafețe

de teren de 524 m.p. se impune admiterea recursului și sub acest aspect.

În drept, se invocă dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând recursurile

declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Local al municipiului Craiova, prin

Primar, se rețin următoarele considerente:

Referirea la art. 304

pct. 7 C. proc. civ., se constată că este lipsită de orice susținere în dezvoltarea

motivelor de recurs, având în vedere că partea nu indică care anume ipoteză a textului

de lege este incidentă în recurs. Hotărârea atacată ar putea fi modificată, pentru

acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv;

există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia

acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției

sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără

să răspundă motivelor de critică.

Ca atare, motivul întemeiat

pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în recurs, urmând a fi respins

în consecință.

Criticile relative la

dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios și la calitatea reclamanților

de moștenitori după autorul D.B.S., respectiv de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii în temeiul legii speciale se circumscriu, de principiu, motivului de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se constată însă că, în

apel, pârâtul a criticat sentința Tribunalului, sub aspectul nedepunerii actelor

necesare și suficiente în procedura administrativă pentru a dovedi calitatea de

persoane îndreptățite a contestatorilor la restituirea în natură sau prin echivalent

a imobilului notificat, precum și sub aspectul calificării naturii termenului reglementat

de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea înscrisurilor doveditoare (respectiv dacă

este un termen de recomandare sau un termen de decădere), alte critici nemaifiind

formulate împotriva sentinței de către acest pârât.

Curtea de apel a reținut,

în concret, și în mod corect, de altfel, că termenul reglementat în Legea nr. 10/2001

pentru depunerea de acte în vederea soluționării notificării nu este un termen imperativ,

reglementat sub sancțiunea decăderii. Persoanele îndreptățite la restituire în temeiul

Legii nr. 10/2001 pot face dovada susținerilor din notificare și prin depunerea

de acte doveditoare ulterior termenului prevăzut în lege, inclusiv în faza judiciară

a procedurii de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Constatând că recurentul-pârât

critică în recurs, hotărârea pronunțată, sub alte aspecte decât a reținut în mod

concret instanța de apel, în limitele criticilor formulate în apel, respectiv că

„din probatoriul administrat în cauză nu s-a dovedit cu niciun act din categoria

celor prevăzute de legea specială de retrocedare și de normele metodologice de aplicare

a acesteia dreptul de proprietate asupra imobilului și nici calitatea de moștenitori

după D.B.S.”, Înalta Curte constată că acesta este un recurs omisso medio, atâta

timp cât nu s-au criticat asemenea aspecte și în apel, cu referire la considerentele

sentinței primei instanțe.

Prin urmare, reținând

că singura critică formulată în calea de atac a apelului a fost cea legată de nedepunerea

actelor necesare în etapa administrativă a procedurii speciale și calificarea termenului

în care solicitantul avea obligația depunerii acestora, astfel încât, în limitele

învestirii, instanța de apel a soluționat doar acest aspect, criticile pe care recurentul-pârât

nu le-a formulat în apel, la adresa sentinței primei instanțe, referitoare la dovedirea

calității de persoană îndreptățită în sensul legii speciale, nu mai pot fi formulate

pentru prima dată în recurs.

Totodată, recursul declarat

de Primarul municipiului Craiova este un recurs omisso medio, atâta timp cât această

parte în proces nu a declarat apel împotriva sentinței pronunțate de Tribunal, la

care a achiesat astfel, acest pârât nemaifiind în drept să o critice direct în recurs,

alături de pârâtul Consiliul Local al municipiului Craiova, fără ca în prealabil

să o fi atacat cu apel.

În consecință, fundamentarea

motivelor de recurs formulate de cei doi pârâți pe aplicarea greșită a legii, respectiv

a dispozițiilor art. 2, art. 3 alin. (1) și art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată,

este eronată și nu atrage aplicabilitatea motivului de nelegalitate reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de aceștia fiind inadmisibil.

declarat de recurentul intervenient D.E., Înalta Curte constată că acesta a intervenit

în proces în sprijinul pârâților, respectiv în temeiul art. 52 alin. (1) C.

proc. civ.

Având o poziție procesuală

subsidiară, intervenientul accesoriu nu poate critica hotărârea atacată pentru alte

motive decât partea în favoarea căreia s-a intervenit.

Constatând că recurenții-pârâți

nu au criticat hotărârea instanței de apel sub aspectele invocate în recursul intervenientului,

în conformitate cu art. 56 C. proc. civ., recursul intervenientului accesoriu se

privește ca neavenit.

Pe de altă parte, recursul

declarat de pârâți, în sprijinul cărora a intervenit în proces, a fost respins ca

inadmisibil, situație în care și recursul intervenientului accesoriu devine inadmisibil.

Având în vedere considerentele

reținute în precedent, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat

de intervenientul accesoriu D.E.

declarat de recurenții-reclamanți C.M., T.V., C.I.A.M., D.M., L.M., M.S., M.C.,

P.A., R.I.A. și S.T., Înalta Curte a constatat că este fondat.

Recurenții-reclamanți

critică respingerea cererii de restituire în natură a suprafeței de 225,62 m.p.

- aferentă apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, susținând că greșit

se sprijină pe argumente privind existența dreptului de folosință al titularilor

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și pe

caracterul „neliber” al acestui teren în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Nu se poate reține aplicarea

greșită a legii cu privire la acest teren, deoarece se constată că instanța de apel

nu a nesocotit dispozițiile legale incidente, și anume art. 7 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Potrivit art. 7 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

prin Legea nr. 1/2009, „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor

care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare”.

Pentru aceste terenuri

foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile

legii, potrivit pct. 7.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Potrivit acelorași norme

de explicitare și aplicare corectă a legii speciale, prin noțiunea de „teren aferent

imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995”

se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției,

cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia

indiferent de categoria de folosință.

Stabilirea suprafeței

de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea

învestită cu soluționarea notificării, în cazul de speță, de către instanța de judecată

în etapa judiciară a procedurii Legii nr. 10/2001. Aceasta din urmă are obligația

de a menționa în mod expres în conținutul hotărârii, pe lângă descrierea construcțiilor

(imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995) și situația juridică a acestora

și suprafața de teren ce nu se restituie în natură și pentru care se propune acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent.

Același raționament este

valabil și pentru critica din recursul reclamanților privind suprafața de 524 m.p.

teren ocupată de SC M.C. SRL, din care, reprezintă teren ocupat suprafața de 423

m.p. (pe care se află situate corpurile C1 și C2 ce au făcut obiectul contractului

de vânzare-cumpărare nr. din 2001), iar diferența până la 524 m.p., în suprafață

de 104 m.p., este teren liber ce ar fi trebuit restituit în natură, în opinia recurenților-reclamanți.

Înalta Curte apreciază

că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația terenului în litigiu, respectiv

a terenului ce nu se restituie în natură, în condițiile în care a reținut expres,

în considerente, că „suprafața de teren care se restituie în natură nu poate fi

individualizată fizic, aceasta urmând a fi stăpânită în indiviziune”.

Reținând, prin urmare,

că individualizarea fizică, respectiv identificarea suprafeței de teren care se

restituie în natură nu este posibilă, instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească

nesusceptibilă de executare, nefăcând posibilă nici îndeplinirea ulterioară a formalităților

de publicitate imobiliară.

Pentru a se putea lămuri

pe deplin situația terenului în litigiu este utilă cauzei efectuarea unei expertize

de specialitate, care să aibă ca obiective clarificarea următoarelor aspecte: identificarea

și individualizarea exactă a imobilelor (spațiilor) înstrăinate în baza unor contracte

de vânzare-cumpărare, a spațiilor deținute pe bază de contracte de închiriere și

a spațiilor comune (inclusiv subsolul imobilului, pivnița); identificarea și individualizarea

exactă a suprafeței terenului aferent fiecărui contract de vânzare-cumpărare, deci

a terenului aferent imobilelor înstrăinate, a terenului aferent spațiilor închiriate,

dar și a a terenului aferent curții interioare și dacă este afectat de diverse utilități,

dacă este necesar pentru buna utilizare a construcțiilor de către toți coproprietarii

apartamentelor și pentru accesul la calea publică, stabilirea regimului juridic

al terenului aparținând curții interioare, respectiv dacă este teren liber sau neliber

în accepțiunea legii speciale, pentru a se putea circumstanția cu exactitate dreptul

recurenților-reclamanți la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001; identificarea

și individualizarea exactă a suprafeței de teren rămasă liberă, ce se poate restitui

în natură solicitanților, astfel încât determinarea cât mai exactă a acestor aspecte

să facă posibilă punerea în executare a hotărârii judecătorești și îndeplinirea

ulterioară a formalităților de publicitate imobiliară.

Cum o asemenea probă nu

se poate administra în recurs, în raport de dispozițiile art. 305 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul reclamanților, va casa hotărârea atacată în limitele

mai sus menționate, va trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamanților la

aceeași Curte de apel, urmând ca în baza efectului devolutiv al apelului, să stabilească

pe deplin care este situația de fapt și regimul juridic al terenului în litigiu,

cu trimitere la probatoriile și la dispozițiile legale apreciate a fi relevante

în cauză.

În acest sens se va face

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 314 C. proc. civ. cu

privire la recursul declarat de recurenții-recamanți în cauză.

În altă ordine de idei,

în ceea ce privește chestiunea nesemnării recursului de către toți recurenții-recamanți,

instanța de recurs având în vedere dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ.,

consideră că efectele favorabile ale hotărârii de admitere a recursului reclamanților

se vor extinde și asupra coparticipanților (codebitori solidari) al căror recurs

nu a fost regulat introdus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul declarat

de reclamanții C.M., T.V., C.I.A.M., D.M., L.M., M.S., M.C., P.A., R.I.A. și S.T.

împotriva deciziei civile nr. 228 din 01 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza aceleiași Curți de apel spre rejudecarea apelurilor.

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de pârâții Consiliul Local al municipiului Craiova, prin Primar,

și Primarul municipiului Craiova, precum și de intervenientul accesoriu D.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 11 octombrie 2012.