ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1359/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, în condițiile art. 256C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 10 februarie 2010, reclamantul B.T.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus în timpul regimului comunist, respectiv scoaterea abuzivă din cadrul Ministerului Apărării Naționale, unde a activat ca ofițer și obligarea pârâtului, la plata sumei de 50.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit ca urmare a măsurii administrative abuzive de trecere în rezervă a reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 825 din 3 iunie 2010 Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamant; a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantului ca urmare a Ordinului de trecere în rezervă nr. MC 376/1975; a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 de Euro, reprezentând daune morale ca urmare a măsurii cu caracter politic dispusă față de reclamant. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au declarat apel Statul Român și Ministerul Public. Statul Român a criticat faptul că: art. 5 alin. (1) lit. a), privind acordarea unor despăgubiri morale, este aplicabil numai în cazul condamnărilor cu caracter politic și nu în cazul aplicării unor măsuri cu caracter administrativ; cuantumul daunelor morale, acordate de instanță, este prea mare.

La rândul său, Ministerul Public a criticat sentința prin prisma cuantumului mare al daunelor morale acordate reclamantului, în contextul dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009 și neținând cont de faptul că, reclamantul a beneficiat deja de despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990. Prin decizia nr. 175 A din 18 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, cu majoritate a admis cererile de apel formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București schimbând în tot hotărârea în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii formulate de reclamantul Balaban Traian Niculae.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a examinat cauza în raport de Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010, pronunțate de Curtea Constituțională, în perioada derulării prezentului proces, prin care au fost declarate neconstituționale atât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât și dispozițiile de modificare a acestui text de lege, prin O.U.G. nr. 62/2010. Astfel, a constatat că reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care nu au fost declarate neconstituționale și care se completează cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 în sensul că au caracter politic și faptele săvârșite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dacă prin acestea s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 (...). În raport de aceste dispoziții legale s-a considerat că, deși reclamantul a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, nu a suferit măsura administrativă pentru cauzele prevăzute limitativ de dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999. Or, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, prin cele două trimiteri pe care le face - spre O.U.G. nr. 214/1999 - limitează posibilitatea constatării de către instanță a caracterului politic al unor sancțiuni administrative numai la fapte de natura celor care s-au constituit într-o opoziție activă și publică împotriva regimului comunist.

Astfel, instanța a stabilit că, măsura administrativă la care a fost supus reclamantul (trecerea sa în rezervă din Ministerul Apărării Naționale pentru că tatăl său a plecat definitiv în Germania) nu face parte dintre cele la care se referă art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cererea sa de constatare a caracterului politic al măsurii administrative urmând a fi respinsă. Cu privire la lipsa temeiului legal pentru acordarea unor despăgubiri, reclamantului, instanța a observat că, reclamantul, deși a solicitat despăgubiri materiale, nu a indicat nici un bun confiscat ca efect al măsurii administrative de trecere în rezervă, iar, în speță, nu se pune problema repunerii în drepturi potrivit art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a solicitat în mod explicit numai despăgubiri morale. Textul de lege în baza căruia reclamantul a solicitat despăgubiri morale de la Statul Român, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional pe parcursul derulării prezentului proces și după formularea cererii de despăgubiri de către reclamant. In acest context, a constatat că, la data judecării apelului, cererea reclamantului este lipsită de susținere legală, deoarece textul de lege pe care și-a întemeiat cererea nu mai există, el fiind declarat neconstituțional, cu efecte similare unui act de abrogare a legii.

Astfel, din împrejurarea că, nu legiuitorul - în calitatea sa de autoritate de stat - a stins efectele legii anterior edictate, ci o autoritate jurisdicțională independentă a declarat legea ca fiind în afara ordinii constituționale, rezultă că, principiul egalității de arme invocat de reclamant în apărarea sa, nu a fost încălcat, deoarece, nu legiuitorul a fost acela care a intervenit într-un proces în curs de soluționare, adoptând sau abrogând o lege în scopul de a obține un avantaj. S-a considerat că reclamantul nu este discriminat prin respingerea acțiunii sale, deoarece situația sa, diferită de situația celor cărora instanța deja le-a stabilit irevocabil dreptul de a încasa despăgubiri de la Statul Român pentru daune morale, a fost determinată de o cauză obiectivă și rezonabilă și chiar mai mult decât atât, de ordine publică și imperioasă.

Aceasta deoarece, este de neconceput într-un sistem juridic, aplicarea unei legi care se află în afara sistemului însuși și care, în aceste condiții, a fost înlăturată prin proceduri legale, de o instanță constituțională, în scopul legitim al apărării ordinii constituționale. A reținut că în speță, nu este aplicabilă legea în vigoare la data formulării cererii de către reclamant. Principiul „ tempus regit actum " fiind aplicabil numai în cazul constituirii unor situații juridice voluntare, adică actelor juridice între vii și pentru cauză de moarte, anterioare legii noi, care rămân supuse sub aspectul validității lor de fond și de formă, cât și sub aspectul efectelor lor, legii în vigoare la data constituirii lor.

In cazul situațiilor juridice de natură legală - cum este cel discutat în speță - în care raportul juridic este creat în baza legii, prin intervenția necesară și decisivă a instanței de judecată, care trebuie să constate aplicarea legii unei situații de fapt deduse judecății, în acest caz, de natură obiectivă și nu subiectivă, aplicarea imediată a legii noi sau a situației juridice nou create prin declararea unei legi ca neconstituțională, este imperativă, deoarece, în principiu - și speța de față nu poate reprezenta o excepție - legea nouă este îndrituită să domnească asupra situațiilor juridice de origine legală. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul B.T.N. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

1. In susținerea motivelor de recurs, recurentul reclamant a arătat că în mod greșit nu i-au fost acordate despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, întrucât demersul său judiciar a fost pornit înainte de modificările aduse legii prin deciziile de neconstituționalitate. A arătat că măsura administrativă de scoatere abuzivă din Ministerul Apărării Naționale are caracter politic și este îndreptățit la despăgubiri. A susținut că temeiul acțiunii sale îl constituie art.4 alin 2 din legea specială, că măsura administrativă luată asupra sa are caracter politic prin repercusiunile suportate toată viața și că acest text legal nu este condiționat de existența unei privațiunii de libertate ori a unei hotărâri de condamnare.

In privința despăgubirilor materiale, a arătat că solicită contravaloarea pierderilor suportate prin reducerea salariilor și prin ocuparea unor funcții prost plătite. Cu privire la lipsa temeiul juridic al acțiunii sale, prin invocarea deciziilor de neconstituționale nr. 1354 și 1358 din 2010, a arătat că acestea se aplică pentru viitor nu retroactiv demersului său. Invocând principiile reparației echitabile și nediscriminării, consfințite de art. 41 și art. 14 din CEDO a arătat că deciziile de neconstituționalitate nu sunt incidente în cauză. 2. Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii, ceea ce constituie motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. In susținerea motivului a arătat că atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și Ministerul Public nu au formulat critici în apel cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate asupra reclamantului, astfel că în mod greșit s-a respins acțiunea în totalitate. Ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate pentru următoarele considerente: Recursul reclamantului, privește critici referitoare la caracterul politic al măsurii luate asupra sa și temeiul juridic al acțiunii sale. Ministerul Public invocă drept critică nelegala reținere a lipsei caracterului politic a măsurii administrative luate asupra reclamantului, față de împrejurarea că, în apel, nu s-au formulat critici sub acest aspect.

Întrucât ambele părți au formulat critica privind greșita nereținere a caracterului politic a măsurii administrative, aceasta va fi analizată în comun, urmând a analiza critica privind temeiul juridic în mod separat. Astfel, se reține că acțiunea recurentului reclamant întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, a avut două capete de cerere, primul constatarea caracterului politic al măsurii de scoatere abuzivă din cadrul Ministerului Apărării Naționale și al doilea, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor morale și materiale pentru prejudiciul suferit prin această măsură. Problema care se pune a fi lămurită este aceea dacă trecerea reclamantului în rezervă, pentru că tatăl său a plecat definitiv în Germania, face sau nu parte din categoria celor la care se referă art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Conform, texului invocat, instanța de apel a făcut o analiză a situației reclamantului, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, care prevăd limitativ, de la lit. a)-e), faptele ce pot fi considerate a fi săvârșite din motive politice. Cum reclamantul nu a avut o atitudine de opunere regimului comunist ci a suportat tacit, trecerea sa în rezervă, măsura administrativă luată asupra sa nu are caracter politic, nefăcând parte din cele menționate în mod expres de lege. Astfel, contrar susținerilor recurentului reclamant în mod corect instanța de apel a reținut că nu poate constata caracterul politic al măsurii administrative de trecere în rezervă a reclamantului.

Deși recurentul Ministerul Public invocă lipsa unei critici în apel, cu privire la primul capăt de cerere al reclamantului, se constată că acestea au fost formulate, atât de către Statul Român cât și de Ministerul Public, ambii solicitând implicit ca, urmare admiterii apelurilor declarate, respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiate, deci în totalitate, fără a face vreo distincție la capetele de cerere ale acțiunii. Cât privește critica referitoare la neaplicarea în cauză a deciziilor nr. 1354 și 1358 din 2010, pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a declarat ca neconstituționale dispozițiile art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât acestea au intervenit la o dată ulterioară introducerii acțiunii sale, se constată nefondată.

In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. In considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . In considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. In acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. In concluzie, având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, pentru instanțe, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., se apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Cu privire la critica de neacordare a despăgubirilor materiale, alcătuite din salariului pierdut prin trecerea în rezervă și diferențele rezultate în urma încadrării în funcții inferioare celor deținute, se constată ca fiind formulată direct în recurs, reclamantul neatacând sentința instanței de fond sub acest aspect. Prin urmare critica nu poate fi primită direct în recurs, trecând peste calea apelului și asupra căreia aceasta nu s-a pronunțat, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio , ceea ce este inadmisibil.

Pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate. P ENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.T.N. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 175A/18 februarie 2011 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2012.