ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1359/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1359/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, în condițiile art. 256C. proc. civ.,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București,

la

data de 10 februarie 2010, reclamantul B.T.N., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii

administrative la care a fost supus în timpul regimului comunist, respectiv

scoaterea abuzivă din cadrul Ministerului Apărării Naționale, unde a activat ca

ofițer și obligarea pârâtului, la plata sumei de 50.000 Euro, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit ca urmare a măsurii

administrative abuzive de trecere în rezervă a reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 825 din 3

iunie 2010 Tribunalul București, secția a

IV

a civilă,

a

admis în parte cererea formulată de reclamant; a constatat caracterul politic

al măsurii administrative luate împotriva reclamantului ca urmare a Ordinului

de trecere în rezervă nr. MC 376/1975; a obligat pârâtul la plata sumei de

10.000 de Euro, reprezentând daune morale ca urmare a măsurii cu caracter

politic dispusă față de reclamant.

Împotriva hotărârii pronunțate de

instanța de fond au declarat apel Statul Român și Ministerul Public.

Statul Român a criticat faptul că:

art. 5 alin. (1) lit. a), privind acordarea unor despăgubiri morale, este

aplicabil numai în cazul condamnărilor cu caracter politic și nu în cazul

aplicării unor măsuri cu caracter administrativ; cuantumul daunelor morale,

acordate de instanță, este prea mare.

La rândul său, Ministerul Public a

criticat sentința prin prisma cuantumului mare al daunelor morale acordate

reclamantului, în contextul dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, care a modificat

Legea nr. 221/2009 și neținând cont de faptul că, reclamantul a beneficiat deja

de despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin decizia nr. 175 A din 18

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă,

cu

majoritate a admis cererile de apel formulate de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București schimbând în tot hotărârea în sensul respingerii ca neîntemeiate a

cererii formulate de reclamantul Balaban Traian Niculae.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a examinat cauza în

raport de Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010, pronunțate de Curtea

Constituțională, în perioada derulării prezentului proces, prin care au fost

declarate neconstituționale atât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cât și dispozițiile de modificare a acestui text de lege,

prin O.U.G. nr. 62/2010.

Astfel, a constatat că reclamantul

și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

care nu au fost declarate neconstituționale și care se completează cu art. 1

alin. (3) din Legea nr. 221/2009 în sensul că au caracter politic și faptele

săvârșite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dacă prin acestea s-a

urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999 (...).

În raport de aceste dispoziții legale

s-a considerat că, deși reclamantul a fost victima unei măsuri administrative

cu caracter politic, nu a suferit măsura administrativă pentru cauzele

prevăzute limitativ de dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999. Or, art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009, prin cele două trimiteri pe care le face - spre O.U.G.

nr. 214/1999 - limitează posibilitatea constatării de către instanță a

caracterului politic al unor sancțiuni administrative numai la fapte de natura

celor care s-au constituit într-o opoziție activă și publică împotriva

regimului comunist.

Astfel, instanța a stabilit că, măsura

administrativă la care a fost supus

reclamantul

(trecerea sa în rezervă din Ministerul Apărării Naționale pentru că

tatăl

său a plecat definitiv în Germania) nu face parte dintre cele la care se referă

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cererea sa de constatare a caracterului

politic al măsurii administrative urmând a fi respinsă.

Cu privire la lipsa temeiului legal

pentru acordarea unor despăgubiri, reclamantului, instanța a observat că,

reclamantul, deși a solicitat despăgubiri materiale, nu a indicat nici un bun

confiscat ca efect al măsurii administrative de trecere în rezervă, iar, în

speță, nu se pune problema repunerii în drepturi potrivit art. 5 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a solicitat în mod

explicit numai despăgubiri morale.

Textul de lege

în baza căruia reclamantul a solicitat despăgubiri morale

de la Statul Român, respectiv art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional pe

parcursul derulării prezentului proces și după formularea cererii de

despăgubiri de către reclamant.

In acest context, a constatat că, la

data judecării apelului, cererea reclamantului este lipsită de susținere

legală, deoarece textul de lege pe care și-a întemeiat cererea nu mai există,

el fiind declarat neconstituțional, cu efecte similare unui act de abrogare a

legii.

Astfel, din împrejurarea că, nu

legiuitorul - în calitatea sa de autoritate de stat - a stins efectele legii

anterior edictate, ci o autoritate jurisdicțională independentă a declarat

legea ca fiind în afara ordinii constituționale, rezultă

că, principiul egalității de arme invocat de

reclamant în apărarea sa, nu a fost

încălcat, deoarece, nu legiuitorul a

fost acela care a intervenit într-un proces în curs de soluționare, adoptând

sau abrogând o lege în scopul de a obține un avantaj.

S-a considerat că reclamantul nu este

discriminat prin respingerea acțiunii sale, deoarece situația sa, diferită de

situația celor cărora instanța deja le-a stabilit irevocabil dreptul de a

încasa despăgubiri de la Statul Român pentru daune morale, a fost determinată

de o cauză obiectivă și rezonabilă și chiar mai mult decât atât, de ordine

publică și imperioasă. Aceasta deoarece, este de neconceput într-un sistem

juridic, aplicarea unei legi care se află în afara sistemului însuși și care, în

aceste condiții, a fost înlăturată prin proceduri legale, de o instanță

constituțională, în scopul legitim al apărării ordinii constituționale.

A reținut că în speță, nu este

aplicabilă legea în vigoare la data formulării cererii de către reclamant. Principiul

„

tempus regit actum

" fiind aplicabil numai în cazul constituirii

unor situații juridice voluntare, adică actelor juridice între vii și pentru

cauză de moarte, anterioare legii noi, care rămân supuse sub aspectul

validității lor de fond și de formă, cât și sub aspectul efectelor lor, legii

în vigoare la data constituirii lor.

In cazul situațiilor juridice de

natură legală - cum este cel discutat în speță - în care raportul juridic este

creat în baza legii, prin intervenția necesară și decisivă a instanței de

judecată, care trebuie să constate aplicarea legii unei situații de fapt deduse

judecății, în acest caz, de natură obiectivă și

nu subiectivă, aplicarea imediată a legii noi sau a situației juridice

nou create

prin declararea unei legi ca neconstituțională, este

imperativă, deoarece, în principiu - și speța de față nu poate reprezenta o

excepție - legea nouă este îndrituită să domnească asupra situațiilor juridice

de origine legală.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs

reclamantul B.T.N.

și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

1.

In susținerea

motivelor de recurs, recurentul reclamant a arătat că în

mod greșit nu i-au fost acordate

despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, întrucât demersul său judiciar a fost

pornit înainte de modificările aduse legii prin deciziile de

neconstituționalitate. A arătat că măsura administrativă de scoatere abuzivă

din Ministerul Apărării Naționale are caracter politic și este îndreptățit la

despăgubiri.

A susținut că temeiul acțiunii sale îl

constituie art.4 alin 2 din legea specială, că măsura administrativă luată

asupra sa are caracter politic prin repercusiunile suportate toată viața și că

acest text legal nu este condiționat de existența unei privațiunii de libertate

ori a unei hotărâri de condamnare.

In privința despăgubirilor materiale,

a arătat că solicită contravaloarea pierderilor suportate prin reducerea

salariilor și prin ocuparea unor funcții prost plătite.

Cu privire la lipsa temeiul juridic al

acțiunii sale, prin invocarea deciziilor de neconstituționale nr. 1354 și 1358

din 2010, a arătat că acestea se aplică pentru viitor nu retroactiv demersului

său.

Invocând

principiile reparației echitabile și nediscriminării, consfințite de art. 41 și

art. 14 din CEDO a arătat că deciziile de neconstituționalitate nu sunt

incidente în cauză.

2.

Prin recursul său, Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a arătat că hotărârea instanței

de apel a fost dată cu încălcarea legii, ceea ce constituie motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In susținerea motivului a arătat că

atât pârâtul Statul Român prin

Ministerul

Finanțelor Publice cât și Ministerul Public nu au formulat critici în

apel

cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate

asupra reclamantului, astfel că în mod greșit s-a respins acțiunea în

totalitate.

Ambele recursuri vor fi respinse ca

nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul reclamantului, privește

critici referitoare la caracterul politic al măsurii luate asupra sa și temeiul

juridic al acțiunii sale.

Ministerul Public invocă drept critică

nelegala reținere a lipsei caracterului politic a măsurii administrative luate

asupra reclamantului, față de împrejurarea că, în apel, nu s-au formulat

critici sub acest aspect.

Întrucât ambele părți au formulat

critica privind greșita nereținere a caracterului politic a măsurii

administrative, aceasta va fi analizată în comun, urmând a analiza critica

privind temeiul juridic în mod separat.

Astfel, se reține că acțiunea

recurentului reclamant întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea

nr. 221/2009, a avut două capete de cerere, primul constatarea caracterului

politic al măsurii de scoatere abuzivă din cadrul Ministerului Apărării

Naționale și al doilea, obligarea Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor morale și

materiale

pentru prejudiciul suferit prin această măsură.

Problema care se pune a fi lămurită

este aceea dacă trecerea reclamantului în rezervă, pentru că tatăl său a plecat

definitiv în Germania, face sau nu parte din categoria celor la care se referă

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Conform, texului invocat, instanța de

apel a făcut o analiză a situației reclamantului, în raport de dispozițiile

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, care prevăd limitativ, de la lit.

a)-e), faptele ce pot fi considerate a fi săvârșite din motive politice.

Cum reclamantul nu a avut o atitudine

de opunere regimului comunist

ci a suportat

tacit, trecerea sa în rezervă, măsura administrativă luată asupra sa

nu

are caracter politic, nefăcând parte din cele menționate în mod expres de lege.

Astfel, contrar susținerilor

recurentului reclamant în mod corect instanța de apel a reținut că nu poate

constata caracterul politic al măsurii administrative de trecere în rezervă a

reclamantului.

Deși recurentul Ministerul Public

invocă lipsa unei critici în apel, cu privire la primul capăt de cerere al

reclamantului, se constată că acestea au

fost

formulate, atât de către Statul Român cât și de Ministerul Public, ambii

solicitând

implicit ca, urmare admiterii apelurilor declarate, respingerea cererii

reclamantului ca neîntemeiate, deci în totalitate, fără a face vreo distincție

la capetele de cerere ale acțiunii.

Cât privește critica referitoare la

neaplicarea în cauză a deciziilor nr. 1354 și 1358 din 2010, pronunțate de

Curtea Constituțională, prin care s-a declarat ca neconstituționale

dispozițiile art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât acestea au

intervenit la o dată ulterioară introducerii acțiunii sale, se constată

nefondată.

In raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus

problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației

celor care nu au formulat încă o

cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta

Curte în soluționarea recursului în

interesul

legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții

Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr.

221/2009 și-au

încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

In considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la

dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare,

soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie

pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

In considerentele aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și

sub

aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții

Constituționale. In acest sens,

s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de

acces la tribunal și protecția oferită de art.6 parag. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai

are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv,

s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat

că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă,

păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul

urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi

despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

In concluzie, având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției

pronunțate

în cadrul recursului în interesul legii, pentru instanțe, conform art.

330

ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., se apreciază că soluția ce se impune în

prezenta

cauză nu poate fi decât

respingerea recursului, în condițiile în care se constată

că, în speță,

la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie

2010

a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Cu privire la critica de neacordare a

despăgubirilor materiale, alcătuite din salariului pierdut prin trecerea în

rezervă și diferențele rezultate în urma încadrării în funcții inferioare celor

deținute, se constată ca fiind formulată direct în recurs, reclamantul

neatacând sentința instanței de fond sub acest aspect. Prin urmare critica nu

poate fi primită direct în recurs, trecând peste calea apelului și asupra

căreia aceasta nu s-a pronunțat, pentru că dacă s-ar

proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept

non omisso medio

,

ceea ce este

inadmisibil.

Pentru considerentele arătate, în

raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi

respinse ca nefondate.

P

ENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul B.T.N. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 175A/18 februarie 2011 a Curții

de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2012.