ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2150/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 137 din 12 mai 2010, pronunțată în dosar nr. 5358/111/2009, Tribunalul Bihor a admis în parte cererea formulată de reclamanta G.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință: A constatat caracterul politic al condamnărilor penale și al măsurilor administrative luate față de antecesorul reclamantei, D.T., prin sentința nr. 150 din 19 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, prin sentința nr. 1123 din 29 iunie 1982 a Judecătoriei Alba – Iulia și mai multe măsuri administrative; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 500.000 lei despăgubiri, reprezentând prejudiciu moral și a respins restul pretențiilor.

În motivarea sentinței, s-a reținut că tatăl reclamantei, D.T., a suferit mai multe condamnări penale și rețineri administrative, al căror caracter politic rezultă din dispozițiile art. 1 – 4 din Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, tribunalul a reținut, în stabilirea acestuia, faptul că antecesorul reclamantei a fost închis aproape 11 ani, iar pe timpul detențiilor a fost supus la torturi fizice și psihice și la o înfometare continuă. De asemenea, a ținut seama de faptul că numitul D.T. nu a putut să muncească în timpul cât a fost închis, iar după eliberare, a purtat întreaga viață stigmatul „condamnării politice”, ca și urmașii săi. Antecesorului reclamantei nu i s-a permis să-și publice opera în țară, unde ar fi obținut drepturi de autor; deși opera sa (scrieri pe teme religioase) a fost fructificată în străinătate (în Europa Occidentală și America), autorul D.T.

nu a putut să-și ceară drepturile de autor din cauza faptului că statul român nu i-a permis acest lucru. Aceste aspecte rezultă din înscrisurile depuse la dosar și din declarația martorului I.N. Ținând seama și de faptul că antecesorul reclamantei nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și de celelalte legii reparatorii enunțate în art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 500.000 lei despăgubiri reprezentând prejudiciu moral.

Restul pretențiilor, constând în daune morale și materiale reprezentând cheltuieli de judecată achitate pentru cele două condamnări penale – suma de 10.000 lei confiscată de către reprezentanții fostei securități, au fost respinse pe motivul că repararea prejudiciului moral nu trebuie să constituie o sursă de îmbogățire fără justă cauză, iar pe de altă parte, nu există temei juridic pentru acordarea cheltuielilor de judecată achitate pentru cele două condamnări penale. În ceea ce privește suma de 10.000 lei, nu există dovezi în sensul confiscării acesteia de către reprezentanții fostei securități. Prin decizia nr. 104 din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă G.F.

împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a majorat daunele morale ce au fost acordate reclamantei, de la suma de 500.000 lei la 150.000 euro; a păstrat celelalte dispoziții și a respins apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de către prima instanță, în sensul că tatăl reclamantei a fost victima unor măsuri administrative și a unor condamnări cu caracter politic, astfel încât, în mod corect, s-a făcut aplicarea art. 1 – 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanta având calitate procesuală de-a solicita repararea prejudiciului moral suferit de antecesorul său, pentru perioada în care a fost supus acestor măsuri și încarcerat 11 ani.

Legea nr. 221/2009, ce are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora, are caracter de complinire în raport cu Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative, fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, însă, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acelei decizii, ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale, altfel s-ar încălca principiul neretroactivității legii instituit chiar de art. 1 C. civ. A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

S-ar încălca, astfel, principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A schimba regulile de drept material pe parcursul soluționării unui litigiu determină o încălcare evidentă a dreptului la un proces echitabil și implici art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce instanțele au obligația a preîntâmpina și a pronunța o hotărâre care să asigure respectarea acestui drept fundamental, deoarece la data promovării litigiului, reclamanta avea speranța legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei convenții ratificată de România în anul 1994 și care face parte din dreptul intern, aplicându-se cu prioritate conform art. 11, 20 din Constituția României. În ipoteza în care s-a considerat că reclamanta nu ar mai putea beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ar fi îndreptățită la despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva antecesorului său.

Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri, câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. Referitor la cuantumul daunelor ce se impun a fi acordate în speță, conform celor corect reținute de instanța de fond, antecesorul apelantei reclamante a fost victima nu doar a unor condamnări cu caracter politic și a executat 11 ani de închisoare ci a mai fost și reținut administrativ, traumele la care a fost supus atât acesta cât și familia fiind evidente și nu se impun a fi dovedite. Mai mult, cariera sa a avut de suferit, fiind nevoit a publica opera literară în afara țării de origine, greu și-a găsit un loc de muncă care să îi asigure cele necesare existenței sale și familiei.

Cu ocazia soluționării cauzei în apel s-a depus copia procesului verbal din data de 30 martie 1959, întocmit de Ministerul Afacerilor Interne, din care reiese că, la data arestării defunctului, s-au găsit asupra sa suma de 9800 lei care a fost ridicată de organele de securitate, aspect ce reiese și din procesul verbal din 4 aprilie 1959 întocmit de Serviciul de anchetă, astfel că nici acest aspect nu a fost avut în vedere de prima instanță în lipsa probelor, impunându-se a fi analizat cu ocazia cuantificării daunelor. Curtea a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă că, în cazuri similare, aceasta a acordat câte 1000 de euro pentru fiecare lună de detenție în favoarea moștenitorilor celor ce au executat pedepse privative de libertate pentru săvârșirea unor infracțiuni calificate ca fiind de natură politică, respectiv câte 2000 de euro pentru fiecare lună de detenție pentru cei condamnați.

În speță, antecesorul reclamantei a executat o pedeapsă privativă de libertate de 11 ani de zile -132 de luni – deci, i se cuvine a-i fi acordată suma de 132.000 de euro cu titlu de daune morale, iar pentru că a fost și victima unor alte măsuri administrative cu caracter politic, că i s-a confiscat suma de 9.800 lei, că a fost nevoit a achite cheltuieli de judecată și de altă natură, se mai impune acordarea sumei de 18.000 de euro, total 150.000 de euro, sumă care alături de constatarea caracterului politic al măsurilor expuse, este de natură a determina repararea prejudiciului moral suferit. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.F., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, criticând-o pentru nelegalitate și susținând, în esență, următoarele: 1. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta G.F.

a invocat cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei atacate, admiterea acțiunii, acordarea de despăgubiri morale în valoare de 400.000 euro și materiale în valoare de 300.000 euro, în total 700.000 euro. S-a susținut că, deși reclamanta a cerut acordarea unor despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul creat prin privările de libertate ilegale și repetate la care a fost supus tatăl său, în apel au fost avute în vedere doar o parte din capetele de cereri cu privire la despăgubirile materiale, fără a se face, însă, distincție între despăgubirile morale și cele materiale. Finalitatea reglementării privind repararea pagubei produse prin eroare judiciară este de a restabili ordinea de drept cu privire la latura materială și morală a consecințelor unor acte de justiție declarate nedrepte.

Prejudiciul moral și cel material nu pot fi analizate împreună, de o manieră globală, pentru că între ele există o distincție clară: daunele morale sunt de natură nepatrimonială, pe când daunele materiale sunt de natură patrimonială și se poate realiza cuantificarea lor. Astfel, în cazul de față, antecesorul reclamantei a suferit atât prejudicii morale, cât și materiale, care în urma recunoașterii erorilor judiciare trebuie să fie reparate de către Statul Român. De asemenea, instanța de apel nu a luat în discuție celelalte pretenții cu caracter material, care trebuie să rezulte în urma faptului că nu a putut să muncească în cei 11 ani de închisoare și nici să-și valorifice opera religioasă în țară ori să obțină un drept de autor conform legislației în vigoare.

Astfel, reclamanta este îndreptățită la contravaloarea veniturilor nerealizate de tatăl său în perioada detenției, precum și a celui care i s-ar fi cuvenit pentru munca grea depusă în timpul detenției și neremunerată, care se poate considera ca o activitate într-o grupa de muncă I sau în condiții speciale. O apreciere justă ar fi de 1.000 euro pe lună, astfel că, având în vedere durata detenției - 11 ani, 132 de luni -, valoarea despăgubirilor materiale se ridică la suma de 132.000 euro. Pe de altă parte, în raport de faptul că nu i s-a permis să-și publice opera (peste 80 de titluri de scrieri religioase) în țară, unde ar fi obținut drepturi de autor - dimpotrivă, s-a încercat să fie oprit să scrie prin orice mijloace și multe dintre scrierile sale au fost confiscate, distruse prin incendiere -, ținându-se cont de onorariile autorilor practicate înainte de 1989, reclamanta estimând că drepturile de autor care i s-ar fi cuvenit lui T.D.

în perioada 1947-1989, având în vedere tirajele în care își tipărea volumele înainte de venirea la putere a comuniștilor, sunt, în medie, de 2.000 euro pe volum, ceea ce înseamnă în total aproximativ 160.000 euro. În ceea ce privește daunele morale, recurenta a susținut că, deși instanța de apel a reținut implicațiile deosebit de grave personale și familiale pe care le-au avut arestările ilegale la care a fost supus T.D., acestea nu sunt cuantificate corespunzător. Astfel, s-a aplicat o regulă generală adoptată la nivelul instanței (2.000 pe lună pentru persoana în sine, 1.000 pentru urmași), cu toate că esența faptului pentru care despăgubirile morale nu sunt limitate rezidă în faptul că instanța poate și trebuie să analizeze fiecare caz în parte, cu particularitățile sale.

Recurenta a dezvoltat, în continuare, criteriile ce ar fi trebuit luate în considerare la cuantificarea despăgubirilor morale în cazul tatălui său, făcând, totodată, referire la două inițiative de modificare a Legii nr. 221/2009, care se află în dezbatere în Parlament. S-a arătat, totodată, că pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 în forma nemodificată, mai sunt incidente în cauză și prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 5 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 3, art. 5, art. 7, art. 3 din Protocolul nr. 7, Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, după cum prevede Constituția României la articolul 20. De asemenea, repararea de către stat a pagubei suferite este consacrată și de prevederile art. 998 C. civ.

și de dispozițiile art. 504 și 505 C. proc. pen. 2. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor a invocat cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a susținut că au fost apreciate greșit efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicate în M. Of. din 15 noiembrie 2010, prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, apreciere care ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. În considerarea acestor norme, Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Prin urmare, ar fi trebuit să se constate că, după data de 15 noiembrie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) și-au încetat efectele și nu mai pot fi aplicate. Instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională poate continua soluționarea cauzei, dar are obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost declarată de către Curtea Constituțională. În al doilea rând, Statul prin Ministerul Finanțelor nu răspunde sub nicio formă și nu poate acorda diverse despăgubiri decât în cazul în care această răspundere este prevăzută în mod expres, prin legi speciale (ex: art. 504 C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/ 2001 etc.).

Având în vedere că în baza Legii nr. 221/2009 nu se mai pot acorda despăgubiri, statul nu poate răspunde în baza art. 998 C. civ., acțiunea fiind inadmisibilă. De altfel, în cazul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 998 C. civ., cursul prescripției dreptului la o astfel de acțiune este expirat, începând să curgă după data de 22 decembrie 1989, când, odată cu căderea regimului comunist, reclamantul putea să promoveze o acțiune în despăgubiri, fiind aplicabile prevederile art. 3 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, avându-se în vedere că nu mai există niciun temei legal pentru solicitarea despăgubirilor, ar trebui ca acțiunea să fie timbrată în temeiul Legii nr. 146/1997.

În cazul în care s-ar trece peste apărările de mai sus, recurentul a mai susținut, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale, că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul dispozițiilor Codului civil. 3. Prin motivele de recurs formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând respingerea, ca nefondată, a cererii reclamantei G.F., de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor reprezentând prejudiciu moral, iar în subsidiar, diminuarea despăgubirilor deja stabilite.

S-a susținut, în esență, că, în mod greșit, au fost ignorate efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, decizie care, din momentul publicării în M. Of., este obligatorie și se aplică pentru toate cererile aflate pe rolul instanței, astfel încât reclamanta G.F. nu este îndreptățită la despăgubiri civile. Pe de altă parte, cuantumul daunelor morale acordate reclamantei este exagerat de mare, în raport de practica ÎCCJ și CEDO în materie. La termenul din 23 martie 2012, s-a pus în discuție excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de către recurenta – reclamantă prin întâmpinare, cu motivarea că în cererea de recurs nu sunt menționate numărul de înmatriculare în registrul comerțului și codul unic de înregistrare.

Analizând cu prioritate excepția procesuală invocată de către recurenta – reclamantă, Înalta Curte constată că nu este întemeiată. În conformitate cu art. 302 1 alin. (1) C. proc. civ., „ Cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni: (a) numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar (…)”. Obligația de indicare, prin cererea de recurs, a numărului de înmatriculare în registrul comerțului și a codului unic de înregistrare subzistă în cazul societăților (societăți comerciale), supuse formalităților de înregistrare prevăzute de Legea societăților nr. 31/1990.

Pe de altă parte, obligația de indicare a oricăreia dintre mențiunile arătate, fie că sunt specifice unei societăți comerciale, fie că interesează o persoană fizică, se raportează exclusiv la persoana părții care a declarat recursul, nu și a reprezentantului legal sau convențional al acesteia, în absența unei dispoziții legale exprese (precum cea din art. 112, vizând conținutul cererii de chemare în judecată). Or, recurentul – pârât este Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, situație în care este exclusă viabilitatea vreuneia dintre mențiunile la care a făcut referire recurenta – reclamantă, dintre cele expres prevăzute de art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. În consecință, excepția nulității recursului declarat de către pârâtul Statul Român este nefondată și urmează a fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește recursurile declarate în cauză, e xaminând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate. Motivele de recurs formulate de părți vor fi analizate în succesiunea impusă de raționamentul juridic pe baza căruia a fost adoptată soluția în prezenta cauză, avându-se în vedere următoarele aspecte: 1. Modul de soluționare, de către instanța de apel, a cererii de acordare de despăgubiri morale, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 (motive de recurs formulate de către pârâtul Statul Român și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea); 2. Posibilitatea acordării de despăgubiri morale, în prezenta cauză, în temeiul art. 998 C. civ.

(motiv de recurs formulat de către pârât); 3. Modul de soluționare, de către instanța de apel, a cererii de acordare de despăgubiri materiale, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (motiv de recurs formulat de către recurenta – reclamantă). 1. La data soluționării apelurilor – 7 aprilie 2011, fusese pronunțată și publicată în M. Of. (la 15 noiembrie 2010) Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce a reprezentat temeiul juridic al cererii reclamantei având ca obiect daune morale. Instanța de apel a considerat că această decizie nu este aplicabilă în cauzele aflate în acea fază procesuală, deoarece ar contraveni dispozițiilor art. 6, 14 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție.

Aspectul procesual relativ la efectele celor două decizii ale Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secțiile unite într-un recurs în interesul legii. Această decizie a fost p ublicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării recursurilor de față, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a conchis instanța supremă. În condițiile în care producerea efectelor deciziilor Curții Constituționale în litigiile în curs de derulare la data publicării acestor hotărâri în M. Of.

a fost analizată de către instanța supremă, inclusiv din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, conchizând în sensul absenței vreunei încălcări a normelor europene, nu pot fi reținute susținerile recurentei – reclamante privind aplicarea retroactivă a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în prezenta cauză ori nerespectarea art. 6, 14 din convenție, precum și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție. În caz contrar, s-ar ajunge la ignorarea deciziei date în interesul legii, ceea ce nu poate fi acceptat, față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat greșit ignorând efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, cât timp, la data publicării sale în M. Of.

- 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă, urmând a fi admise criticile pe acest aspect ale recurentului – pârât Statul Român și ale Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. În acest context, nu se mai impune analizarea motivelor acelorași recurenți referitoare la caracterul excesiv al daunelor morale acordate de către instanța de apel. 2. Sunt fondate și criticile relative la considerentele instanței de apel relative la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 998 C. civ., valorificându-se susținerile cu acest obiect din concluziile scrise depuse de către reclamantă în faza apelului. Aceste susțineri echivalează cu o completare a temeiului juridic în apel, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 294 C. proc.

civ. Nu s-ar putea susține că analizarea pretențiilor pe un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată s-ar impune ca urmare a recalificării juridice a acestora, deoarece reclamanta a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce au fost examinate ca atare în primă instanță. Astfel, analizarea pretențiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamantă și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Ca atare, urmează a fi admisă critica recurentului – pârât pe acest aspect, rămânând fără obiect motivele de recurs ale pârâtului referitoare la prescripția dreptului material la acțiunea în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ. și timbrajul aferent unei asemenea cereri. 3. În ceea ce privește motivul de recurs formulat de către reclamantă, referitor la despăgubirile materiale solicitate prin cererea de chemare în judecată în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se constată că este fondat.

Astfel, se reține că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, distinct de daunele morale, și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnărilor cu caracter politic suferite de tatăl său, T.D., și a măsurilor administrative abuzive aplicate acestuia, decurgând din faptul că tatăl său nu a putut să muncească în timpul cât a fost închis, cât și din constrângerile suportate după eliberarea din detenție; acestuia nu i s-a permis să-și publice opera în țară, unde ar fi obținut drepturi de autor, fiind nevoit să-și fructifice opera în străinătate. Deși reclamanta a solicitat toate aceste despăgubiri în considerarea prejudiciului material suferit de către autorul său, prima instanță le-a inclus în prejudiciul moral reținut a fi fost cauzat acestuia prin condamnările penale și măsurile administrative cu caracter politic la care a fost supus.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la contravaloarea, în cuantum reactualizat, a cheltuielilor de judecată achitate pentru cele două condamnări penale cu caracter politic și a sumei de 10.000 lei confiscate de către reprezentanții fostei securități. Prima instanță a respins aceste pretenții, considerând, pe de o parte, că suma de bani confiscată nu poate fi avută în vedere la cuantificarea daunelor morale, iar, pe de altă parte, că nu există temei juridic pentru restituirea cheltuielilor de judecată ocazionate de procesele finalizate prin condamnarea tatălui reclamantei, T.D. Prin motivele de apel, reclamanta a formulat critici referitoare atât la veniturile de care a fost lipsit autorul său în perioada detenției și după eliberare, cât și la celelalte pretenții ce au fost respinse de către tribunal.

Instanța de apel, pe baza înscrisurilor noi administrate în acea fază procesuală, a constatat că autorului reclamantei i-a fost confiscată, la data arestării, suma de 9800 lei pe care o avea asupra sa (fila 27 apel), însă a integrat contravaloarea acestei sume tot în prejudiciul moral, alături de cheltuielile de judecată (într-un cuantum neprecizat) și „de altă natură” – în total 18.000 euro, sens în care a majorat despăgubirile morale cuvenite reclamantei de la 500.000 lei la 150.000 euro. Sunt fondate susținerile recurentei – reclamante în sensul că, în mod greșit, aceste sume de bani au fost incluse în prejudiciul moral, în condițiile în care au caracter patrimonial, spre deosebire de daunele morale, care tind la repararea atingerii aduse unor drepturi personal nepatrimoniale.

De altfel, și legiuitorul a făcut distincție, în cuprinsul legii reparatorii, între despăgubirile morale (art. 5 alin. (1) lit. a) și despăgubirile materiale (art. 5 alin. (1) lit. b), iar o asemenea separare a componentelor prejudiciului cauzat prin aceeași faptă (condamnarea penală sau măsura administrativă cu caracter politic) este cu atât mai necesară în contextul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a cărei aplicare s-a făcut prin prezenta decizie.

Decizia Curții Constituționale a vizat exclusiv temeiul juridic al daunelor morale, nu și al celor cu caracter material, de natura celor reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b), iar în condițiile în care s-a constatat de către această instanță de control judiciar că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, confirmarea soluției instanței de apel, care a inclus în prejudiciul moral sumele de bani pretinse de către reclamantă cu titlu de despăgubiri materiale ar conduce la respingerea acestor pretenții materiale fără o cercetare a temeiniciei lor din perspectiva temeiului juridic indicat de către reclamantă, respectiv art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Or, o asemenea finalitate nu poate fi acceptată, constatându-se că, în mod greșit, instanța de apel nu s-a raportat la dispozițiile legale aplicabile, neintrând, practic, în cercetarea fondului acestor pretenții.

Considerente similare sunt de reținut și în privința celorlalte pretenții cu caracter material, constatându-se că, deși reclamanta a criticat, prin motivele de apel, neluarea în considerare, de către prima instanță, a câștigului material de care autorul său ar fi fost lipsit, instanța de apel nu a făcut referire la aceste aspecte și nu le-a analizat prin prisma cerințelor din art. 5 alin. (1) lit. b), ceea ce confirmă constatarea anterioară, anume aceea că instanța de apel nu a cercetat fondul cererii referitoare la despăgubirile materiale. Din cele expuse, rezultă că se impune admiterea tuturor recursurilor, pentru motive ce conduc, pe de o parte, la modificarea deciziei recurate, în ceea ce privește recursurile pârâtului și ale Ministerului Public, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (astfel cum s-a arătat în prezenta decizie – pct. 1 și 2 din considerente), iar, pe de altă parte, la casarea deciziei, în ceea ce privește recursul reclamantei, pe temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Sunt, astfel, incidente prevederile art. 312 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., potrivit cărora, dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea deciziei, iar altele, casarea aceleiași decizii, instanța de recurs va casa în întregime decizia, pentru o judecată unitară a cauzei. În consecință, pe acest temei, Înalta Curte va admite toate recursurile, va c asa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, urmând ca, în cadrul rejudecării, să se țină cont de aspectele de fapt și de drept dezlegate prin prezenta decizie.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului pârâtului Statul Român, invocată de recurentul reclamant G.F. Admite recursurile declarate de reclamanta G.F., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 104/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2012.