ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4732/2010

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta SC F.V. SRL Botoșani a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și D.A.D.R. Botoșani, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata sumelor de 281.691 RON despăgubiri și 300.000 RON daune produse prin neacordarea despăgubirilor până la finele anului 2006, actualizate cu rata inflației. În motivarea acțiunii reclamanta arătă că în anul 2006 a cultivat cu sfeclă de zahăr o suprafață de 150 ha. teren, cultură pentru care a efectuat toate lucrările agricole specifice și pe care a asigurat-o la SC O. SA Suceava prin contractul de asigurare din 31 mai 2006. Susține reclamanta că din cauza ploilor abundente din perioada 2-5 iunie 2006, întreaga cultura de sfeclă însămânțată în Tarlaua „C.” a fost calamitată, în proporție de 100%. În acest context mai arată reclamanta că deși Comisia V., sesizată la data de 5 iunie 2006 conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 381/2002, a întocmit procesele-verbale de constatare și evaluare a pagubelor din 5 iunie 2006, din 21 august 2006 și din 28 noiembrie 2006, despăgubirile nu i-au fost acordate. Reclamanta a mai precizat că pentru situațiile arătate a înregistrat un dosar cu documentele necesare la D.A.D.R. Botoșani care, însă, prin adresa din 24 februarie 2007 i-a comunicat că nu se află în situația de a fi despăgubit, deoarece nu a respectat termenul de 5 zile prevăzut de art. 14 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002, pentru adresarea unei solicitări către autoritatea agricolă județeană. Mai arată reclamanta că prin H.G. nr. 1006 din 2 august 2006, a fost declarată stare de calamitate în Județul Botoșani, stabilindu-se în același timp și acordarea de despăgubiri cultivatorilor, între care și pentru cultura de sfeclă de zahăr. Cu referire la sumele solicitate reclamanta a precizat că suma de 281.691 RON reprezintă despăgubiri pentru distrugerea totală a recoltei, iar suma de 300.000 RON reprezintă contravaloarea daunelor cauzate de neacordarea până la finele anului a acestor despăgubiri, din care ar fi putut însămânța o nouă cultură în anul agricol următor. În drept acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 381/2002, H.G. nr. 1006/2006.

Hotărârea instanței de recurs, prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare. Prin decizia nr. 1331 din 11 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta SC F.V. SRL Botoșani împotriva sentinței nr. 72 din 19 mai 2008 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a constatat că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii administrative prealabile speciale de acordare a despăgubirilor, în loc de a soluționa cauza pe fond, în sensul de a verifica existența sau inexistența dreptului reclamantei de a fi despăgubită în condițiile Legii nr. 381/2002.

Hotărârea pronunțată în fond de instanța de rejudecare Prin sentința nr. 33 din 5 februarie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiuni, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC F.V. SRL în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și D.A.D.R. BOTOȘANI, a dispus obligarea pârâtelor în solidar, la plata către reclamantă, cu titlu de pretenții, a sumei de 511.019,64 RON, din care 100.485,68 RON reprezintă actualizarea, la 22 ianuarie 2010, a sumei de 84.683,7 RON despăgubiri pentru anul 2006 iar suma de 410.533,96 RON reprezintă actualizarea, la aceiași dată, a sumei de 362.721 RON daune, profit nerealizat, pentru anul 2007, sume actualizate în continuare cu indicele de inflație, de la data plății lor efective; și a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Excepția inadmisibilității acțiunii, motivată de pârât pe lipsa emiterii H.G. care să ateste producerea unor calamități naturale, a fost respinsă ca nefondată prin raportare la H.G. nr. 1006 din 02 august 2006 privind declararea stării de calamitate naturală în agricultură pentru culturile însămânțate în toamna anului 2005 și primăvara anului 2006, ca urmare a fenomenelor meteorologice din perioada ianuarie - 1 iulie 2006 înregistrate în unele zone geografice, precum și stabilirea nivelului maxim al sumei ce poate fi acordată ca despăgubiri. Astfel, instanța de fond a reținut că prin art. 1 lit. b) și 2 alin. (1) lit. g) din acest act normativ, a fost stabilită stare de calamitate naturală în zonele în care au fost înființate între alte culturi și cultura de sfeclă de zahăr, suma maximă stabilită ca despăgubiri fiind de 750 RON/ha, conform prevederilor Legii nr. 381/2002; de asemenea, au fost menționate prevederile art. 16 din Legea nr. 381/2002 conform cărora de plata despăgubirilor beneficiază producătorii agricoli, respectiv persoane fizice și juridice care au în administrare sau exploatare teren agricol, situație în care se afla și reclamanta. Totodată, instanța de fond a conchis în sensul că procedura de urmat în vederea stabilirii despăgubirilor, a fost apreciată ca realizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1331 din 11 martie 2009, obligatorie conform art. 315 C. proc. civ., astfel că nu a mai procedat la o astfel de analiză în respectivul cadru procesual. Pe fondul cauzei, față de prevederile art. 8 lit. a) din Legea nr. 381/2002 și în raport de concluziile rapoartelor de expertiză tehnică și contabilă astfel cum acestea au fost completate de aceeași experți ce le-au efectuat în primul ciclu procesual, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta în primăvara anului 2006, a însămânțat cu sfeclă de zahăr 150 de ha. teren în Tarlaua „C.”, a efectuat toate lucrările agricole, etapă cu etapă, conform prevederilor art. 10-13 din Legea nr. 381/2002 și a întocmit, în acest sens, procese-verbale de constatare a respectivelor lucrări, semnate de Comisia legal constituită prin Ordin al prefectului din 6 iunie 2006; singura lucrare neefectuată de reclamantă, în legătură cu cultura însămânțată, a fost rărirea plantelor, etapă ne-necesară conform adresei din 11 noiembrie 2009, a Institutului de Cercetare pentru Economia Agriculturii și Dezvoltarea Rurală București, motivat de faptul că sămânța monogermă folosită de reclamant, a dus la răsărirea unei singure plante din fiecare glomerulă, iar aceasta însămânțată la distanța tehnologică, a asigurat densitatea normală a culturii. Cultura, astfel, înființată a fost compromisă însă în tot, ca urmare a ploilor abundente din perioada 2-5 iunie 2006, respectiv august 2006, ceea ce a și determinat emiterea H.G. nr. 1006 din 2 august 2006 privind declararea stării de calamitate naturală în agricultură. Expertiza contabilă efectuată în cauză în primul ciclu procesual a stabilit că de pe cele 150 ha. reclamanta ar fi putut realiza un profit de 281.691 RON, din care conform art. 8 lit. a) din Legea nr. 381/2002, poate fi despăgubită numai în proporție de 70% și cu scăderea sprijinului în valoare de 112.560 RON primit de la A.P.I.A. Botoșani, conform O.U.G. nr. 20/2006 - rezultând o sumă finală de 84.683,7 RON, în decembrie 2006, actualizată la 100.485,68 RON de același expert în al doilea ciclu procesual. Pagubele suferite de reclamantă prin neplata acestei sume la timp, ceea ce i-ar fi permis reînființarea culturii și obținerea de profit, au fost stabilite la valoarea de 368.721 RON, în decembrie 2006 de către prima expertiză și au fost actualizate la valoarea de 410.533,96 RON de același expert în prezentul dosar. Prin urmare, instanța de fond, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1006/2006 art. 1 lit. b), art. 2 alin. (1) lit. g), Legea nr. 381/2002 a admis cererea reclamantei. Cererea reconvențională, având ca obiect solicitarea de anulare a celor trei procese-verbale de constatare și evaluare a pagubelor din 5 iunie 2006, din 21 august 2006 și din 28 noiembrie 2006, motivată pe componența pretins eronată a comisiei prevăzute de lege, a fost respinsă prin raportare la decizia nr. 1331 din 11 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție apreciindu-se că respectivele procese-verbale fac parte din procedura prealabilă legală pe care instanța supremă a constatat-o îndeplinită de către reclamantă.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 33 din 5 februarie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții D.A.D.R. și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. 4.1 Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ambii recurenți-pârâți susțin că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care a procedat la soluționarea cauzei fără a comunica părților pârâte completarea la raportul de expertiză depuse de expert pentru termenul de judecată din data de 1 februarie 2010, ceea ce este de natură a încălca principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și implicit dreptul la un proces echitabil al părților litigante; mai mult chiar susține recurentul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale că nici anterior casării și nici în rejudecare nu i-au fost comunicate cele două rapoarte de expertiză depuse la dosarul cauzei în primul ciclu procesual. 4.2 Printr-un al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenții-pârâți susțin, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în condițiile în care intimata-reclamantă nu a demonstrat la data producerii fenomenului natural, 2-5 iunie 2006, care se încadrează în H.G. nr. 1006/2006, calamitarea culturii de sfeclă de zahăr într-un procent care să depășească 30%, nu a făcut dovada întocmirii unei documentații corecte de constatare și evaluare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 381/2002 și nici a respectării termenelor, metodologiei de lucru și prevederilor Legii nr. 381/2002 și a Normelor metodologice de aplicare prevăzute de Ordinul nr. 419/2002 și pe cale de consecință, reclamanta nu avea dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru calamități în agricultură în baza Legii nr. 381/2002. Totodată, recurentul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale susține că atâta timp cât legea nu impune vreun termen de plată ori posibilitatea acordării de despăgubiri cu titlu de beneficiu nerealizat și nici facultatea ministerului de a plăti direct despăgubiri producătorilor este nelegală obligarea sa, în solidar cu cealaltă recurentă-pârâtă, la plata de despăgubiri către intimata-reclamantă. Mai susțin recurenții-pârâți că în mod greșit instanța de fond a apreciat că se impune plata unor despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat în condițiile în care în raport cu dispozițiile art. 1084 C. civ. reclamanta ar fi putut beneficia doar de acordarea dobânzii legale, ca expresie a indicelui de inflație și nicidecum de acoperirea beneficiului nerealizat, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond. Se mai arată că în mod nejustificat s-a procedat la actualizarea unei sume reprezentând profitul nerealizat pentru anul 2007, fără a se lua în considerare admiterea obiecțiunilor formulate și prin care s-a concluzionat de către expert că nu există profit. O altă critică, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează soluționarea cauzei, de către instanța de fond, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, se susține de către ambii recurenți-pârâți că instanța de fond trebuia să se conformeze dispozițiilor instanței de recurs, în sensul de a stabili dacă reclamanta avea dreptul la despăgubiri pentru calamități naturale în agricultură în temeiul Legii nr. 381/2002, ceea ce implica analiza întregii documentații prevăzute de legea indicată precum și de Ordinul nr. 419/2002 privind Normele metodologice de aplicare, verificarea respectării termenelor și a metodologiei de lucru prevăzute de respectivele acte normative, aspecte care nu vizează doar „înștiințarea” scrisă, chestiune asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. 1331/2009. Ori, susțin recurenții-pârâți că instanța de fond nu a analizat toate aceste aspecte, nu a expus în hotărârea pronunțată motivele pentru care a respins toate susținerile în sensul inexistenței dreptului la despăgubiri al reclamantei, reținând în mod eronat că procedura administrativă specială pentru acordarea despăgubirilor a fost apreciată ca fiind realizată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1331/2009 așa încât nu a mai efectuat și alte verificări referitoare la îndeplinirea celorlalte condiții impuse de art. 6, 7, 9, 11, 12 și 14, care sunt ulterioare art. 10 din lege. Printr-o altă critică care vizează respingerea excepției inadmisibilității se susține că în mod greșit instanța de fond a reținut H.G. nr. 1006/2006, drept temei legal pentru atestarea dreptului subiectiv al reclamantei, în condițiile în care respectivul act normativ a declarat stare de calamitate naturală în zonele în care culturile au fost afectate de fenomene naturale produse în perioada martie - 1 iulie 2006 iar despăgubirile acordate producătorilor agricoli s-au acordat numai pentru daune ce depășesc 30% din producție, condiții care nu sunt îndeplinite în cauză. Astfel, susțin recurenții că procesele-verbale nr. A și nr. B fiind încheiate la data de 21 august 2006, respectiv data de 28 noiembrie 2006, exced voinței legiuitorului care nu a reglementat acordarea despăgubirilor pentru culturile afectate ulterior datei de 1 iulie 2006 iar procesul-verbal din 5 iunie 2006 consemnează faptul că procentul de dăunare este de doar 30%. În concluzie susțin recurenții-pârâți că în mod greșit, instanța a admis acțiunea în temeiul art. 1 lit. b) din H.G. nr. 1006/2006 în condițiile în care acest act normativ prevede starea de calamitate naturală pentru perioada martie - 1 iunie 2006. ori reclamanta a precizat în susținerea acțiunii un singur proces-verbal de calamitate încheiat în acea perioadă, la 05 iunie 2006, proces-verbal prin care nu se demonstrează dreptul reclamantei de a beneficia de despăgubiri în conformitate cu dispozițiile legale. Printr-o ultimă critică formulată recurenții pârâți susțin că potrivit principiului primordialității normei comunitare, instanța de fond ar fi trebuit să înlăture aplicarea Legii nr. 381/2002 prin raportare la Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 și 88 din Tratat și de modificare a R. CE nr. 70/2001 și a Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol și forestier. Cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale susțin recurenții-pârâți că în mod greșit instanța de fond a constatat că prin decizia nr. 1331/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs s-a pronunțat asupra proceselor-verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole în sensul că acestea au fost semnate de comisia legal constituită în loc să aprecieze asupra indiciilor serioase cu privire la legalitatea acestora.

Hotărârea instanței de recurs Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate, în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de probele administrate în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurentele-pârâte se rezumă, cu mici nuanțe, la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, prin întâmpinările și cererile precizatoare depusă la dosarul cauzei, cărora li s-a răspuns în mod punctual, detaliat și corect în considerentele hotărârii recurate, așa încât își va limita analiza doar la criticile care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. 5.1 În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, reținând în acest sens că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, așa încât dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ, nu sunt incidente în cauză cum în mod greșit susțin recurenții-pârâți. Astfel, Înalta Curte, văzând obiectul precizărilor solicitate expertului contabil și față de dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., constată că necomunicarea suplimentului la raportul de expertiză contabilă, depus la dosar cu respectarea termenului prevăzut de art. 209 C. proc. civ., nu a produs recurenților-pârâți o vătămare procesuală de natură a afecta legalitatea procedurii judiciare în sensul invocat de către ambii recurenți. De asemenea, dat fiind faptul că vătămarea procesuală, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu se rezumă numai la prejudicierea drepturilor și intereselor legitime ale părților ci vizează și transgresarea celorlalte reguli privitoare la soluționarea litigiului, Înalta Curte văzând și obligațiile ce revin părților litigante, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., va înlătura și susținerile referitoare la afectarea legalității procedurii judiciare prin necomunicarea, de către instanța de fond, a raportului de expertiză contabilă și a raportului de expertiză tehnică judiciară depuse la dosarul primului ciclu procesual. 5.2 Înalta Curte urmează a înlătura și criticile referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de Apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în considerarea celor ce urmează: Astfel, nu vor fi primite criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., reținându-se în acest sens că în mod corect instanța de fond, în rejudecare, a purces la soluționarea cauzei pe fond, ținând, astfel cont de considerentele deciziei instanței de recurs prin care s-a conchis irevocabil asupra parcurgerii de către reclamantă a procedurii administrative prealabile speciale, prevăzute de Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură și de Ordinul nr. 419/2002 al Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002. Astfel, interpretarea restrictivă dată de recurenți deciziei nr. 1331 din 11 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi primită, în condițiile în care din lecturarea considerentelor respectivei decizii rezultă fără echivoc că instanța de recurs a apreciat asupra parcurgerii de către reclamantă a întregii proceduri administrative speciale, atunci când a constatat că recurenta și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în temeiul art. 19 alin. (1) lit. c) și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 381/2002 ceea ce a determinat deplasarea în teren a comisiei competente și încheierea procesului-verbal de constatare în forma prevăzută de norme. Așadar, verificarea existenței sau inexistenței dreptului reclamantului de a fi despăgubit presupune fără îndoială, în viziunea instanței de recurs, parcurgerea, în prealabil a procedurii administrative speciale privind sesizarea și constatarea pagubelor produse de calamități naturale. Prin urmare toate criticile referitoare la parcurgerea de către intimată a etapei procedurii prealabile speciale pentru acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură nu pot fi primite în raport de considerentele deciziei nr. 1331 din 11 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru aceleași considerente nu vor fi primite nici criticile referitoare la modul de soluționare a cererii reconvenționale, constatând că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că legalitatea celor trei procese-verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole nu mai poate fi analizată în condițiile în care acestea fac parte din procedura prealabilă legală pe care instanța de casare a constatat-o ca îndeplinită de către reclamantă. Nu pot fi primite nici criticile referitoare la netemeinicia hotărârii recurate prin încălcarea principiului adevărului reglementat art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În condițiile în care din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă fără echivoc că instanța de fond a stabilit toate împrejurările de fapt ale cauzei cu respectarea normelor destinate a garanta posibilitatea stabilirii adevărului judiciar în cauza dedusă judecății. Faptul că instanța de fond, în rejudecare, s-a conformat, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiilor instanței de recurs într-un sens contestat de ambii recurenți-pârâți nu poate fi calificat drept o încălcare a obligațiilor impuse de respectarea principiului adevărului cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Înalta Curte va înlătura și criticile referitoare la modul de soluționare al excepției de inadmisibilitate constatând că în mod corect instanța de fond a procedat la respingerea excepției de inadmisibilitate prin raportare la H.G. nr. 1006 din 2 august 2008 în condițiile în care daunele la care se face referire în procesul-verbal din 5 iunie 2006, cauzate de fenomenele naturale din perioada 2 - 5 iunie 2006, au fost evaluate definitiv potrivit art. 12 alin. (3) din Ordinul nr. 419/2002 abia la sfârșitul ciclului de producție, prin procesul-verbal din 28 noiembrie 2006. Prin urmare în mod eronat susțin recurenții-pârâți că daunele pretinse de reclamant au în vedere fenomenele naturale produse în luna august 2006, perioadă ce excede ariei de acoperire a H.G. nr. 1006/2006. Dat fiind faptul că în procesului verbal din 5 iunie 2006 s-a prevăzut că „nu se poate evalua dauna înainte de recoltare” iar prin procesul-verbal din 28 noiembrie 2006 s-a stabilit un grad de dăunare a culturii de sfeclă de zahăr de 100% în mod greșit susțin recurenții-pârâți că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) din Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419 din 17 septembrie 2002 și art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 381/2002. Nu vor fi primite nici criticile referitoare la inexistența dreptului reclamantei de a beneficia de despăgubiri în condițiile în care Înalta Curte constată că pe baza probelor administrate în cauză prima instanță a apreciat în mod judicios că intimata-reclamantă, în calitate de producător agricol, care și-a asigurat cultura de sfeclă de zahăr și și-a îndeplinit integral obligațiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 381/2002 este îndreptățită, potrivit art. 4 și 5 din același act normativ, la încasarea unor despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare a ploilor abundente și de durată din luna iunie 2006 care au afectat cultura de sfeclă de zahăr însămânțată pe cele 150 ha. teren situat în Tarlaua „C.”, comuna V., județul Botoșani; de asemenea în mod corect judecătorul fondului a constatat că acțiunea promovată de reclamantă își are temeiul juridic în neîndeplinirea, fără temei legal, de către recurenții-pârâți a obligațiilor prevăzute în Legea nr. 381/2002, în vederea plății despăgubirilor solicitate. Referitor la cuantumul despăgubirilor în raport cu dispozițiile art. 18 din Legea nr. 381/2002, în mod corect instanța de fond a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare la beneficiul nerealizat prin neînceperea unui nou ciclu de producție ca efect al neacordării despăgubirilor până la finele anului 2006. Vor fi înlăturate și criticile referitoare la inexistența obligației de despăgubire a intimatei-reclamante, ca și producăt agricol, în sarcina recurentului-pârât Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor în condițiile în care potrivit art. 13 din Legea nr. 381 din 13 iunie 2002, privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, după verificarea documentelor de calamități Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor aprobă sumele necesare pentru despăgubirea producătorilor agricoli, individualizate pe județe iar potrivit art. 18 alin. (2) din Ordinul nr. 419/2002 plata despăgubirilor acordate producătorilor agricoli se face de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor prin direcțiile generale pentru agricultură și industrie alimentară județene. Ori este evident că recurentului-pârât îi incumba obligația de a lua măsurile necesare pentru despăgubirea efectivă a producătorilor agricoli în anul în care s-au produs efectele negative ale calamității naturale, în vederea asigurării finanțării începerii unui nou ciclu de producție, astfel cum prevăd dispozițiile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 381/2002. Înalta Curte, având în vedere că simplu fapt al existenței unui regulament nu atrage pentru toate prevederile sale atributul de a avea efect direct, în sensul art. 249 alin. (2) din TCE și constatând că regulamentul invocat de recurentul-pârât nu conține prevederi clare, precise și necondiționate, pentru a se putea aprecia asupra eventualei incompatibilități cu dispozițiile Legii nr. 381/2002 va înlăturate și criticile referitoare la lipsa de temei legal a hotărârii recurate prin aplicarea principiului priorității dreptului comunitar. Toate considerentele expuse, converg către concluzia că, instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente în cauză așa încât soluția de admitere a cererii reclamantei pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care urmează a fi înlăturate toate criticile formulate de recurentele-pârâte. În consecință, față de considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.