ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3071/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3071/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 878/105 din 12 februarie 2010, reclamantele C.M.

și C.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța,

să se dispună obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri, reprezentând

echivalentul bunurilor materiale confiscate de la tatăl lor și despăgubiri

morale pentru prejudiciul suferit prin condamnarea acestuia.

În privința daunelor

materiale s-a menționat de reclamante că se solicită suma de 300.000 euro,

reprezentând contravaloarea a jumătate teren de casă situat în Ploiești și a

altor bunuri mobile constând în obiecte de mobilier și electrocasnice,

contravaloarea salariului pe care autorul lor l-ar fi obținut în cei 6 ani cât

a fost reținut, ținând seama și de faptul că după eliberare acesta nu a mai

reușit să se angajeze într-un loc de muncă corespunzător pregătirii și

experienței sale, și a fost nevoit să se pensioneze medical la numai 57 ani,

pensia fiindu-i diminuată considerabil.

Reclamantele au precizat

că despăgubirile morale solicitate sunt în valoare de 200.000 euro și sunt

generate de faptul că la momentul anului 1957, fiind copii în vârstă de 10 și,

respectiv, 4 ani au simțit acut lipsa tatălui, nu numai material cât și moral,

arestarea producându-se în miez de noapte, ceea ce a creat o puternică traumă

întregii familii. În continuare, reclamantele au menționat că efectele

arestării s-au produs social până în anul 1989, la școală, la locul de muncă,

în societate, iar pensionarea tatălui lor la numai 57 ani, deși starea de

sănătate era bună, a avut loc ca urmare a unui șoc emoțional produs de

solicitarea cazierului în care a fost trecută condamnarea politică, atunci când

reușise să ocupe un post de șef contabil.

Ulterior, la 17

septembrie 2010, reclamantele au depus o precizare la acțiune prin care au

arătat că solicită despăgubiri materiale constând în sumă de 45.600 euro,

reprezentând valoarea terenului în suprafață de 228 mp confiscată de la

defunctul C.N., iar despăgubiri morale în sumă maximă prevăzută de legislația

în vigoare, ținând seama că în cei 6 ani cât a fost închis, tatăl lor a suferit

grave prejudicii și, deși suferințele de ordin psihic și moral sunt greu de

apreciat, este de notorietate modul în care au fost tratați deținuții politici.

Prin Sentința civilă

nr. 1163 pronunțată la 27 septembrie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte

acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor aplicate autorului

reclamantelor, C.N., constând în condamnarea acestuia la 6 ani închisoare corecțională

pentru săvârșirea infracțiunii de omisiune a denunțării cu confiscarea averii,

a obligat pârâtul să plătească reclamantelor, în calitate de moștenitoare, suma

de 6000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume la data plății efective,

reprezentând daune morale și a respins capătul de cerere privind obligarea

pârâtului la plata contravalorii bunurilor confiscate, ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, potrivit actelor de stare civilă depuse la

dosar, numitul C.N. s-a născut la data de 10 iulie 1918 și a decedat la 13

aprilie 1998, de pe urma sa rămânând ca moștenitoare reclamantele din prezenta

cauză.

Totodată, s-a

stabilit de către instanța de fond că acesta a fost arestat la data de 20

noiembrie 1957 pentru favorizare la uneltire împotriva securității interne și

externe, fiind achitat prin Sentința nr. 40 din 07 mai 1958 a Tribunalului

Militar al Regiunii a II-a Militare, motivat de faptul că nu s-au putut proba

faptele comise, fără a fi eliberat, întrucât Procurorul General al României a

introdus recurs în supraveghere, recurs ce a fost admis de Tribunalul Suprem -

Colegiul Militar care l-a condamnat pe acesta la 6 ani închisoare corecțională

și confiscarea totală a averii pentru infracțiunea de omisiune a denunțării

prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 186 alin. (1) C. pen.

în vigoare la acea dată, fiind pus în libertate la data de 15 ianuarie 1963 în

urma grațierii prin Decretul nr. 5/1963.

De asemenea, instanța

de fond a constatat că în timpul arestării autorul reclamantelor a fost

diagnosticat cu TBC pulmonar și internat în spital în perioada 18 august - 18

septembrie 1962, constatându-se că este inapt de muncă.

În ceea ce privește

averea confiscată, a reținut că aceasta constă, pe lângă o serie de bunuri

mobile, într-un teren în suprafață de 458 mp situat în Ploiești, teren cu

privire la care din Adresa nr. 12019/2010 emisă de Primăria Municipiului

Ploiești, rezultă ca reclamantele nu au formulat notificare în baza Legii nr.

10/2001, iar potrivit Hotărârii nr. 69/2001 a Consiliului Local Ploiești acest

teren se află în zona B a orașului.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009 s-a reținut de instanță că reprezintă condamnare de

drept cu caracter politic cea pronunțată pentru fapta prevăzută de art. 228 C.

pen., întrucât a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă

pronunțată în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru o faptă care a

avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat.

Conform art. 5 din

același act normativ persoanele care au suferit asemenea condamnări au dreptul

la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, cererea de acordare a lor

putând fi formulată și după decesul persoanei ce a făcut obiectul condamnării

cu caracter politic de soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea

inclusiv. De asemenea, s-a constatat că aceștia pot solicita și acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu le-au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că în

perioada 29 august 1958 - 15 ianuarie 1963, autorul reclamantelor a fost

condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională și confiscarea totală a

averii, fiind arestat și privat de libertate, s-a apreciat de instanță că

reclamantele în calitate de moștenitoare au dreptul să li se acorde despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de către tatăl lor prin aplicarea acestor

condamnări de către statul comunist și implicit pentru prejudiciul moral

suferit de ele însele, întrucât prin arestarea autorului au fost lipsite, atât

de protecția acestuia cât și de avantajele materiale pe care el le-ar fi putut

asigura dacă ar fi fost în libertate

În raport de perioada

în care autorul reclamantelor a fost privat de libertate, circa 5 ani, de

efectele produse asupra acestuia prin aplicarea condamnărilor de către statul

comunist, consecințele negative asupra sănătății și stării psihice a autorului

reclamantelor, și asupra stării psihice a reclamantelor însăși, instanța a

apreciat că daunele morale care se cuvin acestora sunt în cuantum de 6.000

euro.

În ceea ce privește

pretenția reclamantelor de a fi obligat Statul Roman la plata c/valorii

terenului situat în Ploiești, în sumă de 45.000 euro, instanța a constatat ca

aceasta este neîntemeiată în condițiile în care au refuzat efectuarea unei

expertize prin care să se stabilească c/valoarea terenului, neputând fi

reținută susținerea acestora că terenul, fiind situat în zona B a orașului, ar

avea o valoare de circulație de cca. 200 euro/mp., întrucât nu există nicio

dovadă în acest sens, cu atât mai mult cu cât la evaluarea terenului se ține

seama de valoarea acestuia la data confiscării, ce urmează a fi actualizată.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1163 din 27 septembrie 2010 a Tribunalului Prahova au formulat apel,

atât reclamantele C.M. și C.D., cât și pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor

Publice Prahova.

Reclamantele C.M. și

C.D. au învederat că, deși tribunalul a constatat caracterul politic al

măsurilor aplicate autorului C.N., constând în condamnarea acestuia la 6 ani

închisoare corecțională, a dispus obligarea pârâtului la plata a 6000 euro,

reprezentând daune morale însă, chiar dacă, prin despăgubirile morale,

legiuitorul a avut în vedere de a da numai o satisfacție victimei, suma

stabilită este mult prea mică pentru prejudiciile și suferințele prin care a

trecut întreaga familie, datorită acestei nedreptăți.

În ceea ce privește

respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata

contravalorii terenului confiscat, situat în Ploiești, reclamantele au

solicitat reanalizarea probelor administrate în cauză și au susținut că,

potrivit legilor proprietății, valoarea terenurilor preluate în mod abuziv,

care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de

la data soluționării acțiunii. Au cerut ca, în cazul în care instanța nu

dispune de valoarea de piață a terenului, să încuviințeze stabilirea întinderii

despăgubirilor materiale ca urmare a efectuării unei expertize.

Reclamantele au

solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate și pe

cale de consecință admiterea acțiunii prin care au solicitat obligarea

pârâtului la acordarea de despăgubiri materiale în sumă de 45.600 euro

reprezentând valoarea de circulație a suprafeței de 228 mp teren situat în

Ploiești, precum și la despăgubiri morale în suma maximă prevăzută de lege.

Pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Prahova a criticat sentința pentru nelegalitate și

netemeinicie, pe considerentul că instanța trebuia să aprecieze până la ce sumă

acordă despăgubirile, în funcție de anii în care condamnatul a fost privat de

libertate, precum și de faptul că a beneficiat de facilitățile altor legi

speciale reparatorii, anterioare Legii nr. 221/2009.

Referitor la daunele

morale, pârâtul a susținut că trebuie concretizate și dovedite de partea care

le solicită, nefiind suficientă doar o simplă cerere, fără argumentație, care

să justifice prejudiciul moral, cu atât mai mult cu cât despăgubirile bănești

acordate nu vor avea drept urmare creșterea patrimoniului victimei, ci a

moștenitorilor săi.

Sub acest aspect s-a

menționat că sunt simple afirmații, nedovedite, susținerile reclamantelor în

sensul că au suferit în plan social și profesional datorită condamnării

autorului lor.

Pârâtul a mai arătat

relativ la cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de fond, că instanța

Curții Europene a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, adoptând o

poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, între 1000 și 5000 euro.

De asemenea, s-a

menționat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și

recomandările Consiliului Europei sunt obligatorii și acestea arată că

"despăgubirea are ca scop de a da o satisfacție sau o compensare

victimei", și nu repunerea acesteia într-o situație anterioară care nu

este posibilă, iar sumele acordate cu titlu de daune nu trebuie să constituie

nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate

pentru victimele daunelor, deoarece în caz contrar, se poate ajunge în situația

îmbogățirii fără just temei a reclamantului și nu aceasta a fost intenția

legiuitorului.

Pârâtul a solicitat

admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul

diminuării sumei acordate ca despăgubiri morale ținând cont de practica

europeană în materie și a susținerilor sale din calea de atac a apelului.

La termenul de

judecată din 15 decembrie 2010, în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., raportat la dispozițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și la

art. 147 din Constituția României, Curtea a dispus suspendarea apelurilor

formulate de reclamantele C.M., C.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice

Prahova, cauza fiind ulterior repusă pe rol la data de 28 ianuarie 2011.

La 07 februarie 2011,

pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova a depus la dosar precizări prin care a

arătat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010,

așa încât instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

În concluzie, a

susținut că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca

măsuri reparatorii, în temeiul unei dispoziții declarate neconstituționale și a

solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și

respingerea acțiunii reclamantelor.

Prin încheierea de

ședință din 16 februarie 2011, Curtea, în baza dispozițiilor art. 295 alin. (2)

C. proc. civ., raportat la art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, a dispus

completarea probatoriilor și a încuviințat proba cu expertiză topografică având

ca obiective să identifice, să poziționeze pe schiță de plan terenul în litigiu

ce a aparținut defunctului C.N., autorul apelantelor reclamante, să stabilească

echivalentului valoric al bunului confiscat și să precizeze dacă bunul

respectiv a fost restituit autorului reclamantelor sau acestora, în calitate de

moștenitoare, în vreun fel, sau dacă au fost obținute despăgubiri de către

acestea, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, conform

dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

nr. 109 din 13 aprilie 2011:

A admis apelurile

formulate de reclamantele C.M. și C.D. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor

Publice Prahova împotriva Sentinței civile nr. 1163 pronunțată la 27 septembrie

2010 de Tribunalul Prahova.

A schimbat în parte

sentința, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale de la suma de 6000

euro la suma de 4000 euro - echivalent în lei la data plății și a obligat

Statul Român la plata către reclamante a sumei de 182.400 RON, cu titlu de

despăgubiri materiale calculate conform raportului de expertiză ing. G.E.

A menținut în rest

dispozițiile sentinței.

Având în vedere că

atât reclamanții, cât și pârâtul au formulat critici cu privire la cuantumul

daunelor morale acordate de instanța de fond, instanța de apel le-a analizat

concomitent, răspunzându-le printr-un considerent comun.

Conform art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții ei până la gradul al II-lea

inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar în cadrul aceluiași text

se stabilesc criteriile care trebuie avute în vedere de instanță la stabilirea

cuantumului daunelor morale.

Din interpretarea

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, rezultă că scopul acordării

daunelor morale persoanelor persecutate în perioada comunistă, este acela de a

produce o satisfacție de ordin moral, prin recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne

și care este în deplină concordanță cu Recomandările Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei.

Suferințele de ordin

moral nu pot fi apreciate și cuantificate pe baza unor criterii exacte pentru

că ele țin intrinsec de personalitatea expusă măsurii și de fiecare caz în

parte, iar ceea ce trebuie evaluat în această situație este despăgubirea care

vine să compenseze prejudiciul, ținând cont de importanța valorii morale

lezate.

Ținând cont de

intensitatea cu care autorul reclamantelor, dar și acestea au perceput măsura

arestării și condamnării, de durata pedepsei aplicate, de consecințele negative

pe care o atare măsură le-a produs pe plan fizic, social și psihic asupra

familiei defunctului C.N., de intervalul de timp scurs de la acea dată și până

în prezent (peste 50 de ani), instanța de apel a apreciat că dreptul lor la

repararea prejudiciului produs este întemeiat și se justifică acordarea unor

daune morale, în valoare de 4000 euro, sumă ce este de natură să le asigure

reclamantelor o satisfacție de ordin moral pentru suferințele suportate ca

urmare a privării de libertate a autorului lor și care nu depășește pragul de

rezonabilitate impus de jurisprudența națională și de practica Curții Europene

a Drepturilor Omului având în vedere totodată, împrejurarea că, pe această

cale, nu se urmărește repunerea părții în situația anterioară și îmbogățirea

fără just temei.

În raport de

argumentele expuse, instanța de apel a constatat că criticile reclamantelor sub

aspectul cuantumului daunelor morale, apar ca neîntemeiate, fiind fondate însă

criticile pârâtului.

În ceea ce privește,

însă, precizarea făcută de pârât la data de 7 februarie 2011, în sensul că,

urmare a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, nu mai există temei

pentru acordarea daunelor morale, întrucât prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, instanța de

apel a statuat că atare susținere nu poate fi primită.

Instanța de apel a

motivat că, într-adevăr, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 sunt declarate neconstituționale. În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de

drept". În alin. (4) al aceluiași text se stipulează că Deciziile Curții

Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data

publicării, ele sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Câtă vreme cele 45 de

zile de la data publicării deciziei Curții Constituționale s-au epuizat fără ca

instituțiile statului abilitate să pună de acord prevederile Legii nr.

221/2009, cu soluția Curții Constituționale, potrivit legii, aceste dispoziții

urmează a fi considerate abrogate pe viitor.

Referitor la efectele

Deciziei nr. 1358/2010 asupra acțiunii reclamantelor, instanța de apel a

reținut că, printr-o altă hotărâre a Curții Constituționale, respectiv Decizia

nr. 838 din 27 mai 2009, s-a stabilit că "efectele deciziei Curții nu pot

viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se

înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul

juridic de natură constituțională."

În speța dedusă

judecății, existența Deciziei nr. 1358/2010 nu împiedică acordarea daunelor

morale, întrucât la data introducerii acțiunii (22 februarie 2010) sub imperiul

Legii nr. 221/2009 s-a născut dreptul reclamantelor de a solicita despăgubiri.

Având în vedere

principiul neretroactivității, legea aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Prin urmare, ori de

câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite

raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă

s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi

modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte

suveranitatea legii anterioare.

În determinarea

câmpului de aplicare a legilor în timp, trebuie să se țină seama nu numai de

prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța

raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un

motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în

vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi

definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.

Norma

neretroactivității, înscrisă în art. 1 C. civ., se referă la toate raporturile

născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele și deși aplicarea

imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi,

excepția, fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a

guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea

în vigoare a noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau

susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.

Instanța de apel a

motivat că la momentul introducerii acțiunii reclamantelor, art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 stabilea dreptul persoanelor care au fost

victimele unor condamnări cu caracter politic sau moștenitorilor lor de a

beneficia de daune morale și că dispozițiile acestui text trebuie să fie avute

în vedere la pronunțarea hotărârii pentru considerentele menționate.

Instanța de apel a

mai reținut că dacă s-ar considera că dispozițiile noi, prin care se abrogă

art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-ar aplica și acțiunii reclamantelor introdusă

înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale,

s-ar încălca nu numai principiul neretroactivității legii civile, ci și

principiul nediscriminării cetățenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu

poate fi diferit.

Curtea

Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în

care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a

se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să

se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Ținând cont de aceste

considerente, instanța de apel a constatat că acțiunii de față, introdusă la

data de 22 februarie 2010, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009

în vigoare la acea dată, hotărârea instanței de fond fiind analizată cu ocazia

exercitării controlului jurisdicțional, în limitele cererii de apel și raportat

la stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Sub aspectul

capătului de cerere privind daunele materiale, instanța de apel a reținut că

din interpretarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că

orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții ei până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita

instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea

statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a

obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare.

Prin înscrisurile

depuse la dosar, s-a făcut dovada că, urmare a Deciziei penale nr. 248 din 20

august 1958 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar, s-a dispus confiscarea

totală a averii tatălui reclamantelor, motiv pentru care s-a întocmit

procesul-verbal din 18 septembrie 1958 prin care s-a preluat în proprietatea

statului terenul aparținând acestuia dobândit în timpul căsătoriei cu soția,

situat în Ploiești, împreună cu o serie de bunuri mobile.

Prin adresele depuse

la instanța de fond și în apel s-a precizat de către Primăria municipiului

Ploiești că nu s-a identificat nicio notificare formulată de reclamante în baza

Legii nr. 10/2001 și nici în baza Legii nr. 247/2005, care să aibă ca obiect

imobilul din Ploiești.

Raportul de expertiză

efectuat în cauză de ing. G.E. pe baza constatărilor de la fața locului și a

studierii actelor depuse la dosar, a stabilit că pe terenul ce a aparținut lui

C.N. se află în prezent blocul 3 H1, cu 4 nivele, motiv pentru care s-a

procedat la evaluarea acestuia, la suma de 182.400 RON, având în vedere

categoria sa de folosință și zona de amplasare, învederându-se, totodată, că

reclamantele nu au primit despăgubiri pentru teren și nici nu le-a fost

restituit în natură.

Instanța de apel - în

condițiile în care prin probele administrate s-a făcut dovada că reclamantelor

nu le-a fost restituit terenul în litigiu și nici nu au obținut despăgubiri

pentru acesta în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005 - a apreciat

că se impune admiterea cererii privind acordarea de daune materiale, motiv

pentru care, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 a obligat

pârâtul să le plătească reclamantelor suma de 182.400 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, întemeiat pe art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile formulate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova au vizat următoarele aspecte:

Judecarea apelului

s-a făcut cu lipsă de procedură, fără citarea Ministerului Finanțelor Publice

la sediul său din București, str. Apolodor nr. 17, sector 5. În cauză a fost

citat Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar Direcția

Generala a Finanțelor Publice Prahova, la sediul din Ploiești, str. Aurel

Vlaicu nr. 22, jud. Prahova, deși nu s-a solicitat instanței stabilirea

domiciliului procedural al Ministerului Finanțelor Publice la sediul Direcției

Generale a Finanțelor Publice Prahova.

Procedând astfel,

decizia instanței de apel este lovită de nulitate, în temeiul art. 105 alin.

(2) coroborat cu art. 85 C. proc. civ. Astfel, în procesul civil părțile au

posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfășurarea judecății,

atât prin susținerea și dovedirea drepturilor proprii, cât și prin dreptul de a

combate susținerile părții potrivnice și de a-și exprima poziția față de

măsurile pe care instanța le poate dispune. Aceste drepturi legale ale

participanților la judecată sunt asigurate prin respectarea unui principiu

fundamental al procesului civil, principiul contradictorialității, căruia

instanța, la rândul ei, trebuie să i se supună.

Pentru acest motiv,

pârâtul a solicitat admiterea recursului și transmiterea dosarului spre

rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Cu privire la

despăgubirile morale acordate reclamantelor, recurentul-pârât a susținut că

acțiunea pendinte judecății a fost promovată de reclamante sub imperiul Legii

nr. 221/2009, act normativ care instituie o procedură specială, în baza căreia

instanțele judecătorești sunt abilitate să constate caracterul politic al

condamnărilor care îndeplinesc cerințele reglementate de art. 1 alin. (2) sau

al măsurilor administrative prevăzute de art. 3 ori asimilate acestora conform

art. 4 și, respectiv, să acorde, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) despăgubiri

pentru prejudiciului moral suferit prin condamnare.

După data pronunțării

sentinței prin care s-a admis în parte acțiunea reclamantului, s-au publicat în

Monitorul Oficial al României trei decizii ale Curții Constituționale,

respectiv nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și ale art.

art. 1 pct. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a

Legii nr. 221/2009 .

Curtea

Constituțională a stabilit în considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie

2010 că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, întrucât

contravin art. 1 alin. (3) și 5 din Constituție.

La data soluționării

apelului dispozițiile textului de lege pe care reclamantele și-au fundamentat

capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale

suferite și-au încetat efectele juridice. Verificarea legalității hotărârii

fondului trebuia efectuată prin prisma normei existente la data soluționării

apelului, întrucât în apel se consolidează dreptul câștigat la fond, prin aceea

ca hotărârea devine definitivă și în același timp executorie.

În acest context,

instanța de apel nu putea să mențină ca valide drepturi acordate de prima

instanță în baza unor texte de lege declarate neconstituționale la data

soluționării apelului.

Instanța de apel ar

fi trebuit să constate că la data pronunțării deciziei, art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice ca urmare a

declarării acestei norme ca fiind neconstituționale.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, în materia declarării neconstituționale a unei

legi, (cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), este în sensul că nu se

poate reține " speranța legitimă a obținerii unor despăgubiri", dat

fiind faptul ca toți reclamanții au fost conștienți de existența unei proceduri

în fața Curții Constituționale, care limita așteptările lor.

S-a mai reținut că

autoritățile sunt obligate să acționeze într-o manieră adecvată în ceea ce

privește chestiunile de interes general, subliniind că dispozițiile legale nu

au fost anulate printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca urmare a unei

operațiuni normale, a exercitării controlului de constituționalitate.

Totodată se impune a

se avea în vedere, că legiuitorul român a introdus prin art. II pct. 1 din

Legea nr. 177/2010 un nou caz de revizuire, pentru situația în care decizia de

constatare a neconstituționalității a fost pronunțată ulterior rămânerii

definitive a hotărârii, fiind evident că pentru hotărârile care nu sunt

definitive, înlăturarea efectelor dispoziției constatată neconstituțională stă

în sarcina instanței de apel.

Pârâtul Statul Român

a mai criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul obligării sale la plata

despăgubirilor materiale în sumă de 182.400 RON pentru terenul care a aparținut

lui C.N. și pentru care reclamantele nu au primit despăgubiri și nici nu le-a

fost restituit în natură, din punct de vedere al cuantumului stabilit.

Recurentul-pârât a

susținut că a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză topografică efectuat

de G.E., arătând că prețul pe piață de 200 euro/mp nu este real, obiecțiuni

care au fost respinse de instanța de apel. A mai arătat că, din verificările

efectuate, a rezultat că terenurile situate în intravilan în zona de amplasare

similară cu cea în care se află terenul pentru care s-au acordat despăgubiri se

tranzacționează cu suma medie de 166 euro. Această sumă reprezintă doar oferta

ce este supusă negocierii, astfel că prețul real poate ajunge chiar la un preț

mai mic de 166 euro. Având în vedere diferența de cel puțin 34 de euro

înmulțită cu suprafața de 228 mp ar rezulta o suma cu 31008 RON mai mică decât

cea calculată de expert. Instanța de apel nu a admis obiecțiunile și nu le-a

transmis expertului pentru a cunoaște punctul de vedere al acestuia cu privire

la cele sesizate, deși este depus la dosarul cauzei extras din ziarul R., în

dovedirea susținerilor sale. Pârâtul a solicitat diminuarea despăgubirilor

materiale cel puțin cu suma de 31008 RON, rezultând o suma de plată de 151.392

RON.

Pârâtul Statul Român

a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate, în

sensul respingerii cererii privind acordarea despăgubirilor morale și a

diminuării sumei reprezentând despăgubiri materiale la prețul real de piață.

Înalta Curte,

examinând decizia prin prisma criticilor formulate constată următoarele:

Critica

recurentului-pârât vizând faptul că judecarea apelului s-a făcut cu lipsa de

procedură, fără citarea Ministerului Finanțelor Publice la sediul său din

București, str. Apolodor nr. 17, sector 5 nu poate fi primită.

Calea de atac a

apelului a fost exercitată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova în

numele Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost legal

citată la toate termenele din faza procesuală a apelului, la sediul din

Ploiești, str. Aurel Vlaicu nr. 22, prevalându-se, în cererile formulate în

apel, de mandatul nr. 1516 din 01 noiembrie 2010. Direcția Generală a

Finanțelor Publice Prahova n-a invocat niciodată, pe parcursul procesului,

necesitatea ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să fie citat la

sediul din București, str. Apolodor nr. 17, sector 5 și nici nu a formulat vreo

cerere expresă în acest sens. Așa fiind, susținerea recurentului-pârât în sensul

că decizia instanței de apel este lovită de nulitate, conform art. 105 alin.

(2) coroborat cu art. 85 C. proc. civ. este nefondată.

Critica

recurentului-pârât vizând faptul că a fost obligat să le plătească

reclamantelor despăgubiri materiale în sumă de 182.400 RON pentru terenul care

a aparținut lui C.N., deși a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză

arătând că prețul pe piață de 200 euro/mp nu este real, obiecțiuni care au fost

respinse de instanța de apel, privește aspecte referitoare la netemeinicia

hotărârii, ce nu pot fi cenzurate în prezenta cale extraordinară de atac, date

fiind dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care prevăd, expres și

limitativ, numai motive de nelegalitate ale hotărârii.

Recursul pârâtului

este însă fondat și va fi admis în raport de critica referitoare la faptul că

în mod greșit instanța de apel le-a acordat reclamantelor despăgubirile morale

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 în pofida

faptului că, prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prevederile acestui text

de lege au fost declarate neconstituționale.

Înalta Curte reține

că prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba de

drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul

beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamante, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că

trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei,

dar și considerentele care îl explicitează", că "dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat

în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

"dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial."

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul

Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel

a fost pronunțată la data de 13 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, pronunțată în recursul în interesul legii de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Având în vedere

aceste considerente și constatând că în cauză este incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Prahova împotriva Deciziei nr. 109 din 13 aprilie 2011 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

pe care o va modifica în sensul că va respinge cererea formulată de reclamante

de acordare a daunelor morale, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova împotriva Deciziei nr. 109 din

13 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că respinge cererea de acordare a daunelor morale.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV