ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2723/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1867 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța a fost respinsă acțiunea reclamantei Ț.T., prin care s-a solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 250.000 euro în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale, în condițiile Legii nr. 221/2009. Prima instanță a reținut că, prin acțiune reclamanta a arătat că a fost strămutată împreună cu familia, la data de 18 iunie 1951, din zona Frontierei de vest, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu pentru faptul că erau macedoneni, restricțiile domiciliare fiindu-le ridicate prin Decizia M.A.I.

nr. 6100 din 27 iulie 1955. Averea le-a fost confiscată, distrusă sau însușită de diverși „tovarăși”, știut fiind faptul că au fost deportați cei mai înstăriți, mai gospodari și mai harnici, smulși de la casele lor și duși în necunoscut, sub cerul liber. Că urmare măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu, întreaga familie a suferit prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe, confort, asistență sanitară, hrană, posibilitatea de a-și câștiga existența, a fost supravegheată permanent de organele Securității statului și ale Miliției, au suferit de foame, sete, căldură sau frig și nu aveau cu ce să se îmbrace, toate acestea în condițiile în care Constituțiile comuniste din 1948 și 1952 garantau libertatea cuvântului, a rasei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor.

Instanța de fond a arătat că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, sunt neconstituționale. Ulterior, prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010, Curtea Constituțională a constatat că și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Judecătorul fondului a apreciat că solicitarea vizând acordarea daunelor pentru prejudiciul moral este nefondată, câtă vreme potrivit Hotărârii 1115/1991 emise de Comisia constituită în aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamanta a beneficiat de prevederile acestui act normativ, aceleiași persoane fiindu-i recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, conform O.U.G.

nr. 214/1999. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel, criticile formulate au vizând, în opinia părții, netemeinicia și nelegalitatea soluției. Prin decizia nr. 243/ C din data de 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța , secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 a statuat și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale” pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor legale anterior adoptate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost așadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacții de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieșit din recomandările normative internaționale și la care statul român a înțeles să adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990. Fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate, obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

În considerarea acestor argumente, nu s-ar putea susține că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și pe modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal, după constatarea neconstituționalității textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare.

Sub un prim aspect, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat. Totodată, curtea de apel a arătat că înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este îndrituită să obțină compensații, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea „de victimă”.

Nu poate fi însă acceptată nici susținerea potrivit căreia apelanta reclamantă ar fi dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, la valoarea solicitată, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituțional. Curtea de apel a reținut sub acest aspect, că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate.

Din acest punct de vedere, criticile formulate de apelantă sunt nefondate, întrucât prima instanță nu a respins pretențiile pe ideea rămânerii cererii de chemare în judecată „fără temei legal”, ci dimpotrivă, a analizat temeinicia acestor pretenții din perspectiva dreptului comun, arătând fără echivoc că în virtutea principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală (asumată benevol de statul român prin cadrul normativ menționat), nu se prefigurează în speță situația de suplimentare a despăgubirilor deja acordate acestei victime, în modalitatea acordării de daune morale, față de reclamantă fiind îndeplinită obligația de acordare a măsurilor reparatorii conforme situației de fapt.

Nu se poate susține așadar, că s-a încălcat principiul neretroactivității legii (civile), deciziile Curții Constituționale fiind obligatorii și pentru instanțele de judecată, urmând a fi aplicate de la data publicării lor în orice speță pendinte care vizează textul de lege declarat neconform cu Constituția. Toate considerentele sus-menționate s-au bazat pe ideea, îmbrățișată și de instanța de apel, că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Or, în speță, reclamanta a pretins acordarea sumei de 250.000 euro cu titlu de daune morale pentru măsurile cu caracter administrativ de natură politică luate asupra familiei sale începând cu 18 iunie 1951, câtă vreme statul român i-a recunoscut, pe temeiul aceleiași situații de fapt, dreptul de a beneficia pe timpul vieții de o indemnizație lunară, începând cu luna aprilie 1990. Hotărârea nr. 1115/1991 emisă în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 i-a conferit în egală măsură o recunoaștere a perioadei de domiciliu obligatoriu, ca fiind asimilată vechimii neîntrerupte în muncă, cu posibilitatea concretă de valorificare a ei în sistemul drepturilor de asigurări sociale. La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat și cele adiacente de care partea a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G.

nr. 214/1999 (prin decizia nr. 548 din 28 februarie 2008 fiindu-i recunoscută apelantei și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă). Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele sunt acordate pe întreaga durată a vieții beneficiarului și conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic. Nu va putea fi apreciată, ca întemeiată, nici apărarea potrivit cu care hotărârea de acordare a drepturilor pe Decretul-Lege nr. 118/1990 a vizat doar acoperirea unui prejudiciu material (de unde și natura drepturilor conferite), iar nu și a celui moral (la care se raportează prezentele pretenții), câtă vreme sumele au fost conferite în considerarea aceleiași situații de fapt, pentru perioada în care apelanta a fost supusă, împreună cu familia sa, măsurilor administrative menționate.

Este incorectă și apărarea legată de stabilirea cu titlu general a sumelor acordate cu titlu de despăgubiri sub forma indemnizației lunare, fără o analiză concretă, pentru fiecare situație în parte, a condițiilor în care au operat măsurile represive și consecințele acestuia. Decretul-Lege nr. 118/1990 răspunde cerințelor deduse din Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), pentru că asigură nu o despăgubire unitară a victimelor, ci una raportată la perioada de deportare/dislocare cu stabilirea domiciliului obligatoriu, cuantumul indemnizației, ca și al drepturilor de natura asigurărilor sociale fiind stabilite în funcție de acest criteriu.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost prin urmare justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, apelanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, compensația având finalitatea reparării prejudiciului generat prin prisma traiului inadecvat, condițiilor ulterioare de învățătură și de pregătire profesională diminuate, pierderilor patrimoniale inerente, suferințelor produse în plan psihic.

Cum în cauză nu a fost relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acțiune, în mod corect prima instanță a respins aceste pretenții, pentru că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere că prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). Această perspectivă a fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională reamintind că în condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate, care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

Invocarea de către apelanta reclamantă a lipsei unei compensații (proprii, precum și pentru autoarea sa) la valoarea apreciată ca fiind rezonabilă și justificată a daunelor morale pretinse prin prezenta acțiune nu poate fi apreciată ca justificată, rațională și obiectivă, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care pe care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să obțină astfel de compensații și doar într-un cuantum limitat, stabilit prin actele normative menționate, prin alocarea unei părți din buget pentru susținerea financiară a acestui demers.

Trimiterea făcută de apelantă la jurisprudența Curții Europene nu este una de natură a modifica soluția atacată, câtă vreme instanța europeană s-a pronunțat, în aplicarea principiului rationae temporis, doar asupra acelor situații de fapt care au vizat perioada de raportare a Convenției Europene, iar nu și asupra celor vizate de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). De altfel, însăși Curtea Europeană a statuat că statul beneficiază de limite extinse în a determina, prin propria legislație vizând repararea prejudiciilor generate de sistemul comunist sau de naționalizările abuzive făcute anterior trecerii la un regim democratic, care sunt persoanele care intră în această categorie, care sunt condițiile de indemnizare și cuantumul indemnizațiilor cuvenite.

Soluția tribunalului nu a vizat așadar crearea unei situații de discriminare, pentru că această ipoteză nu se poate raporta la existența unor alte decizii date de către alte instanțe în spețe fundamentate pe același temei în drept, care au avut de analizat în concret situația de fapt a fiecărui petent, pe baza unui probatoriu propriu. În egală măsură, apelanta nu se poate raporta la jurisprudența instanței supreme pentru situații de condamnare a unor persoane cu nerespectarea dispozițiilor penale actuale, ipotezele fiind, astfel cum s-a arătat, diferite, încălcarea C.E.D.O. neputându-se aplica pentru perioada în care regimul era unul totalitar, ci doar pentru acele cazuri de încălcare a principiilor Convenției după ratificarea ei de către statul român.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Ț.T. , invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta a arătat că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v. Croația, paragraful 81)." Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Recurenta critică soluția din apel sub acest aspect, considerând că respingerea, ca fondată, a acțiunii nu poate fi incidentă în această lege specială și că se impunea acordarea unei sume de bani având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus autorul acesteia în toată această perioadă. Legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează. În ceea ce privește evitarea unei duble reparații, este evident valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește prejudiciul de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens, în temeiul și în condițiile normelor aplicabile.

Este clar că prin aceste reparații anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale, oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile instanței de apel: drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc. Mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Recurenta-reclamantă a invocat și dispozițiile art. 20 din Constituția României, arătând că, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Pe de altă parte, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 (M.Of. nr. 761/15.11.2010), că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similar Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările C.E.D.O. de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe. Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii. Practica neunitară este sancționată de C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.

În cauzele de față, Curtea Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990. Mai mult decât atât, consideră reclamanta că sunt încălcate prevederile D.U.D.O. și cele din Primul Protocol Adițional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. În acest sens se impune și citarea cauzelor F. împotriva Suediei, S. contra Marea Britanie, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Prin motivele de recurs s-a susținut și necesitatea respectării actelor internaționale în materie: Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985. În ceea ce privește dovada abuzurilor suferite de recurentă, abuzuri dispuse, supravegheate si coordonate de persoane care au acționat în numele Statului, fiind expresia autorității statale, consideră reclamanta că Statul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, dar crede că sunt arhicunoscute abuzurile comise.

Dacă valorile unui om nu pot fi prețuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor. În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, si nu a se limita sa-și motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curții Constituționale. Consideră recurenta ca s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „BUN” in sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.C., astfel cum aceasta noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strassbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele ca S.R.

să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nici criticile reclamantei ce vizează aplicarea C.E.D.O. și a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. În ceea ce privește invocarea art. 5 din C.E.D.O., acesta se referă la garantarea dreptului la libertate al cetățenilor și nu își găsește incidența în prezenta pricină, față de obiectul acțiunii deduse judecății. Reclamanta a solicitat prin motivele de recurs și o reapreciere a cuantumului daunelor morale, însă această critică nu are legătură cu soluțiile instanțelor de fond, prin care a fost respinsă acțiunea.

Sub acest aspect, față de considerentele mai sus-expuse, nu se mai impune analizarea cererii reclamantei care vizează acordarea despăgubirilor morale și care nu mai poate fi verificată, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale. În susținerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă reclamanta a menționat doar formal acest text legal, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivul de recurs menționat. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ț.T. împotriva deciziei nr. 243/ C din data de 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.