ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2723/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2723/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1867 din 18

noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța

a fost respinsă acțiunea reclamantei Ț.T., prin care s-a

solicitat obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la plata sumei de 250.000 euro

în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele

morale, în condițiile Legii nr. 221/2009.

Prima instanță a reținut că, prin

acțiune reclamanta a arătat că a fost strămutată împreună cu familia, la data

de 18 iunie 1951, din zona Frontierei de vest, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu

pentru faptul că erau macedoneni, restricțiile domiciliare fiindu-le ridicate

prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Averea le-a fost confiscată,

distrusă sau însușită de diverși „tovarăși”, știut fiind faptul că au fost

deportați cei mai înstăriți, mai gospodari și mai harnici, smulși de la casele

lor și duși în necunoscut, sub cerul liber. Că urmare măsurilor cu caracter

abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu, întreaga familie a suferit

prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe, confort, asistență sanitară,

hrană, posibilitatea de a-și câștiga existența, a fost supravegheată permanent

de organele Securității statului și ale Miliției, au suferit de foame, sete,

căldură sau frig și nu aveau cu ce să se îmbrace, toate acestea în condițiile

în care Constituțiile comuniste din 1948 și 1952 garantau libertatea

cuvântului, a rasei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor.

Instanța de fond a arătat că prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că

dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, referitoare la plafonarea

cuantumului despăgubirilor, sunt neconstituționale.

Ulterior, prin Deciziile nr. 1358/2010

și 1360/2010, Curtea Constituțională a constatat că și prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

Judecătorul fondului a apreciat că

solicitarea vizând acordarea daunelor pentru prejudiciul moral este nefondată,

câtă vreme potrivit Hotărârii 1115/1991 emise de Comisia constituită în

aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamanta a beneficiat de prevederile

acestui act normativ, aceleiași persoane fiindu-i recunoscută și calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă, conform O.U.G. nr. 214/1999.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamanta a declarat apel, criticile formulate au vizând, în opinia părții,

netemeinicia și nelegalitatea soluției.

Prin decizia nr. 243/ C din data de

18 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanța

, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale,

a

respins apelul, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că

Legea nr. 221/2009 a statuat și asupra vocației de a pretinde anumite

„compensații morale” pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja

acordate în temeiul normelor legale anterior adoptate nu configurau o

suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori

prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri

pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă

nu a fost așadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci

producerea unei satisfacții de ordin moral prin însăși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu reieșit din

recomandările normative internaționale și la care statul român a înțeles să

adere, prin chiar măsurile adoptate odată cu intrarea în vigoare a Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Fundamentul juridic al tuturor

acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă

fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele

normative edictate, obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse

drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

În considerarea acestor argumente,

nu s-ar putea susține că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și pe modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010,

ar fi lipsită de temei legal, după constatarea neconstituționalității textelor

prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, întrucât

normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999

etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează

răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar

completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare.

Sub un prim aspect, lipsa temeiului

legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care

complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul

enunțat.

Totodată, curtea de apel a arătat că

înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului

conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu

creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării,

în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins

vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic

luate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este îndrituită să obțină

compensații, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea „de victimă”.

Nu poate fi însă acceptată nici

susținerea potrivit căreia apelanta reclamantă ar fi dobândit „o speranță

legitimă” în obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral,

la valoarea solicitată, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi (care ulterior au fost

declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie

prin declararea textului ca fiind neconstituțional.

Curtea de apel a reținut sub acest

aspect, că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor nu a

fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca așadar o

procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării

procesului declanșat de reclamantă, ea încetându-și efectul ca rezultat al unei

operațiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituționalitate.

Din acest punct de vedere, criticile formulate de

apelantă sunt nefondate, întrucât prima instanță nu a respins pretențiile pe

ideea rămânerii cererii de chemare în judecată „fără temei legal”, ci

dimpotrivă, a analizat temeinicia acestor pretenții din perspectiva dreptului

comun, arătând fără echivoc că în virtutea principiilor care guvernează

răspunderea civilă delictuală (asumată benevol de statul român prin cadrul

normativ menționat), nu se prefigurează în speță situația de suplimentare a

despăgubirilor deja acordate acestei victime, în modalitatea acordării de daune

morale, față de reclamantă fiind îndeplinită obligația de acordare a măsurilor

reparatorii conforme situației de fapt.

Nu se poate susține așadar, că s-a

încălcat principiul neretroactivității legii (civile), deciziile Curții

Constituționale fiind obligatorii și pentru instanțele de judecată, urmând a fi

aplicate de la data publicării lor în orice speță pendinte care vizează textul

de lege declarat neconform cu Constituția.

Toate considerentele sus-menționate

s-au bazat pe ideea, îmbrățișată și de instanța de apel, că răspunderea

statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată

prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare

cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu

principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în

ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute prin Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Or, în speță, reclamanta a pretins

acordarea sumei de 250.000 euro cu titlu de daune morale pentru măsurile cu

caracter administrativ de natură politică luate asupra familiei sale începând

cu 18 iunie 1951, câtă vreme statul român i-a recunoscut, pe temeiul aceleiași

situații de fapt, dreptul de a beneficia pe timpul vieții de o indemnizație

lunară, începând cu luna aprilie 1990.

Hotărârea nr. 1115/1991 emisă în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 i-a conferit în egală măsură o

recunoaștere a perioadei de domiciliu obligatoriu, ca fiind asimilată vechimii

neîntrerupte în muncă, cu posibilitatea concretă de valorificare a ei în

sistemul drepturilor de asigurări sociale.

La aceste măsuri direct pecuniare

s-au adăugat și cele adiacente de care partea a putut beneficia în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999 (prin decizia nr. 548

din 28 februarie 2008 fiindu-i recunoscută apelantei și calitatea de luptător

în rezistența anticomunistă).

Nu pot fi considerate ca lipsite de

relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură conferite prin

lege acestei persoane, câtă vreme ele sunt acordate pe întreaga durată a vieții

beneficiarului și conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil

atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic.

Nu va putea fi apreciată, ca

întemeiată, nici apărarea potrivit cu care hotărârea de acordare a drepturilor

pe Decretul-Lege nr. 118/1990 a vizat doar acoperirea unui prejudiciu material

(de unde și natura drepturilor conferite), iar nu și a celui moral (la care se

raportează prezentele pretenții), câtă vreme sumele au fost conferite în

considerarea aceleiași situații de fapt, pentru perioada în care apelanta a

fost supusă, împreună cu familia sa, măsurilor administrative menționate. Este

incorectă și apărarea legată de stabilirea cu titlu general a sumelor acordate

cu titlu de despăgubiri sub forma indemnizației lunare, fără o analiză

concretă, pentru fiecare situație în parte, a condițiilor în care au operat

măsurile represive și consecințele acestuia. Decretul-Lege nr. 118/1990

răspunde cerințelor deduse din Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nr. 1096/(1996), pentru că asigură nu o despăgubire unitară a

victimelor, ci una raportată la perioada de deportare/dislocare cu stabilirea

domiciliului obligatoriu, cuantumul indemnizației, ca și al drepturilor de

natura asigurărilor sociale fiind stabilite în funcție de acest criteriu.

Recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în

această perioadă istorică a fost prin urmare justificată de necesitatea

înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile

dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ

adoptat încă din anul 1990, iar în speță, apelanta a putut beneficia de toate

măsurile reparatorii instituite de lege, compensația având finalitatea reparării

prejudiciului generat prin prisma traiului inadecvat, condițiilor ulterioare de

învățătură și de pregătire profesională diminuate, pierderilor patrimoniale

inerente, suferințelor produse în plan psihic.

Cum în cauză nu a fost relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acțiune, în mod corect

prima instanță a respins aceste pretenții, pentru că nici la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010

legiuitorul nu putea avea în vedere că prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru

prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

Această perspectivă a fost

înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor,

Curtea Constituțională reamintind că în condițiile în care în legislația română

existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul

restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor

persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor

despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație

impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele

materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională

ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și

rezonabilitate, care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

Invocarea de către apelanta

reclamantă a lipsei unei compensații (proprii, precum și pentru autoarea sa) la

valoarea apreciată ca fiind rezonabilă și justificată a daunelor morale

pretinse prin prezenta acțiune nu poate fi apreciată ca justificată, rațională

și obiectivă, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să

confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care pe

care le-a considerat victime ale regimului totalitar îndrituite să obțină

astfel de compensații și doar într-un cuantum limitat, stabilit prin actele

normative menționate, prin alocarea unei părți din buget pentru susținerea

financiară a acestui demers.

Trimiterea făcută de apelantă la

jurisprudența Curții Europene nu este una de natură a modifica soluția atacată,

câtă vreme instanța europeană s-a pronunțat, în aplicarea principiului rationae

temporis, doar asupra acelor situații de fapt care au vizat perioada de

raportare a Convenției Europene, iar nu și asupra celor vizate de Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

De altfel, însăși Curtea Europeană a

statuat că statul beneficiază de limite extinse în a determina, prin propria

legislație vizând repararea prejudiciilor generate de sistemul comunist sau de

naționalizările abuzive făcute anterior trecerii la un regim democratic, care

sunt persoanele care intră în această categorie, care sunt condițiile de

indemnizare și cuantumul indemnizațiilor cuvenite.

Soluția tribunalului nu a vizat

așadar crearea unei situații de discriminare, pentru că această ipoteză nu se

poate raporta la existența unor alte decizii date de către alte instanțe în

spețe fundamentate pe același temei în drept, care au avut de analizat în

concret situația de fapt a fiecărui petent, pe baza unui probatoriu propriu.

În egală măsură, apelanta nu se

poate raporta la jurisprudența instanței supreme pentru situații de condamnare

a unor persoane cu nerespectarea dispozițiilor penale actuale, ipotezele fiind,

astfel cum s-a arătat, diferite, încălcarea C.E.D.O. neputându-se aplica pentru

perioada în care regimul era unul totalitar, ci doar pentru acele cazuri de

încălcare a principiilor Convenției după ratificarea ei de către statul român.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs reclamanta Ț.T.

, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat că, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (hotărârea din 8 martie 2006

privind Cauza B. v. Croația, paragraful 81)."

Legea trebuie interpretată în

favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de

reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin

încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Recurenta critică soluția din apel

sub acest aspect, considerând că respingerea, ca fondată, a acțiunii nu poate

fi incidentă în această lege specială și că se impunea acordarea unei sume de

bani având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus autorul acesteia în

toată această perioadă.

Legea prevede acordarea de drepturi

și reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent,

posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în

virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care

primează.

În ceea ce privește evitarea unei

duble reparații, este evident valabilă atât în privința prejudiciului de ordin

material, dar și mai mult în ceea ce privește prejudiciul de ordin moral, iar

nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens, în

temeiul și în condițiile normelor aplicabile.

Este clar că prin aceste reparații

anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte,

adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind

reparații morale, oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curții

Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile instanței de apel:

drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor

despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația

muncii, vechime în muncă etc. Mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că

instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Recurenta-reclamantă a invocat și

dispozițiile art. 20 din Constituția României, arătând că, dacă instanțele de

judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând

dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore

aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională

mai favorabilă.

Pe de altă parte, constatarea Curții

Constituționale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

(M.Of. nr. 761/15.11.2010), că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este

similar Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică

instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea

fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum reglementările

internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața

Constituției României, statuările C.E.D.O. de la Strasbourg, de exemplu, au

prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind

obligatorii pentru instanțe.

Asigurarea caracterului unitar al

practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al

egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești,

acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași

prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar

contradictorii.

Practica neunitară este sancționată de

C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu

consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre

elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.

În cauzele de față, Curtea

Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune

morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de

drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment și care sunt

beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Mai mult decât atât, consideră

reclamanta că sunt încălcate prevederile D.U.D.O. și cele din Primul Protocol

Adițional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

În acest sens se impune și citarea

cauzelor F. împotriva Suediei, S. contra Marea Britanie, în care Curtea a

statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în

situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele fată de

altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Prin motivele de recurs s-a susținut

și necesitatea respectării actelor internaționale în materie: Rezoluția 1096

din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declarația asupra Principiilor

de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de

Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40 din 34 din

29 noiembrie 1985.

În ceea ce privește dovada

abuzurilor suferite de recurentă, abuzuri dispuse, supravegheate si coordonate

de persoane care au acționat în numele Statului, fiind expresia autorității

statale, consideră reclamanta că Statul este cel care trebuie să facă dovada

caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, dar crede că sunt

arhicunoscute abuzurile comise.

Dacă valorile unui om nu pot fi

prețuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete,

judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor.

În reaprecierea cuantumului daunelor

morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta

prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive

la care a fost supusă, si nu a se limita sa-și motiveze respingerea apelului

pentru Deciziile Curții Constituționale.

Consideră recurenta ca s-a stabilit

un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin această lege specială, drept

subiectiv care se subsumează noțiunii de „BUN” in sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.C., astfel cum aceasta noțiune este definită în

jurisprudența constantă a Curții de la Strassbourg, iar respingerea acțiunii

creează premizele ca S.R. să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date

în aceste cauze.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței

de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii

în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la

un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că,

prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a

apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă,

păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul

urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii,

Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi

decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță,

la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nici criticile reclamantei ce

vizează aplicarea C.E.D.O. și a normelor de drept comunitar, nu au suport și

urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Reglementările internaționale în

materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a

dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot

reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea unor asemenea

drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale

statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul

respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma

reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției

europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care,

supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este

susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

În ceea ce privește invocarea art. 5

din C.E.D.O., acesta se referă la garantarea dreptului la libertate al

cetățenilor și nu își găsește incidența în prezenta pricină, față de obiectul

acțiunii deduse judecății.

Reclamanta a solicitat prin motivele de recurs și o

reapreciere a cuantumului daunelor morale, însă această critică nu are legătură

cu soluțiile instanțelor de fond, prin care a fost respinsă acțiunea.

Sub acest aspect, față de considerentele mai sus-expuse, nu

se mai impune analizarea cererii reclamantei care vizează acordarea

despăgubirilor morale și care nu mai poate fi verificată, odată ce și-au

încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza

căruia au fost solicitate aceste daune morale.

În susținerea criticilor formulate în recurs, s-au

invocat și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă reclamanta a

menționat doar formal acest text legal, întrucât nu a dezvoltat critici care să

se încadreze în motivul de recurs menționat.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi

respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Ț.T. împotriva deciziei nr. 243/ C din data de 18

aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 aprilie 2012.