ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1605/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel Iași, reclamanta

Universitatea P.A. Iași a solicitat, în contradictoriu cu A.N.A.F. și D.G.F.P. Iași,

anularea deciziei din 5 octombrie 2005 emisă de A.N.A.F., anularea deciziei de impunere

din 20 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Iași și, în parte, raportul de inspecție

fiscală pentru suma de 669.705 RON, raport înregistrat din 29 decembrie 2005, anularea

titlurilor executorii nr. 15 și 16 din 21 ianuarie 2006, anularea tuturor formelor

de executare din Dosarul nr. 567/2006 al D.G.F.P. Iași, suspendarea executării actelor,

întoarcerea executării pentru suma de 1 miliard lei vechi care a fost plătită.

Curtea de Apel Iași,

secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 35/CA din 19 martie

2007, a respins acțiunea în anulare a deciziei din 5 octombrie 2006 emisă de A.N.A.F.,

deciziei din 20 decembrie 2005 emisă de D.G.F.P. Iași și a raportului de inspecție

fiscală din 29 decembrie 2005.

A fost disjunsă cererea

de anulare a titlurilor executorii, cererea anulare a tuturor formelor de executare

efectuate în Dosarul nr. 567/2006 de D.G.F.P. Iași și cererea de întoarcere a executării

și declinate în favoarea Judecătoriei Iași, dispunându-se și restituirea cauțiunilor.

În considerentele sentinței

s-a reținut că în perioada martie 2004 – decembrie 2005 s-a efectuat un control

referitor la impozitele, taxele și contribuțiile datorate bugetului statului de

către reclamantă pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2004, iar în urma

controlului s-a încheiat raportul de inspecție fiscală prin care s-a stabilit obligația

de plată a sumei de 2.133.990.117 RON – contribuție la fondul asigurărilor sociale,

sumei de 854.269.019 RON – contribuția individuală a angajaților la fondul asigurărilor

sociale, 200.579.154 RON – contribuția angajatorului la bugetul asigurărilor de

șomaj și alte impozite pentru care au fost calculate penalități și dobânzi.

În baza acestuia s-a întocmit

decizia de impunere din 29 decembrie 2005, iar contestația reclamantei a fost respinsă

prin decizia din 5 octombrie 2006 emisă de A.N.A.F.

Acțiunea a fost respinsă

pentru că reclamanta a recunoscut că în anul universitar 2000/2001 a angajat cu

contract de muncă, un număr de 75 cadre didactice, că în anul universitar 2001/2002

au fost angajate 60 de cadre didactice, iar în anul universitar 2002/2003 au fost

angajate 41 de cadre didactice, ale căror contracte de muncă au fost înregistrate

la I.T.M. Iași.

Din conținutul contractelor

de muncă rezultă că acestea au fost încheiate pe durată nedeterminată, de regulă,

pentru o normă didactică întreagă iar reclamanta se obliga să achite lunar diferența

de impozit, contribuția de 7% la C.A.S.S. și tot ce prevede legislația în vigoare

în cazul contractului de muncă în regim de cumul.

S-a reținut, de către

instanța de fond, că pentru această categorie de angajați reclamanta nu a calculat,

virat și reținut contribuțiile proprii și cele individuale ale angajaților la fondul

de asigurări sociale și la celelalte fonduri speciale prevalându-se de dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 2/1991 care prevăd că unitatea la care angajatul avea funcția

de bază avea obligația să plătească contribuția de asigurări sociale și să rețină

orice alte sume datorate potrivit legii.

Se mai arată în sentință

că încheierea de contracte individuale de muncă în personalul didactic asociat nu

este conformă Legii nr. 128/1997 pentru că nu era posibilă dubla titularizare, că

nu se puteau încheia contracte individuale de muncă, cu timp parțial iar efectuarea

activității didactice în afara funcției de bază prin cumul sau plata cu ora nu se

putea realiza decât sub formă de prestări servicii, pentru care nu se datorează

contribuții de asigurări sociale.

S-a considerat că organul

fiscal a fost îndreptățit să rețină obligația angajatorului de a plăti contribuția

proprie pentru persoanele angajate cu contract individual de muncă, pe durată nedeterminată,

mai ales că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 2/1991 au fost abrogate implicit prin

Legea nr. 19/2000.

Celelalte capete de cerere

au fost disjunse și declinate în favoarea Judecătoriei Iași în conformitate cu prevederile

art. 373 C. proc. civ. și față de decizia din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta Universitatea P.A. cu sediul în Iași considerând hotărârea

atacată ca fiind nelegală și netemeinică.

S-a solicitat admiterea

recursului, modificarea în tot a sentinței pronunțate, să se anuleze decizia din

5 octombrie 2005 emisă de A.N.A.F., decizia de impunere din 20 decembrie 2005 emisă

de D.G.F.P. Iași și, în parte, raportul de inspecție din 29 decembrie 2005 întocmit

de D.G.F.P. Iași cu consecința exonerării recurentei de plata sumei de 669.705 RON.

În motivele de recurs

se arată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea și interpretarea

greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborat

cu art. 304

1

C. proc. civ.

S-a invocat faptul că

instanța de fond a ignorat dispozițiile Legii nr. 2/1991 privind cumul de funcții.

În speță, toate contractele

individuale de muncă în cumul au fost înregistrate la I.T.M. conform obligațiilor

stabilite în sarcina instituțiilor de învățământ privat, iar în conformitate cu

art. 2 din Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcții, persoanele care cumulează

mai multe funcții sunt obligate să-și aleagă o unitate unde vor avea funcția de

bază care îi achită și celelalte drepturi de personal, respectiv contribuția de

asigurări sociale și celelalte sume.

Cadrele didactice care

au încheiat aceste contracte în cumul era titulare și ale unui contract de muncă

încheiat cu un alt angajator ca unitate de bază care a achitat toate celelalte dreptului

de personal.

Recurenta consideră că

pentru salariile plătite în regim de cumul pentru cea de-a doua funcție, angajatorul

nu mai avea obligația plății sumelor reținute în sarcina sa plecând de la dispozițiile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 2/1991.

S-a solicitat și înlăturarea

reținerilor instanței de fond care susține că Legea nr. 2/1991 ar fi fost abrogată

implicit odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, deoarece acest act normativ

a fost abrogat expres prin art. 298 pct. 2 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 – C.

muncii, iar de la data abrogării exprese recurenta s-a supus noilor reglementări

privind obligațiile de plată.

S-a susținut că instanța

de fond, în mod greșit, a calificat consecințele juridice rezultate din contractele

individuale de muncă încheiate în regim de cumul, pentru că chiar titlul contractului

arată că a fost încheiat în regim de cumul iar precizările din contract nu pot angaja

obligații fiscale care să fie stabilite prin voința părților, fiind lipsit de importanță

cum este definit actul prin care părțile convin asupra celei de-a doua funcții în

cumul.

La cererea recurentei

a fost încuviințată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar acte.

După examinarea motivelor

de recurs, a înscrisurilor depuse la dosar, a dispozițiilor legale incidente în

cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Recurenta a contestat

actele întocmite ca urmare a controlului efectuat de organele fiscale prin care

s-au stabilit obligații de plată reprezentând contribuție la asigurările sociale

și alte contribuții pentru persoanele angajate cu contract individual de muncă (cumul).

Instanța de fond a menținut

actele atacate, iar în motivele de recurs este criticată soluția instanței de fond

pentru că ar fi dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

Problema care trebuie

soluționată este aceea dacă recurenta, care a încheiat contracte individuale de

muncă (cumul) cu cadrele didactice care aveau norma de bază la aceeași instituție

de învățământ superior sau la altele, avea obligația de a reține și vira contribuția

la asigurările sociale și alte contribuții.

Potrivit art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 2/1991, text invocat de recurentă în motivele de recurs, se arată

că persoanele care cumulează mai multe funcții sunt obligate să-și aleagă o unitate

unde vor avea funcția de bază, care îi achită și celelalte drepturi de personal,

iar alin. (2) prevedea că unitatea prevăzută la alin. (1) plătește pentru salariatul

respectiv contribuția de asigurări sociale și reține contribuția pentru pensia suplimentară,

stabilite pe baza salariului luat în calcul pentru celelalte drepturi și orice alte

sume datorate potrivit legii.

Însă, în speță, pentru

că persoanele vizate sunt cadre didactice trebuie amintite prevederile Legii

nr. 128/1997 – Statutul cadrelor didactice care în art. 65 alin. (1) prevede că

posturile didactice vacante pot fi ocupate temporar, cu reconfirmare anuală, de

personalul didactic titular din instituția de învățământ superior respectivă sau

de personalul didactic asociat, prin cumul sau prin plata în ore. alin. (2) prevede

că ocuparea posturilor didactice vacante cu personalul didactic asociat din afara

instituției de învățământ superior, se face prin concurs, organizat la nivelul catedrei

sau al departamentului, constând cel puțin în curriculum vitae și interviu, iar

alin. (4) a precizat că angajarea temporară a personalului didactic asociat se face

prin decizie a rectorului.

Recurenta, deși a amintit

și dispozițiile art. 65 din Legea nr. 128/1997, consideră, în mod nefondat, că instanța

de fond a greșit când a interpretat aceste dispoziții și nu a avut în vedere prevederile

Legii nr. 2/1991.

De menționat că perioada

vizată de control a fost 1 aprilie 2001 – 28 februarie 2003 iar la data de 1 aprilie

2001 a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000 care în art. 198 prevede că orice dispoziție

contrară legii se abrogă. Chiar dacă nu a fost abrogat expres decât odată cu intrarea

în vigoare a Codului Muncii, pentru că prevederile Legii nr. 2/1991, în ceea ce

privește cumul de funcții, erau contrare Legii nr. 19/2000 au fost abrogate implicit

prin intrarea în vigoare a acestei legi.

Însă, recurenta, deși

susține că prevederile Legii nr. 2/1991 nu ar fi fost abrogate, începând cu 1 martie

2001 a încheiat pentru personalul didactic contracte individuale de muncă (cumul).

Chiar dacă recurenta susține

că aceste contracte ar fi încheiate pentru cumul de funcții, totuși, din analiza

conținutului acestuia rezultă că acest contract a fost încheiat pe durată nedeterminată,

pentru o normă întreagă, fiind stabilit salariu, drepturile și obligațiile părților,

între care obligația recurentei de a plăti salariile și celelalte drepturi, să achite

lunar diferența de impozit 7% contribuție la C.A.S.S. și tot ceea ce prevede legislația

în vigoare în cazul contractului de muncă.

Cu toate acestea, recurenta

nu a respectat această obligație, astfel că, în mod legal, organele fiscale au obligat-o

la plata contribuției pentru asigurări sociale, în conformitate cu art. 24

alin. (1) din Legea nr. 19/2000 (care consacră obligația de plată a contribuției

pentru persoanele care desfășoară activități pe bază de contract individual de muncă),

contribuția datorată la fondul de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale

în conformitate cu art. 101 alin. (1) din Legea nr. 346/2002 (care instituie plata

acestei contribuții pentru persoanele încadrate în baza unui contract individual

de muncă, indiferent de durata acestuia) și la plata contribuției la asigurările

pentru șomaj pentru persoanele care desfășoară activități pe bază de contract individual

de muncă, conform art. 26 din Legea nr. 76/2002.

Nu se poate aprecia că

recurenta a respectat dispozițiile art. 65 din Legea nr. 128/1997 care erau aplicabile

și înainte și după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2001 și care stabileau că

angajarea temporară a personalului didactic se făcea prin decizia rectorului, pentru

activități desfășurate în cumul sau prin plata cu ora.

Recurenta nu numai că

nu a dovedit existența unei asemenea decizii a rectorului pentru a justifica că

prestarea activității era în cumul, ci chiar a încheiat contracte individuale de

muncă, pe durată nedeterminată, iar pentru prestarea activității în cumul era nevoie

chiar de o reconfirmare anuală.

Instanța de fond nu ar

fi putut proceda la ignorarea prevederilor din contractele individuale de muncă

încheiate între recurentă și cadrele didactice numai pentru că în titulatura lor

era înscris în paranteză „Cumul” pentru că prestarea de activități didactice în

cumul trebuia să se facă printr-o decizie administrativă și nu prin încheierea unui

contract individual de muncă, pentru a putea fi scutită recurenta de plata contribuțiilor.

Într-adevăr, dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 19/2000 prevăd că nu se datorează contribuția de asigurări

sociale asupra sumelor reprezentând premii și alte drepturi exceptate prin legi

speciale, dar aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță pentru că, fiind încheiate

contracte individuale de muncă trebuie plătite toate contribuțiile stabilite de

lege.

Apreciind că soluția instanței

de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., va fi respins

recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Universitatea P.A. Iași împotriva sentinței civile nr. 35/C.A. din 19 martie

2007 a Curții de Apel Iași, secția contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2008