ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3744/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 05 iulie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamanții S.I.S., S.I.E. și I.I.C. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, obligarea acestuia la restituirea în natură a suprafeței de 500 m.p. teren intravilan, situat în București, sector 6, preluat abuziv la stat. În subsidiar, au solicitat ca, în cazul în care se va constata că restituirea în natură nu este posibilă, pârâtul să fie obligat la plata echivalentului bănesc al acestei suprafețe de teren. Judecătoria Sectorului 6 București, prin sentința civilă nr. 6426 din 18 octombrie 2006, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 540 din 09 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active și a admis acțiunea formulată de reclamanți, în sensul că a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să emită dispoziție privind acordarea despăgubirilor bănești în sumă de 500 . 000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru imobilul teren, în suprafață de 500 m.p., situat în strada sector 6, București, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Tribunalul a reținut că, prin notificarea înregistrată în 25 iulie 2001, reclamanții au solicitat restituirea terenului, însă, până la data introducerii prezentei acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de către intimat.

Reclamanții și-au îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, înăuntrul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001. Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată de reclamanți, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare. Instanța a reținut incidența în cauză a deciziei în interesul legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța judecătorească fiind abilitată a dispune asupra cererii, iar reținerea unei competențe exclusive în acest sens în favoarea Comisiei Centrale ar echivala cu o limitare gravă a liberului acces la justiție, cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.

Prima instanță a reținut ca fiind dovedite în cauză calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în înțelesul Legii nr. 10/2001, precum și dreptul de proprietate al autorilor acestora, de la care imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv. Din raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat că suprafața terenului este ocupată de metrou, de rețeaua de canalizare, alei pietonale, de bulevard, precum și de spațiu verde, astfel încât solicitarea de restituire în natură a imobilului nu a fost admisă, fiind valorificat capătul subsidiar de cerere, privind restituirea prin echivalent, la valoarea stabilită prin raportul de expertiză. Împotriva sentinței au declarat apel pârâtul Municipiul București și reclamanții.

Prin apelul său, pârâtul a criticat hotărârea sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care permit ca valoarea echivalentă a imobilului solicitat să se stabilească numai de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Reclamanții au criticat sentința sub aspectul greșitei obligări a pârâtului la emiterea unei dispoziții privind acordarea despăgubirilor bănești, în loc să îl oblige direct la plata acestor despăgubiri în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză. Prin decizia nr. 552 A din 24 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a respins apelul declarat de reclamanți, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința, în sensul eliminării dispoziției din sentință privind stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Instanța de apel a reținut că, în cadrul procedurii speciale instituită prin Legea nr. 10/2001, mai precis prin art. 26 alin. (1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să emită decizie motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Ca urmare, simetric, instanța, respectând procedura specială instituită prin acest text în soluționarea contestației sau acțiunii persoanei îndreptățite și constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, poate obliga unitatea deținătoare să propună doar acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În speță, prin hotărârea apelată, pârâtul a fost obligat să emită o dispoziție privind acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dar a stabilit totodată și cuantumul acestor despăgubiri.

Or, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor.

De asemenea, conform art. 16 alin. (5) din aceeași lege, secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor și va transmite dosarul evaluatorului sau societății de evaluare desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Din examinarea acestor prevederi instanța de apel a reținut că unitățile deținătoare (cum este și cazul pârâtului în speță) nu au decât obligația de a stabili calitatea de persoană îndreptățită, bunul asupra căruia urmează a se acorda măsuri reparatorii și de a formula propuneri în acest sens către un organ anume creat, specializat în stabilirea și plata despăgubirilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Aceasta urmează a stabili cuantumul și modalitatea de plată a măsurilor reparatorii în cadrul unei proceduri speciale instituită prin Legea nr. 247/2005. Instanțele judecătorești, în soluționarea pe fond a cererii persoanelor îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001, în cazul în care constată, ca și în speță, că restituirea în natură nu este posibilă, sunt obligate să respecte dispozițiile Legii nr. 247/2005, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor și a obligației de plată a acestora, în cazul în care nu s-a emis o decizie sau dispoziție anterior intrării în vigoare a acestei legi.

De altfel, prin decizia în interesul legii nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a stabilit că prevederile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Într-adevăr, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri, deci, implicit, și a stabilirii cuantumului acestora de către unitatea deținătoare. În cazul în care unitatea deținătoare ar fi emis o dispoziție de stabilire a despăgubirilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dispozițiile art. 16 alin. (2) și urm. din Legea nr. 247/2005 nu ar fi fost aplicabile în ceea ce privește stabilirea și modalitatea de plată a acestora.

Cum însă o astfel de dispoziție nu a fost emisă în speță, decât după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dispozițiile art. 16 alin. (2) și urm. din Legea nr. 247/2005 devin incidente raportului juridic dedus judecății, așa încât prima instanță greșit a stabilit cuantumul despăgubirilor. Instanța de apel a mai reținut că plata acestor despăgubiri urmează a se face tot în baza dispozițiilor acestui titlu de către persoanele juridice abilitate în acest sens și nu de către unitatea deținătoare. Argumentul reclamanților, în sensul că prin parcurgerea acestei proceduri se prelungește durata plății efective a despăgubirilor, chiar dacă este real, nu poate determina nerespectarea de către instanțe a legii privind modalitate de stabilire și plată a despăgubirilor, în condițiile în care statele beneficiază de o marjă de apreciere în armonizarea intereselor generale cu cele individuale.

Curtea a mai constatat că deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/20004, conform art. 19 din Legea nr. 247/2005, așa încât nu se poate susține că scapă controlului instanțelor judecătorești. Reclamanții beneficiază de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție, căci după parcurgerea fazei administrative, legea le recunoaște, în mod expres, dreptul la o instanță independentă și imparțială, în cazul în care sunt nemulțumiți de valoarea finală a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire. În argumentarea opiniei separate s-a susținut că soluția corectă în cauză ar fi fost aceea a respingerii apelului pârâtului, admiterii apelului reclamanților și obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând măsuri reparatorii pentru teren.

Autorul opiniei separate a apreciat că, în raport de decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în secții unite, notificarea poate fi soluționată direct de către instanță prin obligarea pârâtului la plata cuantumului sumei, deoarece instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie de restituire în natură. Judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului putând conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire. Reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se face referire, în motivarea opiniei separate, la jurisprudența Curții Europene Drepturilor Omului (cauza Faimblat împotriva României, cauza Atanasiu și alții împotriva României) concluzionând că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, aceasta rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., reclamanții I.I.C., S.I.E. și S.I.S., invocând argumente ce se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenții reiau, în esență, argumentele opiniei separate, arătând că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în secții unite, că reluarea procedurilor cu caracter administrativ contravine principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, sistemul de despăgubire prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este funcțional, astfel încât se impune obligarea pârâtului direct la plata despăgubirilor stabilite prin expertiză.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Din analiza prevederilor Legii nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul nu a înțeles să stabilească în sarcina unităților deținătoare sau a entităților învestite cu soluționarea notificărilor (primării, prefecturi, instituțiile publice care au efectuat privatizarea etc.) obligația de a plăti efectiv sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv.

Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”. Legea specială, la care face trimitere art. 26 alin. (1) mai sus citat, este Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înființat, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Această Comisie are competența de a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor și de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire. Beneficiarul titlului de despăgubire îl poate valorifica într-una dintre modalitățile prevăzute de art. 18 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Ca urmare a modificării prin O.U.G. nr. 81/2007, s-a înființat Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în structura Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care are ca atribuție principală acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată, în limita unei sume de maximum 500.000 RON.

Persoanele îndreptățite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 RON pot opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 RON, diferența urmând a fi acordată în acțiuni la Fondul Proprietatea SA. Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, prin decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat cu privire la inaplicabilitatea prevederilor cuprinse în art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, exclusiv în cazul deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii respective, atacate în termenul legal, nu și în situația în care notificarea nu a fost soluționată. În raport de procedura specială de stabilire și acordare a despăgubirilor, reglementată conform dispozițiilor legale enunțate, solicitarea reclamanților de obligare a pârâtului direct la plata despăgubirilor, este lipsită de temei legal.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că potrivit art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în contencios administrativ. Competența soluționării acțiunii revine Curții de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, iar sentința pronunțată de această instanță poate fi atacată cu recurs. Ca atare, accesul la justiție al persoanelor îndreptățite este respectat. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările dreptului de acces la o instanță, acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aspect reamintit și în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcționează nu poate justifica punerea în sarcina unității deținătoare a unei obligații împovărătoare de plată a valorii despăgubirilor, în condițiile în care nu i se poate imputa preluarea abuzivă a imobilului. Unitățile deținătoare, cărora le revine competența de a soluționa notificările, sunt persoane juridice cu patrimoniu propriu, uneori chiar persoane juridice de drept privat, care nu pot fi obligate să răspundă patrimonial în lipsa unui temei legal. Prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Curtea Europeană a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne” (parag.

233). Pentru aceste considerente, solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la plata directă a despăgubirilor nu poate fi justificată pe temeiul dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție, obligația de reglementare a măsurilor adecvate, care să permită plata despăgubirilor, revenind statului și nu unității deținătoare. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.I.C., S.I.E. și S.I.S. împotriva deciziei civile nr. 552 A din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.