ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3744/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3744/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei

de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 05 iulie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului

6 București, reclamanții S.I.S., S.I.E. și I.I.C.

au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul

București, prin Primarul General, obligarea acestuia la restituirea în natură a

suprafeței de 500 m.p. teren intravilan, situat în București, sector 6, preluat

abuziv la stat. În subsidiar, au solicitat ca, în cazul în care se va constata

că restituirea în natură nu este posibilă, pârâtul să fie obligat la plata

echivalentului bănesc al acestei suprafețe de teren.

Judecătoria Sectorului 6 București, prin sentința

civilă nr. 6426 din 18 octombrie 2006,

a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 540 din 09 aprilie 2010,

Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

a respins excepția lipsei calității procesuale active și a admis

acțiunea formulată de reclamanți, în sensul că a obligat pe pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, să emită dispoziție privind acordarea

despăgubirilor bănești în sumă de

500

.

000 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru

imobilul teren, în suprafață de 500 m.p., situat în strada sector 6, București,

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul a reținut că, prin notificarea înregistrată

în 25 iulie 2001, reclamanții au solicitat restituirea terenului, însă, până la

data introducerii prezentei acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de către

intimat. Reclamanții și-au îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea

de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru

imobilul litigios, înăuntrul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001. Cu toate

aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată de

reclamanți, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare.

Instanța a reținut incidența în cauză a deciziei în interesul

legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța

judecătorească fiind abilitată a dispune asupra cererii, iar reținerea unei competențe

exclusive în acest sens în favoarea Comisiei Centrale ar echivala cu o limitare

gravă a liberului acces la justiție, cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.

Prima instanță a reținut ca fiind dovedite în cauză calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în înțelesul Legii

nr. 10/2001, precum și dreptul de proprietate al autorilor acestora, de la care

imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat

că suprafața terenului este ocupată de metrou, de rețeaua de canalizare, alei pietonale,

de bulevard, precum și de spațiu verde, astfel încât solicitarea de restituire în

natură a imobilului nu a fost admisă, fiind valorificat capătul subsidiar de cerere,

privind restituirea prin echivalent, la valoarea stabilită prin raportul de expertiză.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâtul Municipiul

București și reclamanții.

Prin apelul său, pârâtul a criticat hotărârea sub aspectul

greșitei aplicări a dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

care permit ca valoarea echivalentă a imobilului solicitat să se stabilească numai

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Reclamanții au criticat sentința sub aspectul greșitei

obligări a pârâtului la emiterea unei dispoziții privind acordarea despăgubirilor

bănești, în loc să îl oblige direct la plata acestor despăgubiri în cuantumul stabilit

prin raportul de expertiză.

Prin decizia nr. 552 A din 24 mai 2011, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, în majoritate,

a respins apelul declarat de reclamanți, a admis apelul pârâtului și a schimbat

în parte sentința, în sensul eliminării dispoziției din sentință privind stabilirea

cuantumului despăgubirilor.

Instanța de apel a reținut că, în cadrul procedurii speciale

instituită prin Legea nr. 10/2001, mai precis prin art. 26 alin. (1), dacă restituirea

în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este

obligată să emită decizie motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Ca urmare, simetric, instanța, respectând procedura specială

instituită prin acest text în soluționarea contestației sau acțiunii persoanei îndreptățite

și constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, poate obliga unitatea

deținătoare să propună doar acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv.

În

speță, prin

hotărârea apelată, pârâtul a fost obligat să emită o dispoziție privind acordarea

despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dar a stabilit

totodată și cuantumul acestor despăgubiri.

Or, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate

în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi,

se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire secretariatului Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz,

ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate

de acordare a despăgubirilor.

De asemenea, conform art. 16 alin. (5) din aceeași lege,

secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor și va transmite

dosarul evaluatorului sau societății de evaluare desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare.

În

baza raportului

de evaluare, Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

Din examinarea acestor prevederi instanța de apel a reținut

că unitățile deținătoare (cum este și cazul pârâtului în speță) nu au decât obligația

de a stabili calitatea de persoană îndreptățită, bunul asupra căruia urmează a se

acorda măsuri reparatorii și de a formula propuneri în acest sens către un organ

anume creat, specializat în stabilirea și plata despăgubirilor, Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Aceasta urmează a stabili cuantumul și modalitatea de

plată a măsurilor reparatorii în cadrul unei proceduri speciale instituită prin

Legea nr. 247/2005.

Instanțele judecătorești, în soluționarea pe fond a cererii

persoanelor îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001, în cazul în care constată, ca

și în speță, că restituirea în natură nu este posibilă, sunt obligate să respecte

dispozițiile Legii nr. 247/2005, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor

și a obligației de plată a acestora, în cazul în care nu s-a emis o decizie sau

dispoziție anterior intrării în vigoare a acestei legi.

De altfel, prin decizia în interesul legii nr. 52 din

04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a stabilit

că prevederile art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Într-adevăr, anterior intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005, prin Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri,

deci, implicit, și a stabilirii cuantumului acestora de către unitatea deținătoare.

În

cazul în care

unitatea deținătoare ar fi emis o dispoziție de stabilire a despăgubirilor, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dispozițiile art. 16 alin. (2) și urm.

din Legea nr. 247/2005 nu ar fi fost aplicabile în ceea ce privește stabilirea și

modalitatea de plată a acestora.

Cum însă o astfel de dispoziție nu a fost emisă în speță,

decât după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dispozițiile art. 16

alin. (2) și urm. din Legea nr. 247/2005 devin incidente raportului juridic dedus

judecății, așa încât prima instanță greșit a stabilit cuantumul despăgubirilor.

Instanța de apel a mai reținut că plata acestor despăgubiri

urmează a se face tot în baza dispozițiilor acestui titlu de către persoanele juridice

abilitate în acest sens și nu de către unitatea deținătoare.

Argumentul reclamanților, în sensul că prin parcurgerea

acestei proceduri se prelungește durata plății efective a despăgubirilor, chiar

dacă este real, nu poate determina nerespectarea de către instanțe a legii privind

modalitate de stabilire și plată a despăgubirilor, în condițiile în care statele

beneficiază de o marjă de apreciere în armonizarea intereselor generale cu cele

individuale.

Curtea a mai constatat că deciziile adoptate de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate, în condițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/20004, conform art. 19 din Legea nr.

247/2005, așa încât nu se poate susține că scapă controlului instanțelor judecătorești.

Reclamanții beneficiază de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție, căci

după parcurgerea fazei administrative, legea le recunoaște, în mod expres, dreptul

la o instanță independentă și imparțială, în cazul în care sunt nemulțumiți de valoarea

finală a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire.

În

argumentarea

opiniei separate

s-a susținut că soluția

corectă în cauză ar fi fost aceea a respingerii apelului pârâtului, admiterii apelului

reclamanților și obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, în echivalent

în RON la data plății, reprezentând măsuri reparatorii pentru teren.

Autorul opiniei separate a apreciat că, în raport de decizia

nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în

secții unite, notificarea poate fi soluționată direct de către instanță prin obligarea

pârâtului la plata cuantumului sumei, deoarece instanța învestită cu cenzurarea

deciziei sau a dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea

de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie de restituire în natură.

Judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, retrimiterea

cauzei la unitatea deținătoare a imobilului putând conduce la prelungirea nejustificată

a procedurii de restituire.

Reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni

principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se face referire, în motivarea opiniei separate, la jurisprudența

Curții Europene Drepturilor Omului (cauza Faimblat împotriva României, cauza Atanasiu

și alții împotriva României) concluzionând că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților

interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, dacă este

necesar, la o procedură contencioasă, aceasta rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind

în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri

în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții I.I.C., S.I.E. și S.I.S.,

invocând argumente ce se pot încadra în motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

motivarea recursului,

recurenții reiau, în esență, argumentele opiniei separate, arătând că hotărârea

este dată cu aplicarea greșită a deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție constituită în secții unite, că reluarea procedurilor

cu caracter administrativ contravine principiului soluționării cauzei într-un termen

rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, sistemul de

despăgubire prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este funcțional, astfel

încât se impune obligarea pârâtului direct la plata despăgubirilor stabilite prin

expertiză.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Din analiza prevederilor Legii nr. 10/2001, rezultă că

legiuitorul nu a înțeles să stabilească în sarcina unităților deținătoare sau a

entităților învestite cu soluționarea notificărilor (primării, prefecturi, instituțiile

publice care au efectuat privatizarea etc.) obligația de a plăti efectiv sume de

bani cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv.

Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

prevede că: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului

sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării

este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul

prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă

sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

Legea specială, la care face trimitere art. 26 alin.

(1) mai sus citat, este Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înființat,

în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor. Această Comisie are competența de a analiza și stabili cuantumul

final al despăgubirilor și de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire.

Beneficiarul titlului de despăgubire îl poate valorifica într-una dintre modalitățile

prevăzute de art. 18

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum

a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Ca urmare a modificării prin O.U.G. nr. 81/2007, s-a înființat

Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în structura Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților, care are ca atribuție principală acordarea de

despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată,

în limita unei sume de maximum 500.000 RON. Persoanele îndreptățite la despăgubiri

în cuantum de peste 500.000 RON pot opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar

în cuantum de maxim 500.000 RON, diferența urmând a fi acordată în acțiuni la Fondul

Proprietatea SA.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, prin

decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, s-a statuat cu privire la inaplicabilitatea prevederilor cuprinse în

art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, exclusiv în cazul deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii respective, atacate în termenul legal,

nu și în situația în care notificarea nu a fost soluționată.

În

raport de procedura

specială de stabilire și acordare a despăgubirilor, reglementată conform dispozițiilor

legale enunțate, solicitarea reclamanților de obligare a pârâtului direct la plata

despăgubirilor, este lipsită de temei legal.

În

ceea ce privește

invocarea dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată

că potrivit art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile emise de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în contencios administrativ.

Competența soluționării acțiunii revine Curții de apel în a cărei rază teritorială

domiciliază reclamantul, iar sentința pronunțată de această instanță poate fi atacată

cu recurs. Ca atare, accesul la justiție al persoanelor îndreptățite este respectat.

Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este

compatibilă cu limitările dreptului de acces la o instanță, acceptate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, aspect reamintit și în hotărârea-pilot pronunțată

în recenta cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115).

Împrejurarea

că

Fondul Proprietatea nu funcționează nu poate justifica punerea în sarcina unității

deținătoare a unei obligații împovărătoare de plată a valorii despăgubirilor, în

condițiile în care nu i se poate imputa preluarea abuzivă a imobilului. Unitățile

deținătoare, cărora le revine competența de a soluționa notificările, sunt persoane

juridice cu patrimoniu propriu, uneori chiar persoane juridice de drept privat,

care nu pot fi obligate să răspundă patrimonial în lipsa unui temei legal.

Prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu

și alții împotriva României, Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni

de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care

să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție

și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor

similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Curtea

Europeană a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere

pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale

sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în

aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și

pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei

și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită,

presupunând intervenția diverselor autorități interne” (parag. 233).

Pentru aceste considerente, solicitarea reclamanților

de obligare a pârâtei la plata directă a despăgubirilor nu poate fi justificată

pe temeiul dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție, obligația de reglementare

a măsurilor adecvate, care să permită plata despăgubirilor, revenind statului și

nu unității deținătoare.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

I.I.C., S.I.E. și S.I.S. împotriva deciziei civile nr. 552 A din 24 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.